Învăţământul în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

În ansamblul formelor de contact cu învăţătura, putem distinge trei mari categorii: studiile în străinătate, cunoştinţele predate în şcoli organizate de străini la noi în ţară şi - categoria cea mai importantă - învăţământul în şcolile româneşti, indiferent de limba de predare şi de originea profesorilor. Vicisitudinile vieţii politice, legăturile de familie ale unor membri ai marii boierimi, legăturile religioase şi comerciale ale comunităţilor catolice din oraşele moldoveneşti cu Polonia fac să meargă la studii în această ţară numeroşi tineri sau ca alţii să se afle acolo cu prilejul pribegirii familiei lor.

Un alt curent important - determinat, pe de o parte, de raporturile noastre cu Poarta şi cu lumea constantinopolitană, iar pe de alta de prestigiul „marii şcoli” a Fanarului, reorganizată în prima jumătate a veacului al XVII-lea - avea drept ţintă capitala Imperiului Otoman. Mai puţini, fireşte, merg şi în Italia, la Padova, socotită de Miron Costin „cum era într-o vreme la greci Athina”, la Veneţia - unde Brâncoveanu va întreţine bursierii săi, unii chiar dintre fiii de orăşeni - şi la Roma. Câte unul ajunge chiar la Paris sau, mai aproape, la Viena, după cum alţii iau calea Răsăritului, spre şcolile Kievului.

Cea de-a doua categorie - a şcolilor organizate de străini în ţările noastre - îşi datorează existenţa misiunilor catolice, franciscane şi îndeosebi iezuite, acest ordin călugăresc folosind pretutindeni învăţământul drept unul din principalele mijloace de acţiune asupra societăţii. Învăţământul catolic se adresează astfel atât propriilor coreligionari, cât şi tinerilor din familiile boiereşti, pe care urmărea să-i atragă la catolicism.

În acest sens se desfăşoară îndeosebi activitatea iezuiţilor de la Iaşi, fără a se ajunge însă, cum s-a afirmat de multe ori, la existenţa unui adevărat colegiu iezuit, sau măcar la aceea a unui învăţământ stabil, în tot cursul secolului al XVII-lea şi la începutul celui următor. Şcolile catolice, chiar de caracter elementar, aveau, ca parte pozitivă, calitatea de a răspândi cunoştinţele de limbă latină.

Instituţiile de învăţământ care ne dau imaginea nivelului cultural atins în secolul al XVII-lea de Moldova şi Ţara Românească sunt, fără îndoială, cele create de localnici. De organizarea unui învăţământ sătesc nu se poate vorbi, deşi pe alocuri există şi dascăli de ţară. Continuă însă existenţa şcolilor mănăstireşti de slovenie, în care se pregătesc în primul rând viitorii clerici, dar şi, alături de aceştia, dascăli şi dieci, precum şi, probabil, unii tineri din rândurile micii boierimi.

O dezvoltare mai mare cunosc la oraşe şcolile aparţinând bisericii, atât în ce priveşte numărul lor, cât şi organizarea. Numai în Iaşi, de pildă, Bandini socotea că în vremea lui Vasile Lupu funcţionau în total nu mai puţin de 20 de şcoli. Dar cei 200 de şcolari care, după acelaşi misionar, îşi primeau aici învăţătura, arată că cele mai multe dintre ele adunau doar câţiva elevi în jurul unui dascăl.

Nu acelaşi este însă cazul şcolilor domneşti de slovenie din cele două capitale, în care folosirea tot mai largă a scrisului românesc ajunge să impună şi învăţarea limbii ţării. Aici îşi făceau ucenicia în primul rând viitorii dieci ai cancelariei, dar ele împlineau şi o funcţiune mai largă, de răspândire a scrisului în păturile orăşeneşti. La Bucureşti, şcoala domnească de slovenie era instalată la biserica Sf. Gheorghe Vechi.

Reorganizată, după cât se pare, de Şerban Cantacuzino, ea s-a bucurat şi de grija lui Brâncoveanu, statornicul ocrotitor al cărţii. O dezvoltare relativ importantă a avut în Bucureşti şi ctitoria spătarului Mihai Cantacuzino de la mănăstirea Colţea, din primii ani ai veacului al XVIII-lea. Şcoala întemeiată aici, alături de spitalul cu 24 de paturi, cuprindea destui elevi pentru ca nepotul spătarului, vornicul Şerban Cantacuzino, să zidească un paraclis deosebit pentru ei.

Ştim încă prea puţin despre organizarea şcolilor în oraşele de provincie, deşi existenţa lor apare neîndoielnică după indiciile documentare ce avem la dispoziţie. Şcoala de la Câmpulung, întemeiată din iniţiativa lui Radu Năsturel, fiul lui Udrişte, era şi o ctitorie domnească pusă sub oblăduirea mitropolitului, învăţământul nu pare să fi depăşit aici caracterul elementar.

Învăţătura mai înaltă pe care o capătă prin dascăli, câteodată vestiţi, sau prin călătorii în străinătate, unele odrasle domneşti şi boiereşti, interesează mult mai puţin decât întemeierea, în cursul secolului al XVII-lea, a unor şcoli de un nivel mai ridicat, care stau la baza dezvoltării învăţământului superior în ţările noastre. E drept că asemenea aşezăminte au la început o înfăţişare de provizorat, ele căpătând un caracter stabil şi bine închegat abia la sfârşitul veacului sau la începutul celui următor.

În Moldova, prima încercare Importantă în acest sens e aceea a lui Vasile Lupu. Ea e legată, ca şi începuturile tipografiei moldoveneşti, de marea operă culturală desfăşurată la Kiev de Petru Movilă. De aici sunt trimişi la sfârşitul anului 1639 sau începutul celui următor, patru profesori, în frunte cu Sofronie Poceaţki, fost rector al colegiului de la Kiev, după modelul căruia se organizează şi cel din Iaşi. Se ştie foarte puţin despre învăţământul predat în capitala Moldovei de profesorii ucraineni. Prin comparaţie cu cel de la Kiev, se poate conclude că el cuprindea gramatica, retorica şi dialectica, alături de teologie şi filozofie. La bază se afla, fără a se neglija nici limba slavonă, învăţământul limbii latine.

Rezultatele obţinute de profesorii kievieni au fost remarcabile, „mult lucru şi mare folos rămăind de la dânşii pământului nostru din învăţăturele lor”, după cum se exprima succesorul lui Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan. Nu se cunosc în chip lămurit circumstanţele în care a încetat acest învăţământ, înlocuit de unul grecesc. Limba greacă ajunge în Moldova limba studiilor mai înalte, dar deşi în jumătatea a doua a veacului vin aici dascăli de seamă - Nicolae Kerameus, Teodor din Trapezunt, Ieremia Cacavela, profesor al lui Dimitrie Cantemir - nu se poate vorbi de o şcoală grecească funcţionând în mod permanent.

În Ţara Românească, în timpul lui Matei Basarab, alături de şcoala cu limba de predare slavă, se organizează la Târgovişte şi primul învăţămint cu caracter umanist. Angajat mai întâi, la sfârşitul anului 1646, ca profesor al fiilor postelnicului Constantin Cantacuzino, învăţatul grec Pantelimon Ligaridis ajunge să grupeze în jurul său un număr de tineri fii de boieri, cărora le preda retorica şi logica în limbile greacă şi latină. Cel de-al doilea profesor al şcolii, Petriţis, era de asemenea grec. Nici în Ţara Românească învăţământul grecesc, care va reprezenta forma cea mai înaltă de învăţământ, nu cunoaşte o dezvoltare continuă, sau măcar o existenţă permanentă. Un efort în această direcţie a fost făcut fără îndoială de Şerban Cantacuzino.

Dar adevărata ctitorire a şcolii domneşti - numită şi Academia de la Sf. Sava - nu-i revine acestui domnitor, ci urmaşului său, Constantin Brâncoveanu, ea plasându-se în preajma anului 1695. Primul ei conducător, Sevastos Kyminitis, era un învăţat de mare prestigiu, fost rector al Academiei din Constantinopol. Deşi menită în primul rând să pregătească pe tinerii din familiile boiereşti, şcoala de la Sf. Sava era, cum o spune însuşi întemeietorul ei, „o şcoală înaltă de obşte, pentru şcolari localnici şi străini”, Brâncoveanu alocând şi unele sume „ca să aibă vreun mijloc de trai ucenicii străini şi cei lipsiţi de ajutor”.

Printre elevi, pentru care un contemporan, Helladius, ne dă cifra desigur exagerată de 150-200, se aflau într-adevăr numeroşi străini, din toate ţările ortodoxe. Programul şcolii, aşa cum ni-l transmite o gramată din 1707 a patriarhului Ierusalimului, care-i tutela activitatea, dovedeşte un nivel de studii remarcabil pentru acea vreme, din care nu lipsesc nici exercitările practice.

Împărţite între cei trei dascăli, materiile predate cuprindeau, pe lângă gramatică, retorică şi logică, întinse lecturi din clasicii greci şi un întreg învăţământ ştiinţifico-filozofic, fără a se uita însă lecturile din texte religioase. Aproape toţi marii scriitori elini figurează în acest program: Homer, Pindar, tragicii Sofocle şi Euripide, oratorii Isocrate şi Demostene, istoricii Tucidide, Xenofon şi Plutarh. Alături de crearea unor posibilităţi de asimilare a culturii clasice, programa interesează şi prin disciplinele ei filozofice-ştiinţifice.

Predarea acestora - fizica, despre cer, despre materie şi pieire, despre suflet, metafizica - era bazată, ca şi la şcoala grecească de la Iaşi, pe cursurile filozofului grec Teofil Corydaleu (1563-1646), format în centrul de gândire neoaristotelică de la Universitatea din Padova, Această nouă interpretare a lui Aristotel, făcută în spiritul gânditorului elen şi cu precise luări de poziţie antiscolastice, cuprindea, în ciuda precautelor declaraţii de fidelitate la dogmă, numeroase elemente materialiste. Deşi suntem încă departe de o adevărată înţelegere ştiinţifică a lumii, această infuzare în cultura românească a unor elemente de gândire materialistă trebuie subliniată aşa cum se cuvine.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …