Inventarea anesteziei

În practica modernă a medicinii, operaţiile chirurgicale complexe au devenit un lucru obişnuit. În mod surprinzător, aceste operaţii nu erau necunoscute în antichitate. Totuşi, în lipsa unor metode de a controla sau de a elimina durerea, chirurgii timpurii greci, egipteni şi cei din evul mediu au pierdut mulţi pacienţi din cauza şocului provocat de durere.

Deşi s-a încercat folosirea băuturilor alcoolice, a substanţelor derivate din opiu şi a altor droguri extrase din plante, ideea de a face o operaţie provoca extrem de multă teamă. Adesea, pacienţii erau legaţi de masa de operaţie sau erau ţinuţi de asistenţi, în timp ce chirurgii îşi mânuiau instrumentele cât mai repede cu putinţă, ignorând urletele agonizante ale celor supuşi intervenţiei, astfel încât este uimitoare astăzi rata de succes a acelor operaţii.

Tehnologia medicală a început să abordeze problema durerii abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. În 1776, chimistul britanic Joseph Priestly a izolat gazul numit protoxid de azot. În 1799, sir Humphry Davy, în urma unor experimente cu acest gaz, a observat că pe lângă crearea unei stări euforice - el l-a numit „gaz ilariant” - protoxidul de azot îi făcea pe cei cărora li se administra insensibili la durere pentru o perioadă.

Tot Davy a înaintat teoria potrivit căreia un drog ce suprimă durerea se poate administra în mod optim prin inhalare, metodă care ar permite o dozare mai uşor controlabilă şi mai uşor de eliminat. Davy a propus folosirea acestui gaz în operaţiile chirurgicale, dar medicii au fost refractari la această propunere rămânând fideli chinuitoarelor metode tradiţionale.

Michael Faraday, un student al lui Davy, i-a continuat cercetările în privinţa protoxidului de azot la începutul secolului al XIX-lea, testând, de asemenea, şi utilizarea eterului, o substanţă chimică similară cunoscută încă din 1540. Eterni a devenit nu numai subiectul unor cercetări serioase, dar, asemenea gazului ilariant, era folosit şi pentru amuzamentul studenţilor şi al membrilor marcanţi ai societăţii, în cadrul „distracţiei cu eter”, oamenii inhalau acest gaz la petreceri şi-i savurau proprietăţile halucinogene. Crawford Williamson Long, un medic originar din Georgia, a experimentat pe el însuşi proprietăţile eterului la începutul anilor 1840.

În 1842, Long a hotărât să testeze eterul pe un pacient adevărat. Pe 30 martie, James Venable - pacientul lui Long - a inhalat eter dintr-o batistă îmbibată cu această substanţă, iar în urma operaţiei i s-a extirpat cu succes şi fără durere o tumoare de la gât. Cu toate acestea, Long nu şi-a făcut publică descoperirea şi, deşi a continuat să folosească eterni în operaţii minore, nu a administrat pacienţilor doze mai mari şi nu a publicat notiţele privind experimentele sale decât în anul 1849.

Horace Wells, dentist din Connecticut, a început să folosească protoxidul de azot în timpul operaţiilor în 1844. William Thomas Green Morton, unul dintre studenţii lui Wells, a continuat să cerceteze eterul. Colaborând cu Charles T. Jackson, profesor de chimie la Harvard, Morton era pregătit să-şi facă publică descoperirea în 1846. La spitalul general din Massachusetts, Morton l-a asistat pe chirurgul John C. Warren în timpul unei operaţii reuşite, realizate în faţa unei comisii formate din cei mai cunoscuţi medici. „Anestezia” - cuvânt inventat la scurtă vreme de Oliver Wendell Holmes - a ajuns, nu după multă vreme, să fie practicată pe scară largă în Statele Unite şi în Europa.

În 1850, Morton şi Jackson primeau din partea Academiei Franceze de Ştiinţă un premiu în valoare de 5.000 de franci. Dar Morton a refuzat să-şi împartă premiul, considerându-se unicul inventator al anesteziologiei. Numai că Jackson avea idei similare, astfel că între cei doi s-a instalat o ură care a durat multă vreme, în prezent, Morton este considerat părintele anesteziei. În plus, în afară de utilizarea eterului de către Morton, înaintea sfârşitului secolului al XIX-lea s-au mai înregistrat şi alte progrese importante în anesteziologie.

Ginecologul scoţian James Young Simpson a întreprins o serie de cercetări care avea ca element central cloroformul, o substanţă chimică cu proprietăţi asemănătoare eterului. Simpson, un susţinător al folosirii eterului, a început testele cu cloroform în 1847. L-a utilizat pentru reducerea durerilor în timpul naşterii, dar ulterior a descoperit că acesta era mai dificil de administrat decât eterul şi reprezenta un risc crescut pentru pacient.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, eterul a devenit substanţa preferată pentru anestezie, iar administrarea sa intra în sarcina unor asistente special pregătite, care i-au înlocuit pe studenţii de la medicină, pe internişti etc. În 1931 a fost fondată Societatea Americană a Anesteziştilor, iar în 1937 Consiliul American de Anesteziologie a început să acorde licenţe pentru specialişti. În prezent, se consideră că medicul anestezist are o importanţă aproape egală cu cea a chirurgului pentru reuşita operaţiilor.

Deşi această discuţie s-a concentrat asupra anesteziei „generale”, prin care pacientul este adus într-o stare de inconştienţă totală, anestezia „locală”, prin care este amorţită numai o zonă izolată a corpului, este, de asemenea, folosită pe scară largă şi are o istorie cel puţin la fel de lungă. Indienii sud-americani cunoşteau de mult efectele plantei de coca. Această plantă a fost adusă în Europa pe la mijlocul secolului al XIX-lea, iar în 1860 chimistul german Albert Niemann a izolat agentul chimic din frunza de coca şi l-a botezat „cocaină”.

În 1884, celebrul psiholog Sigmund Freud a propus utilizarea cocainei în operaţiile oculare. În 1885, un chirurg din Baltimore, William Halstead, a folosit cocaina pe post de inhibitor nervos în mai multe operaţii uşoare. Din păcate, cocaina şi derivatele sale, de exemplu morfina şi heroina, sunt toxice şi provoacă dependenţă. Totuşi, medicamentele sintetice înrudite, cum ar fi novocaina, procaina, xilocaina şi altele, sunt folosite pe scară largă în stomatologie şi în unele intervenţii medicale minore.

Cocaina şi morfina, administrate corespunzător, rămân în continuare analgezice eficiente. În urma extinderii principiului medicamentelor din familia cocainei, anestezia a dus la apariţia unor metode cum ar fi tehnica spinală. În anii 1880, James Leonard Corning a sugerat blocarea centrilor nervoşi din măduva spinării. Acest gen de anestezie face zona corpului aflată sub punctul injecţiei insensibilă la durere. Mai mult, pacientul poate să rămână treaz în timpul intervenţiei şi este mai puţin afectat de efectele ulterioare unei anestezii generale.

Chirurgul german August Bier a folosit anestezia spinală pe un pacient în 1898. În prezent, anestezia spinală este folosită în mod frecvent în cazul operării unei zone inferioare a corpului şi în operaţii de urgenţă în care pacientul a mâncat cu puţin timp înainte, iar o anestezie generală ar induce stări de vomă. Pacienţii cărora li se aplică o anestezie spinală pot, de obicei, să plece acasă pe picioarele lor la numai câteva ore după intervenţie. Mai există şi alte substanţe administrate intravenos care sunt folosite în mod uzual.

Pentotalul de sodiu, un barbituric cu acţiune de scurtă durată, a fost conceput în 1933 de John Lundy. Principalul avantaj al acestui medicament este eliminarea rapidă din fluxul sanguin, fapt care permite controlul precis al efectelor sale. Curara - substanţă folosită de indienii sud-americani pentru săgeţile otrăvite - a fost folosită în scopuri benefice de Harold Griffin, un anestezist canadian, în 1942. Această substanţă este folosită pentru relaxarea grupelor de muşchi în cazul unor intervenţii chirurgicale în zone cum ar fi, de exemplu, cea abdominală.

În prezent, derivaţii moderni au înlocuit treptat tradiţionalul eter. Anestezicele utilizate la ora actuală sunt halotanul, enfluranul, metoxifluranul şi ciclopropanul, deşi protoxidul de azot este folosit în continuare, în special în stomatologie. În plus, alte metode folosite cu diferite grade de succes pentru anestezierea pacienţilor sunt hipnoza, acupunctura şi stimularea electrică.

Astăzi se mai folosesc şi computere - cu senzori ataşaţi pe cap - pentru controlarea dozării anestezicului ca răspuns la activitatea cerebrală a pacientului. Cu toate că şi la ora actuală există anumite riscuri, mai ales în cazul pacienţilor cu afecţiuni degenerative cardiace şi pulmonare, anesteziologia a devenit o ştiinţă medicală de bază şi indispensabilă. Foarte puţine dintre „miracolele” medicinii moderne ar putea fi realizate fără ea. Iar tehnologiile viitorului vor ţine pasul cu progresele medicale actuale.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …