Inventarea bicicletei

Deşi bicicletele sunt asociate de obicei cu ideea de recreare, primul model de bicicletă a apărut ca mod de rezolvare a unei probleme. În 1817, baronul von Drais avea nevoie de un dispozitiv cu care să se plimbe prin grădinile sale cu o viteză mai mare decât mersul obişnuit, fără să obosească. Răspunsul: „maşina de mers”. Persoana stătea călare pe un cadru, ce avea în faţă o roată direcţionabilă, iar în spate o a doua roată, aliniată cu prima. Nu existau pedale. Biciclistul se propulsa împingând cu picioarele în sol. Deşi costisitoarea maşină s-a bucurat de ceva popularitate în rândul celor bogaţi, ea nu era tocmai practică, deoarece putea fi folosită doar pe o suprafaţă netedă şi plană (cum ar fi o cărare bine bătătorită).

În 1865 a apărut un alt model ce avea pedale în faţă, precum şi o roată mai mare. El a primit numele de „velociped” sau de „zgâlţâitor de oase” din cauza călătoriei inconfortabile şi adesea violente pe care trebuia să o suporte cel ce îl folosea. Motivul zdruncinăturilor era faptul că acest velociped era construit în întregime din lemn, apoi a primit anvelope metalice, iar contactul dintre aceste materiale şi piatra cubică a drumurilor, de exemplu, ducea la o călătorie cu clănţăneli de dinţi.

În jurul anului 1870 au apărut primele vehicule integral metalice, cu câteva modificări importante. Una dintre acestea a constat în faptul că roata mai mare din faţă a devenit şi mai mare, începând să fie proiectată în funcţie de lungimea maximă a picioarelor utilizatorului, deoarece s-a descoperit că, cu cât roata era mai mare, cu atât creştea şi distanţa parcursă la o singură apăsare de pedală. A doua modificare, mai importantă decât prima, a fost folosirea anvelopelor din cauciuc masiv.

De asemenea, modelele au ţinut cont şi de necesităţile femeilor, apărând astfel tricicleta pentru adulţi pe care acestea o puteau folosi chiar dacă purtau fuste lungi. În plus, tricicleta aducea o notă suplimentară de demnitate celor care o utilizau, în special membrilor clerului, medicilor sau altor persoane cu un rang social mai înalt. Printre alte îmbunătăţiri s-au numărat angrenajele cu cremalieră şi pinion, frânele manuale şi diferenţialul (folosit pentru redirecţionarea pinioanelor şi transferarea forţei de pe o axă pe alta).

Unele dintre aceste modificări au fost atât de importante, încât sunt folosite şi în prezent, atât la biciclete, cât şi la automobile. Cu toate acestea, a persistat problema găsirii unor roţi mai confortabile şi mai practice. Deşi cauciucul folosit la anvelopele roţilor de bicicletă a fost de mare ajutor, acesta nu rezista la variaţiile de temperatură. Pe vreme rece se usca şi devenea fragil, iar pe căldură se înmuia şi devenea lipicios. Trebuia descoperită o metodă de tratare a cauciucului pentru ca acesta să-şi păstreze proprietăţile constante.

În această vreme, Charles Goodyear, fiul unui negustor din New Haven, Connecticut, făcea diferite experienţe cu cauciucul pentru a găsi o soluţie.

În mod absolut întâmplător şi bine venit - ca într-o scenă desprinsă direct dintr-un film ştiinţifico-fantastic - într-o zi din anul 1839 acesta a găsit soluţia în momentul în care a vărsat accidental sulf şi cauciuc pe o plită încinsă din atelierul său. Rezultatele acestui accident au fost uimitoare. El a descoperit cu stupoare că materialul rămăsese lipicios, iar când a expus cauciucul contaminat cu sulf la temperaturi deopotrivă ridicate şi scăzute a observat că acesta nu-şi mai pierdea proprietăţile.

Ulterior, procesul prin care se adaugă sulf cauciucului, pentru ca acesta să-şi păstreze consistenţa, a primit numele de „vulcanizare”. Odată cu dezvoltarea metalurgiei s-a înregistrat şi un progres al designului bicicletei. Problema principală era obţinerea unui metal, iar apoi a unui aliaj din combinarea mai multor metale, suficient de rezistent şi de uşor care să-l susţină pe biciclist fără ca acesta să fie epuizat după utilizarea bicicletei.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, anvelopele de biciclete erau produse în continuare din cauciuc masiv, însă într-o zi din anul 1887 fiul de 4 ani al lui John Dunlop i s-a plâns că tricicleta lui îl zgâlţâia prea tare. Răspunsul lui Dunlop? A realizat o anvelopă „pneumatică”, sau umplută cu aer, pentru tricicleta fiului său. Iar invenţia a dat rezultate.

Dintr-o dată, fiul său se deplasa pe o pernă de aer plasată între cauciuc şi janta roţii, astfel că toate şocurile erau acum absorbite de această parte a anvelopei, nu de cel care mergea pe bicicletă. În anul următor, a obţinut un brevet pentru o carcasă externă dură ce conţinea un tub moale, gonflabil. În 1890, anvelopa pneumatică era produsă în masă, având ca rezultat nu doar creşterea gradului de confort al bicicletei, ci şi adoptarea modelului de bicicletă cu două roţi egale - model popular şi la ora actuală.

Anvelopa pneumatică a fost adoptată, de asemenea, destul de repede şi la roţile maşinilor, ducând la necesitatea apariţiei unor drumuri mai bune şi a unor suprafeţe carosabile adecvate. De fapt, epoca automobilului datorează mult invenţiei lui Dunlop. Deşi bicicleta a avut importanţă şi datorită faptului că a stimulat şi alte invenţii, este importantă şi prin ea însăşi, în multe ţări fiind unul dintre principalele mijloacele de transport. Chiar şi în America, mulţi o folosesc ca principal mijloc de transport, iar într-o societate în care sănătatea publică primează, bicicleta reprezintă un element de mare valoare.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …