Inventarea arcului şi săgeţii

Arcul şi săgeata reprezintă o invenţie ce le-a permis oamenilor primitivi să-şi obţină cina, trăgând într-un animal care păştea sau care putea să-i atace de la o distanţă sigură. Aceeaşi siguranţă relativă se păstra şi în cazul folosirii acestei invenţii ca armă de război. Un om inspirat al epocii de piatră a inventat arcul, devenind imediat cel mai eficace vânător de pe pământ.

Arcul era format dintr-o tijă subţire de lemn care se putea îndoi şi dintr-o funie vegetală, un tendon sau un alt material flexibil, bine întins între capetele tijei de lemn. Mecanismul de funcţionare al sistemului arc-săgeată este simplu, dar eficient. Coarda care uneşte cele două capete ale arcului creează o tensiune mecanică ce aruncă o săgeată. Săgeata este o tijă dreaptă şi subţire din lemn sau din alt material, cu un capăt ascuţit şi cu celălalt prevăzut de obicei cu pene pentru a-i asigura stabilitate aerodinamică.

Arcul are o istorie foarte veche, apărând în picturile rupestre de acum 30.000 de ani din grotele din Europa Occidentală. Există, astfel, dovezi potrivit cărora arcul era folosit atât la vânătoare, cât şi în război încă din paleolitic. Materialele folosite pentru construirea arcului şi a săgeţii au influenţat semnificativ eficacitatea acestora. Pentru arc au fost folosite de-a lungul timpului diverse oase şi tipuri de lemn. Materialul trebuia să îndeplinească o serie de cerinţe: să fie uşor de procurat pentru cel care le confecţiona şi să fie rezistent şi elastic. Săgeţile au fost făcute din multe materiale.

Vârfurile acestora au fost obţinute la început din lemn carbonizat, apoi din piatră sau din os, iar în final din metal. În anul 1500 î.Hr. arcul a suferit însă o modificare importantă, odată cu inventarea arcului compozit, realizat din mai multe tipuri de materiale (lemn, tendoane şi coarne de animale) lipite laolaltă pentru a le creşte semnificativ rezistenţa şi elasticitatea naturală. Prin urmare, arcul a devenit principala armă folosită de conducătorii de care de luptă asirieni, de călăreţii mongoli şi de arcaşii englezi. În alte perioade, arcul a fost folosit de trupe numeroase de infanterie sau cavalerie.

Având în vedere că arcurile şi săgeţile sunt relativ uşor de confecţionat, iar săgeţile pot fi trimise într-o succesiune destul de rapidă (comparativ cu armele de foc primitive, apărute după inventarea prafului de puşcă), acestea au fost folosite în războaie încă mult timp după introducerea prafului de puşcă. Aceste arme au ajutat la supravieţuirea popoarelor nomade, deoarece sunt relativ mici şi uşor de confecţionat, de transportat şi de folosit în mod eficient.

Pe continentele americane, arcul şi săgeata au înregistrat progrese majore în Marele Bazin şi în Marile Câmpii. În perioada de dinaintea îmblânzirii cailor, vegetaţia din aceste zone era foarte potrivită pentru confecţionarea unor arcuri de calitate. Arcurile trebuia să fie cât mai precise deoarece amerindienii vânau pe jos iar de multe ori nu aveau decât o singură şansă să nimerească vânatul.

Arcurile realizate în Marele Bazin erau confecţionate din materiale care se găseau în zonă, precum lemnul de frasin, de mahon şi de tisă. Uneori, se foloseau şi tendoanele pentru a le întări şi a preveni ruperea lor. Coardele erau fabricate tot din tendoane. Deşi acestea erau foarte populare, coardele se mai confecţionau şi din intestine de cerb sau urs, din piele netăbăcită, din fibre vegetale sau chiar din păr. Cele mai multe coarde erau răsucite sau împletite pentru a le creşte astfel rezistenţa.

Săgeţile erau cioplite din lemn de esenţă tare, precum cel de trandafir sălbatic sau de salcie. Se mai foloseau, de asemenea, şi tije de trestie, fiindcă erau uşoare, rigide şi uşor de obţinut. Penele fixate la săgeţi erau şi ele foarte variate. Practic, toate păsările care trăiau în zona Marelui Bazin contribuiau la realizare săgeţilor. Mulţi amerindieni preferau penele păsărilor mai mari, de exemplu cele de gâscă, de vultur sau de cocor.

Cea mai mare diversitate se întâlnea în ceea ce privea vârfurile săgeţilor, în Marele Bazin folosindu-se mai multe tipuri de vârfuri. Acestea erau realizate din pietrele disponibile, în zonă existând cel puţin cinci tipuri diferite. După cioplirea vârfului, acesta era fixat pe săgeată cu tendoane proaspete sau cu fâşii subţiri de piele netăbăcită. Majoritatea vârfurilor de săgeţi aveau lungimi cuprinse între 2 şi 4 cm. Mai târziu, săgeţile au fost concepute special pentru fiecare tip de vânat. Printre alte materiale folosite la confecţionarea vârfurilor de săgeţi se mai numărau cremenea, cornul de cerb şi osul.

Arcurile şi săgeţile din prezent sunt folosite în activităţile sportive şi la vânătoare. Arcurile sunt confecţionate din lemn, fibră de sticlă, fibră de carbon sau aluminiu. Săgeţile sunt, de asemenea, fabricate din materiale compozite şi din fibră de sticlă, fiind mai uşoare şi mai rezistente ca oricând. În plus, arcurile aruncă săgeţile cu o viteză, o forţă şi o precizie extraordinare. Cu toate acestea, principiul de bază a rămas neschimbat.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …