Învăţământul în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Şcoala

Era reformelor învăţământul Moldovei şi Ţării Româneşti îşi ia începutul cu câţiva ani înainte ca principatele să-şi fi dobândit o nouă situaţie prin pacea de la Kuciuk-Kainargi. În timpul primei sale domnii moldovene, Grigore Alexandru Ghica reorganizase - cum am văzut mai sus - în 1766, Şcoala domnească din Iaşi, ridicându-o la treapta unei „Academii” a „învăţăturilor şi epistemiilor”.

Academia a avut de luptat cu mari greutăţi în urma războiului ruso-turc, care izbucnise în 1768 şi alungase o bună parte din şcolari. O încercare a înaltului cler de a scădea rosturile limbii eline în învăţământul superior e zădărnicită şi noile măsuri care se iau în 1775 întăresc situaţia acestei scoale de învăţământ superior, frecventată mai mult de fii de boieri.

Şcoala domnească din Bucureşti cunoaşte, în 1776, o reformă radicală, datorită noului domnitor, Alexandru Ipsilanti. Aşezată la Sf. Sava, într-un nou local, a cărui construcţie se sfârşeşte în 1779, şcoala se organizează în patru cicluri, de câte trei ani fiecare, cuprinzând întregul proces de învăţământ, de la cel elementar la cel superior. Numărul profesorilor creşte la nouă, dintre care trei pentru disciplinele ştiinţifice: aritmetică, geometrie, ştiinţe naturale. În primele trei cicluri se asigură tinerilor o educaţie „enciclopedică” în care - ca element nou - surprindem importanţa acordată limbii latine, dar şi unor limbi moderne ca franceza şi italiana, în care vor putea fi predate, în ultimul ciclu, matematicile, dacă dascălii nu stăpânesc „cum trebuie” limba elină.

Aristotel rămâne spiritul tutelar al învăţământului, etica sa, fizica sa şi a „ucenicilor” săi şi, în genere, filozofia aristotelică sunt prezente în programe şi e probabil că şi poetica şi retorica se predau tot după tradiţia aristotelică. Elementul nou este reprezentat de istorie şi „geografia istorică”, materii noi, dar desigur şi de matematici, în a căror predare trebuia să se ţină seama de progresele realizate în acest domeniu de două veacuri în urmă.

Reforma merită să fie reţinută şi pentru înaltele idei pedagogice care o călăuzesc, ca de pildă grija pentru recrutarea prin concurs şi întreţinere în bune condiţiuni a celor 75 bursieri din internatul şcolii, pentru abolirea pedepselor corporale, ca şi pentru preocupări de educaţie fizică, de organizare a bibliotecii şcolare etc. Ea păcătuieşte însă prin caracterul ei de clasă brutal afirmat, ca şi prin cosmopolitism. Elevii şcolii trebuie „să fie nobili... ori şi străini săraci, şi nu ţărani”. Aceştia sunt meniţi să continue îndeletnicirile părinţilor: agricultura şi creşterea vitelor.

Copiii de negustori şi meşteri urmează numai ciclul întâi, elementar; „să se scoată apoi din şcoală şi să meargă fiecare la meşteşuguri”. Limba română nu apare nicăieri în programe; nici cea slavă. Excluse din Academie, amândouă erau lăsate pe seama învăţământului inferior. Necesitatea promovării învăţământului în limba patriei, care să ajute la propăşirea societăţii româneşti în noua ei fază de dezvoltare, începe să se manifeste încă din ultimii ani ai veacului al XVIII-lea, şi anume în Moldova.

Mitropolitul Iacov Stamati înaintează, în 1792, domnitorului Alex. Moruzi o anafora, remarcabilă prin principiile noii pedagogii pestalozziene din care se inspiră. Se recunoaşte într-însa rolul precumpănitor pe care trebuiau să-l păstreze, în programe, ştiinţele şi, îndeosebi, matematicile, care se vor preda mai bine în limba elină. Se fac, însă, concesii pentru limba franceză, ca limbă de predare. „Îndreptarea şi împodobirea limbii româneşti”, cu ajutorul celei latine, e prevăzută, ca şi putinţa de a se preda, cu vremea, geometria în limba ţării. Această geometrie e mai puţin cea teoretică, cât cea practică, urmând să fie predată de un hotarnic „pre carele franţuzii îl numesc inginer”.

Tendinţa de a se da ţării un învăţământ superior aplicat e evidentă. Topometria, ca şi un curs de „pravile”, care deopotrivă urmează să se introducă, arată grija pentru rezolvarea competentă, sub toate raporturile, a proceselor civile privind proprietatea funciară, într-o vreme când valoarea pământului, producător de cereale-marfă, începe să fie tot mai ridicată. Nădejdile exprimate prin anaforaua susamintită cu privire la limba de predare se vor împlini abia după ce va fi luat sfârşit următorul război ruso-turc, prin pacea de la Bucureşti (1812).

În ianuarie 1814, se inaugurează, în cadrele Academiei domneşti din Iaşi, clasa specială de inginerie civilă de către Gheorghe Asachi. Tânărul învăţat moldovean va desfăşura vreme de cinci ani o stăruitoare activitate didactică. Examenele de absolvire din iunie 1818 vor da Moldovei o serie de ingineri hotărnici temeinic pregătiţi în discipline care, pentru prima oară, au putut fi predate în limba română. Pentru promovarea limbii naţionale în învăţământ, Asachi a fost obiectul unor atacuri violente din partea conducătorului Academiei, profesorul grec Dimitrie Gobdelas, care de altfel îşi câştigase merite pe tărâm didactic şi ştiinţific.

Popularitatea pe care însă cursurile ţinute de Asachi şi-o câştigaseră în rândurile marii boierimi, interesată să creeze o pepinieră de ingineri hotărnici români, i-a îngăduit să-şi continue neturburat lecţiile, până în 1818. Învăţământul superior în limba greacă va înceta în Moldova, pentru totdeauna, în 1821. În aceeaşi vreme acest învăţământ se stingea şi în Ţara Românească. Între timp şcoala domnească de la Sf. Sava se mutase, în 1791, la Doamna Bălaşa, iar în anul 1803, în preajma metohului Măgureanu.

În 1814, Ioan vodă Caragea dă hrisovul său de reorganizare a şcolilor, a căror privighere era încredinţată unei eforii, compusă din patru membri. Prin memorabila anafora a Eforiei şcolilor, din martie 1818, „un Lazăr, inginer, ce a venit acum de curând din părţile Transilvaniei, aici într-acest pământ” e recomandat să predea „aritmetica cu geografia istoricească pe harţe, şi apoi geometria teorică şi geometria practică, dimpreună cu geomesia practică”. Spre deosebire de ceea ce izbutise, cu patru ani în urmă, Asachi la Iaşi, noua Şcoală domnească în limba română, - care nu mai este o simplă „clasă specială” - condusă de Gheorghe Lazăr, se desparte de Academia grecească de la Măgureanu, sfâşiată de dezbinări şi dezordini, şi se aşează în vechiul local de la Sf. Sava.

Alături de Lazăr, care va preda şi filozofia, se vor grupa câţiva dascăli tineri, unii veniţi de la Şcoala grecească. Şcoala lui Lazăr va dura - cu o întrerupere în anul 1821 - cinci ani şi va număra printre profesori pe Eufrosin Poteca şi pe Ioan Eliade. Şcoala a atras, de la început, un număr relativ mare de elevi, de vârste deosebite şi din diferite pături sociale, printre ei aflându-se şi fii de „prăvăliaşi”, unii veniţi de pe la şcolile de slovenie din Bucureşti, de la Udricani, Sf. Gheorghe Vechi şi Colţea - alţii fugiţi de la şcoala grecească, pe lângă şase bursieri moldoveni, trimişi de mitropolitul Veniamin Costachi.

În a sa Înştiinţare către tinerime, din 1818, Lazăr arăta care sunt cele trei „tagme” sau grade de învăţământ, după care şi-a organizat „academia românească”, adăugind că se va trece ulterior şi la a patra „tagmă”, în care se vor preda filozofia şi dreptul. Nevoia ca cei mai buni învăţăcei ai lui Lazăr să-şi completeze studiile şi să ajungă ei înşişi cadre didactice a impus trimiterea ca bursieri peste hotare a câtorva dintr-înşii.

În 1821 vor pleca, astfel, la Pisa şi apoi la Paris, Eufrosin Poteca, fostul său ajutor la predarea cursurilor, Ioan Pandeli, Constantin Moroiu şi Simion Marcovici. O boală necruţătoare pune capăt, în 1823, activităţii şi apoi vieţii lui Lazăr. Şcoala sa, care va fiinţa până în 1828, va fi mai departe condusă de discipolul său Ioan Eliade, ajutat de câţiva profesori, în 1825 li se vor adăuga bursierii înapoiaţi din străinătate: Eufrosin Poteca, devenit profesor de filozofie, juristul Constantin Moroiu şi inginerul Ioan Pandeli.

În Moldova, învăţământul superior în limba română, creat de Asachi, se va continua cu Şcoala vasiliană de la Trei Ierarhi, organizată pe trei cicluri: elementar, normal şi gimnazial, fiecare destinat să pregătească o categorie de slujbaşi ai aparatului de stat. Limba română era pentru prima dată folosită în învăţământul laic la predarea tuturor materiilor, şi anaforaua Epitropiei învăţăturilor publice, din ianuarie 1828, o socotea „cea mai puternică legătură spre păstrarea şi îmbunătăţirea neamului şi însufleţirea de dragoste către patrie”. Promovarea limbii române în procesul de învăţământ, precum şi încurajarea elementelor merituoase prin burse de studii, arată caracterul progresist al Şcoalei vasiliene, care se reflectă şi în programele cursurilor. Întreruptă în 1829 din pricina unei epidemii, activitatea şcoalei de la Trei Ierarhi va fi reluată în 1830.

La Bucureşti, Şcoala de la Sf. Sava, închisă în 1828, va reîncepe să funcţioneze regulat abia în toamna lui 1831, după stăruitoare intervenţii din partea lui Kiselev. Intrăm în epoca Regulamentului organic, care, prin concepţia şi măsurile pe care le preconizează, favorizează, în genere, avântul învăţământului în amândouă principatele. Şcoala este considerată o instituţie de stat şi limba română este limba de predare pe toate treptele învăţământului.

Se dă o deosebită atenţie istoriei patriei ca obiect de predare şi se iau dispoziţii analoge de organizare a şcolilor în ambele principate, în vederea atingerii unui ţel mărturisit: unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Caracterul de clasă al învăţământului este însă învederat: Academia zisă Mihăileană, care va lua fiinţă la Iaşi, va avea 100 de elevi, fii şi orfani ai dregătorilor statului. Şcolile de agricultură şi meserii, care sunt încurajate, sunt destinate orăşenimii mărunte şi păturii mai avute ţărăneşti. Şcolile săteşti nu-şi găsesc încă încadrarea într-un învăţământ de stat.

În Ţara Românească, şcolile vor avea norocul să fie conduse, - sub îndrumarea unei Eforii, din care făcea parte Barbu Ştirbei - de Petre Poienaru, elev al lui Lazăr, cu temeinice studii în Apus şi care - ca director al şcolilor - va fi de drept şi „provizor” al Colegiului Sf. Sava. În toamna lui 1832, învăţământul în colegiu se organizează potrivit prevederilor încă nepublicate ale viitorului Regulament al şcolilor publice, din 1833, care dezvoltă principiile enunţate de Regulamentul organic.

Şcoala se organizează pe patru cicluri: Şcoala începătoare, cu patru clase; Umanioarele, cu patru clase; învăţăturile complementare, cu trei clase şi Cursurile speciale, cu trei ani de studii. Acestea din urmă alcătuiesc, de fapt, începuturile învăţământului universitar românesc de mai târziu. Se prevăd şi un număr de cursuri libere, de istorie naturală şi limbi străine.

În Moldova, Şcoala vasiliană se dezvoltă în bune condiţii, înmulţindu-şi cursurile şi îmbunătăţindu-şi programele. Problema trimiterii peste hotare a unor bursieri care să-şi continue studiile pentru cariera didactică, e pusă de Asachi în 1835. Un an mai târziu se trimit-în ţări de cultură germană - un număr de tineri care trebuiau să se specializeze în inginerie, drept şi economie politică, tehnică şi ştiinţa comercială, economia rurală cu disciplinele anexe. Dintre ei, T. Stamate, Anastasie Fătu, Leon Filipescu şi alţii îşi vor lega mai târziu numele de şcoala şi cultura Moldovei. În aceeaşi vreme se organizează, în cadrele aceluiaşi învăţământ, cursuri privind economia agrară şi, la o treaptă inferioară, un învăţământ tehnic de „arte şi meserii”.

În sfârşit, în iunie 1835, Academia de înalte studii prevăzută de Regulament îşi deschide porţile, sub numele de Academia Mihăileană. Personalităţi de vază ale vieţii culturale din principate intră în rândurile corpului său didactic. În 1841, Ioan Ionescu de la Brad începe să-şi predea cursul său de agronomie. În 1842, Ioan Ghica este numit profesor de geologie şi mineralogie, trecând, în anul următor, la catedra de economie politică. În noiembrie 1843, Mihail Kogălniceanu îşi inaugurează efemerul său curs de istorie naţională cu o strălucită lecţie de deschidere. Catedra de filozofie a fost ocupată, până în vara lui 1836, de Eftimie Murgu.

Limba română care se afirmase în învăţământul superior încă din a doua decadă a veacului începe să fie atacată odată cu o nouă creştere a influenţei franceze în principate. Ca preceptori în familiile boiereşti, ca organizatori de pensionate în capitalele principatelor, dar şi în oraşe de provincie, mai târziu ca profesori la noile academii din Bucureşti şi Iaşi, intelectualii francezi mutaţi pe meleagurile noastre aduc cu ei un spor de interes pentru cultura patriei lor, dar - unii dintr-înşii - în unire cu elemente mai înapoiate ale clasei conducătoare româneşti, încearcă şi o subminare a rolului de curând căpătat de limbă naţională în şcolile superioare. J.A. Vaillant la Bucureşti, A. Malgouverne la Iaşi - acesta sprijinit şi de Epitropie - încearcă să atribuie limbii franceze funcţia pe care limba greacă o exercitase până nu de mult în învăţământul superior al ţării.

După eşecul lui Vaillant, dar mai ales între 1836 şi 1846, se duce o luptă surdă între elementele retrograde alarmate de progresele învăţământului în limba română, care întărea poziţiile burgheziei în ascensiune, şi promotorii culturii naţionale, în frunte cu Poenaru şi Asachi, ajutaţi de elemente progresiste, în 1847, însă, Mihail Sturdza şi apoi G. Bibescu, pe cale legislativă, răpesc limbii patriei drepturile cu greu câştigate, temători că noua ideologie naţională, împărtăşită în limba poporului, în clasele superioare ale Academiilor naţionale, va surpa cu timpul poziţiile păturii conducătoare.

Aceste măsuri reacţionare atingeau deopotrivă şi învăţământul ştiinţelor, limitat la acele materii pentru care se găseau pentru moment profesori care să poată preda în franţuzeşte. Cât priveşte pensionatul pentru fete, de nivelul învăţământului elementar, creat prin prevederile Regulamentului şcoalelor din 1833, în Ţara Românească, acesta avea, de la început, limba franceză ca limbă de predare.

În afara Academiilor domneşti din Bucureşti şi Iaşi, se întâlnesc şcoli în care se predau primele cunoştinţe la oraşe şi sate, pe lângă mănăstiri şi biserici. Dintre şcolile cele mai vechi - cele mănăstireşti - unele tind, încă din veacul al XVIII-lea, să se specializeze, devenind seminarii pentru preoţi. Aşa sunt, de pildă, şcoala de la mănăstirea Obedeanu, din Craiova (1775), sau cea de la mănăstirea Antim, din Bucureşti (1797).

La Putna, sub arhimandritul Vartolomei Măzăreanul, se organizează o mică Academie teologică, cu şapte ani de studii, în care se învaţă şi gramatica, retorica, „alcătuirea scrisorei moldoveneşti” şi geografia după Claude Buffier, în traducerea lui Amfilohie al Hotinului, pe lângă cursuri de specialitate de un nivel ridicat. Toate materiile se predau în limba română, catehismul singur învăţându-se în „moldoveneşte şi ruseşte”.

În 1803, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi întemeiază Seminarul de la Socola, care-i va purta numele. Cursurile ţinute în limba română cuprind şi alte materii de caracter laic, decât întâlnisem în şcoala de la Putna: logica, aritmetica, istoria profană, psihologia şi primele elemente de limbă latină. Primilor profesori li se adaugă, cu timpul, dascăli veniţi din Transilvania şi Bucovina, care întăresc caracterul naţional al şcolii. La oraşe şi sate, perioada următoare păcii de la Kuciuk-Kainargi preia vechile şcoli existente şi le adaugă altele noi.

La Bucureşti, Şcoala de la Sf. Gheorghe Vechi, unde învăţau copii de pământeni şi străini, e reorganizată în 1775: ea rămâne o şcoală elementară de învăţătură „slovenească i românească”, ca şi cea de la Colţea - şi probabil - cea de la Doamna Bălaşa, care-şi continuă, toate, activitatea şi în secolul următor, sub forma de şcoli domneşti, în judeţe, unde existau unele şcoli particulare, încep să ia fiinţă şcoli domneşti începătoare: la Craiova şi Buzău, potrivit prevederilor hrisovului şcoalelor din ianuarie 1776, sau la Ploieşti (1777).

Bugetul şcoalelor din 1780 ne arată că vistieria întreţinea şcoli în toate judeţele Ţării Româneşti şi plătea 22 de dascăli, în afară de cei din Bucureşti. În Moldova, în 1803, vistieria avea în seama sa şcolile de la episcopii şi pe cele greco-române din Focşani, Bârlad, Botoşani, Chişinău şi Galaţi (Mavromolu). La Craiova, care va dobândi odată cu Regulamentul organic o Şcoală centrală de învăţământ superior, dascălii greci sunt deocamdată aleşi de conducătorii Academiei domneşti din Bucureşti, un Manase Eliad (1797) sau Lambru Fotiade (1803).

În majoritatea cazurilor, însă, şcolile elementare româneşti sau slavo-române au câte doi dascăli fiecare, la care se adăuga şi un cântăreţ pentru predarea muzicii psaltice. La sate, şcoli începătoare se întemeiază pe lângă biserici şi pe moşiile unor boieri. Unele şcoli sunt, în parte, întreţinute de locuitori de pe moşie, ca cea de la Preajba (Dolj), susţinută prin contribuţia meşteşugarilor tăbăcari (1783).

Dorul ţărănimii după învăţătură e amintit într-o anafora din 1797, a lui Radu Golescu „vel vornic al obştirilor”, pentru încuviinţarea unui dascăl la şcoala de pe lângă schitul Nămăeşti (Muscel); se vorbeşte de copiii sătenilor, care „pătimesc despre învăţătura cărţii” şi de părinţii care „nu au puterea de a ţine dascăl cu plată” şi „cu lacrămi toţi se roagă” domnului să le orânduiască unul, pe care-l vor ajuta şi ei, cu bucatele lor, să-şi sporească leafa primită din partea statului.

Radu Golescu, de altfel, va întemeia, pe moşia sa de la Goleşti, o şcoală „pentru învăţătura copiilor satului în limba românească”, care a fiinţat până prin 1821. În 1826, fiul său, Dinicu Golescu, reface pe o bază mai largă şcoala, care este o „şcoală slobodă obştească, unde pot merge fiii nobleţii, ai norodului şi măcar şi robi, pământeni şi străini, pentru limba românească, nemţească, grecească, latinească şi italienească”. Învăţământul, gratuit, e asigurat de dascăli printre care şi Aron Florian, venit din Transilvania. Şcoala se va desfiinţa însă după moartea lui Dinicu Golescu (1830).

A doua decadă a secolului al XIX-lea, care cunoaşte începuturile învăţământului superior în limba română, aduce cu sine un spor de interes pentru limba naţională de predare şi în şcolile orăşeneşti. În 1817 se încearcă o reformă a şcoalei bucureştene de la Sf. Gheorghe, sortită să pregătească, pe viitor, în româneşte şi cu unele materii de interes laic, mici slujbaşi ai statului. Reforma - din 1820 a Seminarului Veniamin de lângă Iaşi aduce şi ea - odată cu noi profesori de peste munţi - o creştere a numărului obiectelor de învăţământ laic.

O adevărată transformare a învăţământului şcolilor orăşeneşti va veni însă odată cu Regulamentul organic, care, pe de altă parte, nesocoteşte şcolile săteşti, învăţământul, ca organizare şi control, revine statului, care va proceda la unificarea lui. În Ţara Românească, unde director al şcolilor ajunge Petre Poenaru, se organizează un învăţământ elementar gratuit.

Şcoli publice vor fiinţa în reşedinţele celor 12 judeţe şi metoda de predare mutuală sau lancasteriană, pentru primele două clase începătoare - moştenire a învăţământului grecesc în principate - va lua un şi mai mare avânt. Orientarea învăţământului elementar către pregătirea meşteşugarilor e învederată prin introducerea, în ultima sa clasă, a unor noţiuni de geometrie şi mecanică practică, având în vedere meseriile. Lipsa de institutori reclama întemeierea grabnică a unui curs normal de trei luni, care va lua fiinţă în 1831, la Bucureşti.

În Moldova, după propunerea referendarului şcolilor, Gheorghe Asachi, se inaugurează, în 1832, un curs de „pedagogică” de aceeaşi durată ca şi în Ţara Românească, pentru profesorii „şcoalelor începătoare de pe la ţinuturi”. Şi într-un principat şi în celălalt, se prevede admiterea în aceste şcoli de elevi fără deosebire de starea socială sau de religie - Pentru controlul muncii didactice se creează posturi de revizori.

Învăţământul la ţară va rămâne mai departe în sarcina unor şcoli particulare şi în seama preoţilor. Pentru pregătirea profesională a acestora se organizează seminarii. În Regulamentul moldovean „pentru învăţăturile în seminarii şi ţinerea lor în bună orânduială” se prevăd, în cele patru clase de şcolaritate, cursuri practice (agrimensură, legiuiri, lecţii de vaccinaţie, medicină veterinară,, şi „fizică populară”) şi se impune obligaţia pentru parohii de la sate „să ţină acolo şcoală în care să înveţe copiii tuturor locuitorilor: cetirea, scrierea şi patru operaţii”.

În Ţara Românească, în 1828, se porneşte o acţiune de înfiinţare a şcolilor elementare, săteşti, cu învăţători improvizaţi din cântăreţi bisericeşti, cu o scurtă pregătire în şcolile orăşeneşti. Programa prevedea, pe lângă: citit, scris, socotit, şi catehism, şi lecţii de „lucrarea pământului şi economia casei”. În reşedinţele de plasă se puteau organiza şcoli de un caracter mai complet.

O inovaţie adusă de Regulamentul organic este şi organizarea învăţământului elementar pentru fete, prevăzută pentru fiecare reşedinţă de judeţ. La Bucureşti, Regulamentul special al şcolilor prevedea întemeierea unui pensionat, cu cinci ani de studii şi cu limba de predare franceză. La Iaşi, în 1834, se deschide şcoala elementară de fete, cu un mai pronunţat caracter practic, cu „femei dăscăliţe” pe lângă profesori, şi cu limba de predare română.

Principalul merit al noii şcoale a epocii regulamentare stă însă în folosirea, limbii române ca limbă unică de învăţământ în şcolile publice. Interesul pentru cultivarea şi îmbogăţirea limbii naţionale, care se remarcă, în acest răstimp, în. cele mai felurite domenii de cultură, ar fi fost şi mai bogat în rezultate, dacă învăţământul public - mai ales cel de grad elementar şi mediu - nu ar fi suferit: concurenţa unui număr însemnat de instituţii de învăţământ particular, cu limbi de predare străine.

Regulamentul organic prevăzuse - e drept - controlul statului asupra lor prin mijlocirea Eforiei şcolilor. Nu se putuse, însă, împiedica un mare număr de tineri din clasele exploatatoare să se îndrepte spre ele, dacă nu cumva primeau educaţia, prin dascăli particulari străini, chiar în familie. Se mai adăugau şi studiile în străinătate pentru tineri încă neformaţi, împotriva cărora P. Poenaru se ridicase cu vigoare în 1836, când mustra pe părinţii „care se deosibesc prin a lor posiţie socială”, gata să-şi trimită copiii la „şcoalele de prin străinătate în vârstă prea fragedă”, de unde „să se întoarcă... orice alt afară de români”. Am văzut că - cu patru ani înainte - Poenaru luptase contra tendinţelor de înstrăinare în învăţământ. Când cunoaştem desconsiderarea faţă de limba patriei arătată de legiuirile şcolare din 1847, promovate de domnitori şi de boierimea reacţionară, vom recunoaşte că îngrijorarea lui Poenaru era prea bine întemeiată.

Şcoala din Transilvania, Crişana şi Banat se dezvoltă în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea sub directivele absolutismului luminat al împăraţilor Habsburgi din Viena. Într-adevăr, învăţământul devenise pentru Curtea vieneză o preocupare constantă a politicii sale interne. Călăuzită de principiul că şcoala este, înainte de orice, o chestiune politică, Curtea a înfiinţat în 1760 Comisia aulică de învăţământ, cu scopul de a elabora pentru întreg imperiul un regulament de instrucţie unitar.

În lucrările ei, care au durat mai mulţi ani, comisia s-a condus după unele principii ale cancelarului Kaunitz, potrivit cărora organizarea şi conducerea învăţământului trebuiau scoase de sub autoritatea bisericii şi trecute sub controlul administraţiei de stat, iar şcoala trebuia să devină o instituţie subordonată intereselor monarhiei absolute.

Ea urma să pregătească vlăstarele aristocraţiei pentru cariera militară şi pe fiii de burghezi pentru industrie şi comerţ. Cât priveşte pe copiii sărmani de la oraşe şi sate, acestora li se rezerva în cel mai bun caz o educaţie elementară, limitată la cunoştinţele necesare muncii în producţie. Pretutindeni, însă, rostul învăţământului era să contribuie la aprofundarea sentimentului religios şi al celui de fidelitate faţă de monarhie.

Aplicată mai întâi în provinciile ereditare (între 1774-1786), reforma învăţământului a fost ulterior extinsă asupra Ungariei şi Transilvaniei, pe baza directivelor cuprinse în două legiuiri importante: Ratio educationis (1777) şi Norma Regia (1781). Cea dintâi, care se ocupă de şcolile elementare, medii şi superioare laolaltă, afirmă principiul controlului pe care statul trebuie să-l exercite asupra învăţământului, prin inspectorate regionale care au sub privegherea lor toate şcolile, fără deosebire de confesiune.

Ratio educationis desfiinţează astfel monopolul bisericii asupra învăţământului şi - în programe - pune accentul pe predarea ştiinţelor naturii, căutând să ridice învăţământul la nivelul exigenţelor vremii. De situaţia învăţământului din principatul Transilvaniei s-a preocupat Norma Regia, care se referă aproape exclusiv la şcolile medii, cuprinde numai dispoziţii răzleţe referitoare la învăţământul elementar şi trece cu vederea şcolile superioare. Îndrumarea învăţământului este încredinţată unei comisii de pe lângă Gubernium, al cărei preşedinte este episcopul romano-catolic.

În Banat, însă, cum am amintit, reforma şcolilor elementare, aşa-ziselor şcoli triviale, a fost determinată de noul” „Regulament iliric” publicat în limba sârbă în 1766 şi în limba română în septembrie 1777, populaţia românească fiind cuprinsă, sub raport confesional, dar şi naţional, în cea sârbească. Cu câţiva ani înainte, însă, în urma trecerii lui Iosif al II-lea prin Banat, în 1773, se elaborase un plan pentru şcolile rurale (1774), potrivit căruia trebuiau să se ridice 373 de şcoli noi. În 1779 se inaugurează un curs pentru învăţători la Timişoara. Şcoli elementare româneşti continuă să se înfiinţeze şi în cuprinsul Transilvaniei, mai ales pe teritoriul regimentelor grănicereşti, în orăşelele de reşedinţă ale acestora - Orlat şi Năsăud - dar şi în sate ca Veştem şi Jina.

Răscoala populară din 1784, care i-a turburat adânc pe conducătorii imperiului, a adus după sine - în spirit luminist - eforturi de ridicare prin şcoală a populaţiei româneşti, care prin acest mijloc ar fi trebuit să fie câştigată temeinic pentru monarhie. Astfel, în mai 1789, Iosif al II-lea autoriză deschiderea de şcoli în 48 de comune din comitatul Aradului, cerând autorităţii de resort să execute prompt măsura, fiindcă „educaţia tineretului românesc e una din chestiunile cele mai importante şi mai urgente pentru stat”. Pe teritoriul de graniţă bănăţean funcţionau în această vreme (1770-1790) circa 85 de şcoli comunale, la care s-au adăugat, până în 1830, 44 de şcoli pe teritoriul regimentului I grăniceresc, altele pe cuprinsul domeniului minier al Zlatnei, în Ţara Bârsei, Bihor etc.

În sectorul învăţământului mediu, amintim înfiinţarea unor şcoli de desen la Oradea, Timişoara, Cluj, Sibiu şi Turda, organizarea şcolii de agronomie din Sânnicolaul Mare (1802), cu limba de predare română, maghiară şi germană şi înfiinţarea şcolii de minerit din Săcărâmb (1835), în care se pregăteau tehnicieni pentru exploatarea minieră. Învăţământul mediu teoretic nu este organizat de către Stat; sporadic sunt atestate şcoli şi cursuri organizate de municipii sau de asociaţii culturale. Cât priveşte învăţământul superior, Ratio educationis îi atribuia sarcina de a forma pe viitorii funcţionari de stat.

Potrivit cu acest obiectiv, se organizează în 1780 Academia din Oradea care, începând din 1788, va avea şi o facultate juridică. O academie de drept se va înfiinţa la Sibiu, unde va profesa cunoscutul jurist I.A. Zimmermann. La un nivel apropiat, studiile juridice se predau la „liceul academic regal” din Cluj - o şcoală confesională catolică de învăţământ superior - în colegiile calvine din Cluj, Aiud şi Tg. Mureş, şi - începând din 1832 - în colegiul din Odorhei. În pregătirea juriştilor transilvani a avut un rol important Tabla regească din Târgu Mureş, unde în preajma anului 1848 activau numeroşi viitori conducători ai revoluţiei.

Pentru calificarea medicilor se înfiinţează, în 1775, Institutul de medicină chirurgicală din Cluj, unde se va ilustra ca profesor renumitul oculist român, Ioan Piuariu-Molnar. Încă înainte de 1790 se creează pe lângă acest institut o catedră de medicină veterinară. Înainte de 1848, nu se puteau obţine în Transilvania decât trei feluri de diplome de studii superioare: de drept, chirurgie şi - bineînţeles - de teologie.

Profesorii primeau o educaţie similară cu a preoţilor. Pentru învăţământul superior tehnic se apelează, ca şi până atunci, la specialişti formaţi peste hotare. Învăţământul nu s-a dezvoltat, însă, numai în direcţia laicizantă a reformelor theresiane. Învăţământul confesional ia un nou avânt după edictul de toleranţă din 1781, care a îngăduit ridicarea de şcoli şi ortodocşilor din Transilvania, după ce - încă din epoca precedentă - se înfiinţaseră şcoli confesionale la Blaj.

În eparhia Oradiei, Ignatie Darabant va înfiinţa un seminar, de fapt un internat pentru tinerii români care învăţau în şcolile din Oradea, dar şi pentru viitorii învăţători. Samuil Vulcan a întemeiat, în 1828, liceul din Beiuş, care a devenit un vestit aşezământ de cultură pentru tinerii români, fără deosebire de confesiune, din Banat, Crişana şi Maramureş. Prin stăruinţele unui grup de români cărturari se înfiinţase la Arad, în 1812, prima şcoală normală - Schoala preparandă sau pedagoghicească a naţiei româneşti - cu patru profesori, printre care Dimitrie Ţichindeal şi Constantin Diaconovici-Loga, care şi-au câştigat merite şi în alte domenii ale culturii româneşti.

În 1811 se întemeiase seminarul ortodox din Sibiu. Cu îndrumarea şi controlul învăţământului primar - în şcolile unite şi neunite - vor fi însărcinaţi: Gheorghe Şincai - care în cei 12 ani ai directoratului său înfiinţează peste 300 şcoli - Dimitrie Eustatievici, Radu Tempea, Gheorghe Haines, Moise Fulea, Constantin Diaconovici-Loga şi alţii. Carol Eder şi-a câştigat şi el merite pentru chipul în care a controlat şi îndrumat ani îndelungaţi şcolile săseşti din Transilvania.

În perioada de după 1830, intelectualitatea burgheză din Transilvania încearcă cu succes o reînnoire a învăţământului, care nu mai corespundea nevoilor mereu sporite, legate de noile relaţii de producţie. Eforturile se vor îndrepta spre schimbarea conţinutului învăţământului, spre laicizarea sa şi, în aceeaşi vreme, spre o generalizare a şcolilor săteşti.

Este semnificativă, în acest sens, activitatea desfăşurată, cu cuvântul şi cu condeiul, de fruntaşi ai intelectualităţii transilvane, ca George Bariţiu, F. Bolyai, C. Szasz, St. Ludwig Roth, Simion Bărnuţiu. Astfel, Roth cerea reformarea învăţământului elementar, în ciuda opoziţiei „Universităţii săseşti”, dominată de spirit tradiţionalist şi reacţionar. Simion Bărnuţiu (1842) militează pentru un învăţământ ştiinţific, împotriva obscurantismului care domnea în şcolile confesionale din Blaj.

O preocupare de seamă pe acelaşi tărâm o constituie şi reorganizarea învăţământului mediu şi superior, începută încă din epoca theresiană. În aceşti ani, în centrele şcolare dominate de concepţii teologice şi de castă, se înregistrează o înviorare. La Cluj, Sibiu, Braşov, Blaj, Aiud, Beiuş şi Sighişoara, vechi centre şcolare ale Transilvaniei, apar idei noi şi numeroase înfăptuiri, care vor schimba vechiul lor climat.

Interesul cercurilor burgheze pentru şcoală reiese din iniţiativa negustorilor braşoveni, care cheamă pe Bariţiu, în 1836, la noua şcoală, înfiinţată cu sprijinul lor, cu doi ani mai înainte, şi unde, începând cu anul 1837, se introduce, în ultima clasă, învăţământul comercial. Cel mai vechi centru şcolar românesc de tip superior, de la Blaj, se reorganizează pe alte baze, cu toată tutela ecleziastică; studiul matematicii şi fizicii câştigă un rol de seamă în programe, pe lângă geografie, istorie şi filozofie.

Datorită acestor reforme şi activităţii unei pleiade de dascăli cu vederi largi, Lyceum episcopale Blasiense, instituţie de învăţământ superior, organizată în a patra decadă a veacului, va putea rivaliza cu oricare alt liceu transilvan. Trebuie reţinute numele lui Simeon Bărnuţiu, care preda filozofia şi al lui I. Rusu, profesor de istorie universală, care, în cadrul cursului său, preda şi istoria poporului român din cele trei ţări, metodă aplicată şi în lecţiile de geografie.

Ceea ce va caracteriza încă şi mai bine noua atmosferă este saltul făcut de la predarea în limba latină, la expunerile în limba poporului. Atât în şcolile române, cât şi în cele germane sau maghiare, limba naţională se impune categoric. Se poate afirma că în cele două decenii care preced revoluţia din 1848, în şcolile Transilvaniei, limbile materne precumpănesc. Sub acest raport, rolul lui Simion Bărnuţiu în promovarea limbii române în liceu, sau al lui Timotei Cipariu, care introduce în facultatea de teologie unită cursuri în limba română, merită să fie subliniat.

Activitatea dascălilor şi conţinutul noului învăţământ au trezit suspiciuni şi au provocat măsuri represive. Disputele filozofice şi discuţiile purtate în spirit liberal de către profesori şi elevi, ca şi scăderea numărului celor ce frecventau bisericile, determină intervenţia fermă a forurilor ecleziastice, cum s-a întâmplat la Blaj. În 1833, guvernul emite un decret prin care istoria este considerată ca numai tolerată în şcoala românească, întrucât profesorii Rusu şi Bărnuţiu deşteptau în tineri, prin lecţiile ţinute, conştiinţa naţională. Reacţiunea va culmina cu hotărârea dietei din Cluj (1842), prin care se cerea ca în anii următori, în toate şcolile din Transilvania limba de predare să fie cea maghiară, fapt care a trezit protestele viguroase ale intelectualităţii româneşti.

Prin transformările suferite în al doilea pătrar al secolului al XIX-lea, procesul de învăţământ desfăşurat în şcolile Transilvaniei a adus o contribuţie esenţială la închegarea ideologiei progresiste şi la pregătirea evenimentelor ce se apropiau. Prin legăturile pe care dascălii ardeleni de la Moise Nicoară şi Vasile Fabian Bob până la Aron Florian, Eftimie Murgu şi A.T. Laurian, le-au creat cu şcoala din principate şi cu intelectualitatea progresistă de la sud şi răsărit de Carpaţi, conştiinţa unităţii naţionale a ieşit întărită şi conlucrarea ţărilor române în acţiunea revoluţionară şi-a dat primele sale roade grăitoare.

Check Also

Oraşele din ţările române în anii 1848-1864

Oraşele şi târgurile s-au dezvoltat necontenit în anii 1848-1864. S-a accentuat diferenţierea lor de sate, …

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Decadenţa băniei craiovene şi înflorirea oraşului în epoca destrămării feudalismului

În epoca destrămării feudalismului s-au produs importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Filologia şi folclorul în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Problema limbii a fost abordată, în epoca de descompunere a feudalismului, cu o vigoare nemaiîntâlnită. …