Intrarea Marii Britanii în Europa

Alegerile organizate de Macmillan, a cărui putere era slăbită, au adus în 1964 înfrângerea partidului conservator şi venirea la putere a liderului laburist Harold Wilson. Fost bursier la Oxford, Harold Wilson făcea parte din aripa stângă a partidului său. El combătuse cu violenţă tentativa aripii torylor de a determina intrarea Angliei în Piaţa Comună.

Era de aşteptat ca, în timpul guvernului său, Anglia să se replieze asupra ei înseşi; erau posibile o serie de naţionalizări; strângerea legăturilor cu Statele Unite şi ţările Commonwealth-ului, politică ce a avut întotdeauna sprijinul oarecum paradoxal al laburiştilor, în timp ce conservatorii erau gata să abandoneze, în favoarea Europei, o parte a suveranităţii britanice.

Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Repudiindu-şi convingerile radicale, Harold Wilson, unul dintre liderii cei mai abili şi realişti pe care i-a avut Marea Britanie (este singurul care a câştigat alegerile de patru ori în 20 de ani), s-a dorit specialist în finanţe şi un spirit practic. Şi-a făcut cunoscut refuzul de a devaloriza lira, a renunţat la promovarea unei politici socialiste dure, iar doi ani mai târziu a încercat să-şi întărească majoritatea prin organizarea de noi alegeri. Reales, a fost totuşi incapabil de a opri inflaţia şi a trebuit să renunţe la un plan cincinal de control al economiei şi să se mulţumească doar cu acţiuni dispersate şi măsuri parţiale. Pe scurt, el a dus o politică moderată, singura, de altfel, pe care economia engleză în declin o putea suporta.

În contradicţie cu ceea ce anunţase, încă de la alegerea sa, puterea lirei a scăzut cu 30%. Nu s-a putut opune numeroaselor greve şi a renunţat să propună un proiect de lege prin care se limita dreptul la grevă. În sfârşit, contrazicându-se şi în acest punct ca şi în celelalte, el a depus pentru a doua oară candidatura Marii Britanii la Piaţa Comună şi s-a lovit de refuzul aceluiaşi general de Gaulle. În acest timp, Commonwealth-ul se dezintegra.

Multe din naţiunile fostului imperiu, precum Canada şi Australia, priveau mai degrabă către Statele Unite, decât către fosta metropolă, sperând ca relaţiile cu ţara cea mai puternică din lume să le aducă o dezvoltare a schimburilor comerciale. Din 1961 în 1970, exporturile către ţările Commonwealth-ului au scăzut de la 30 la 21%, iar importurile, de la 31 la 27%.

Afacerea din Rhodezia a dat o nouă lovitură comunităţii ieşite din imperiu. Guvernul ales al lui Jan Smith cerea Londrei independenţa acordată şi altora. Londra ezita, puterea politică din Rhodezia fiind în mâinile minorităţii albilor. La 11 noiembrie 1964, Jan Smith a proclamat unilateral independenţa, plasându-se astfel pe o poziţie de revoltă. O intervenţie militară era în afara oricărei discuţii. Londra s-a mulţumit să promulge sancţiuni economice care au rămas ineficace.

Lipsa de putere a Angliei s-a manifestat la fel de tragic în refuzul ei de a interveni în Biafra, născută din fosta colonie Niger, şi unde făcea ravagii un război civil sângeros. Războiul din Bangladesh, care s-a terminat prin separarea acestei ţări de Pakistan, a arătat, după confruntarea între India şi Pakistan, fragilitatea legăturilor urzite între naţiunile din Commonwealth şi imposibilitatea Marii Britanii de a le menţine.

În spiritul declinului ambiţiilor sale geografice, Anglia şi-a diminuat eforturile pe plan militar. După ce făcuse cheltuieli considerabile, ea a fost nevoită să renunţe la construirea rachetelor proprii. Macmillan se hotărâse să achiziţioneze din Statele Unite rachete Skybolt şi Polaris, destinate echipării submarinelor nucleare. El se găsea astfel într-o dependenţă strânsă faţă de aliatul privilegiat.

În 1967, a avut loc evacuarea Adenului; în 1971, retragerea tuturor trupelor de la Est de Suez. În Cipru şi Malta, Anglia trebuia să-şi abandoneze poziţiile privilegiate. Singura care mai rezistă este strâmtoarea Gibraltar, izolată de blocada spaniolă. Dar problema cea mai dramatică, deopotrivă internă şi externă, care i s-a pus Angliei şi căreia, la ora la care scriu aceste rânduri, nu i s-a găsit o rezolvare, este cea a Irlandei de Nord.

Din 1921, Irlanda de Nord a fost condusă de o clasă dominantă, de religie protestantă şi orientare pro-engleză, şi care a privat minoritatea catolică săracă de drepturile sale civile, în 1968, catolicii şi-au cerut drepturile. Elementele active, făcând parte din armata clandestină irlandeză (IRA), declanşau tulburări şi atentate teroriste cu bombe care au făcut numeroase victime. Protestanţii au replicat cu metode identice.

Anglia a trebuit să trimită trupe pentru a separa cele două comunităţi. Harold Wilson a dus o politică de acţiune fermă împotriva violenţei, luând totodată şi măsuri progresive destinate să suprime discriminarea catolicilor. Protestanţii au refuzat aceste măsuri. Deoarece atentatele au luat amploare, Londra a decis să se facă arestări. Din nefericire, printre cele trei sute de persoane închise nu se găsea nici un protestant. Bernadette Devlin, deputat catolic de Ulster, l-a atacat fizic în plenul Parlamentului pe Reginald Maudling, ministru conservator, considerat responsabil pentru ce se întâmplase.

Edward Heath, venit la putere, a reluat politica predecesorului său şi a numit un Secretar de Stat pentru Irlanda, William Whitelaw, însărcinat cu luarea de măsuri pentru respectarea ordinii. În ciuda acordului intervenit între Londra şi Dublin, Irlanda acceptând starea de fapt, atâta timp cât o majoritate în favoarea Uniunii - care nu riscă să se producă - nu se va pronunţa în Irlanda de Nord, tulburările vor continua. Cu armistiţii iluzorii, situaţia rămâne tragic tensionată. Incapabil să aplice propriul program socialist şi atacat de aripa stingă a partidului său, Harold Wilson a organizat noi alegeri în 1970, pe care le-a pierdut. Conservatorii au ajuns din nou la putere după 7 ani de absenţă.

Edward Heath, noul prim-ministru, avea şi el origine modestă şi fusese bursier la Oxford. Alegerea sa în fruntea partidului confirmase declinul aristocraţiei şi al înaltei burghezii în conducerea afacerilor. Funcţia de prim-ministru a căpătat, după război, o importanţă din ce în ce mai mare, în detrimentul puterii Comunelor. Urmând un proces care se poate constata în toate democraţiile occidentale, mai ales în Franţa, funcţia s-a individualizat şi electoratul alege un om şi un partid. Primul-ministru conduce ca un monarh ales.

În ciuda bunăvoinţei sale, a abilităţii de negociator la Bruxelles, în 1961, în pofida talentelor sale de yachtman şi dirijor, Edward Heath nu a reuşit, în cursul celor 4 ani de guvernare, să-şi impună personalitatea nici în ţară şi nici în cadrul partidului. El va rămâne, totuşi, în istorie ca artizanul intrării Angliei în Piaţa Comună a Europei celor Şase.

Pregătită de o serie de votări, uneori dramatice, în care s-au înfruntat partizanii şi adversarii Europei, intrarea în Europa s-a realizat începând cu 1 ianuarie 1973. Laburiştii nu s-au putut opune, chiar în cadrul propriului partid o puternică fracţiune votând în favoarea proiectului, în timp ce cealaltă parte a aripii drepte conservatoare votase contra. Mai mult decât atât, laburiştii au anunţat că vor renegocia condiţiile intrării Angliei în Comunitate, acestea fiind considerate de ei ca defavorabile.

Ceea ce a determinat întoarcerea spre Europa a fost declinul ţării şi dispariţia sa treptată de pe scena mondială. Progresul foarte lent al producţiei industriale, implicat de vechiul stil de a munci, de revendicările neîncetate ale sindicatelor atotputernice, de greve (care nu cruţaseră guvernul Wilson); diminuarea rolului de bancher mondial al Londrei; apropierea spectaculoasă de America şi de Rusia, înlăturând mult din consistenţa „legăturilor speciale” ale celor două democraţii anglo-saxone; în sfârşit, slăbirea relaţiilor între Anglia şi ţările Commonwealth-ului impunea o revizuire drastică apoliticii izolaţioniste.

Alternativa la această politică imperialistă depăşită era Europa. Heath se aştepta ca intrarea în Piaţa Comună să aducă deschiderea de noi pieţe de desfacere pentru industrie, adică o relansare a economiei prin competiţie şi printr-un efort sporit din partea compatrioţilor săi. Drumul parcurs fusese lung. Dar Anglia nu putea renunţa cu uşurinţă la „splendida izolare” care constituise forţa ei, şi mai mult, ea nu renunţă uşor la tradiţiile de secole.

I-ar fi trebuit mai puţin timp pentru a deveni conştientă de scăderea importanţei ei decât pentru adoptarea unui sistem zecimal al monezii: această lege fusese discutată în Parlament încă de la începutul războaielor napoleoniene în 1816, fiind promulgată abia cu 150 de ani mai târziu. Din păcate, e posibil ca majoritatea ţării să fie ostilă Pieţii Comune: avantajele la care se poate aştepta Anglia nu se vor face simţite prea curând. Istoria va spune dacă întoarcerea Angliei spre Europa va fi fost efemeră sau durabilă.

Edward Heath ar fi dorit să limiteze intervenţia Statului şi să promoveze o economie liberală de piaţă. Nu a reuşit să realizeze acest lucru. Investiţiile fiind reduse, el a trebuit să sprijine serios industria, să scoată din încurcătură Rolls Royce, construirea Concordeului, să intervină în afaceri. Astfel, cele două partide sunt constrânse să ducă aproape aceeaşi politică, în sensul de a micşora inflaţia, prin creşterea producţiei. Când aceasta cunoaşte o „creştere”, acţiunea trebuie moderată, micşorând investiţiile şi mărind impozitele, ceea ce duce la şomaj: cerc vicios în care intră toate ţările industrializate, condamnate să progreseze şi să mărească salariile, fără a putea stăpâni preţurile.

Anglia, de la terminarea celui de-al doilea război mondial, se zbate în acest sistem de „du-te vino”. Plecând de la principii diferite, laburişti şi conservatori au trebuit să facă o politică a „căii de mijloc”. Aceasta a descurajat mulţi alegători şi a mărit şansele partidului liberal. Câştigând mai multe voturi, acesta n-a putut, totuşi, să mărească sensibil numărul reprezentanţilor săi aleşi - 11, apoi 13 la ultimul sondaj de opinie din 1974 - scrutinul majoritar din primul tur impunând electoratului o alegere „utilă” între candidaţii cu cele mai mari şanse, ce aparţin celor două mari partide.

Edward Heath s-a lovit de aceleaşi probleme ca şi predecesorul său, şi nu a găsit soluţii mai bune pentru rezolvarea lor. În Irlanda războiul civil a continuat. Problema pusă de imigrarea oamenilor de culoare, veniţi din fostele colonii şi posedând paşaport britanic, a rămas foarte serioasă. Cele două partide au trebuit să se pună de acord asupra unei politici de limitare a imigrării.

Cazul celor 28.000 asiatici, alungaţi din Uganda de guvernul Amin, a fost tragică. Ei şi-au găsit refugiul în Marea Britanie. Dar era foarte dificil pentru ţară să extindă această politică şi la alte cazuri similare. 62.596 de imigranţi au venit din Commonwealth în 1972. Edward Heath a refuzat să-l urmeze pe deputatul conservator Enoch Powell care cerea restricţii mai mari, prezicându-le compatrioţilor săi un viitor tragic. El s-a purtat cu un liberalism care nu este cu nimic mai prejos celui al laburiştilor şi liberalilor înclinaţi, din principiu, spre practicarea unei politici de deschidere.

Heath avea să eşueze în politica sa anti-inflaţionistă. Din 1971, când impusese votarea legii asupra „relaţiilor în întreprindere”, o reglementare mascată a dreptului la grevă însoţită de sancţiuni severe, era în relaţii proaste cu sindicatele. Acestea, dar în mod special sindicatul minerilor şi cel al căilor ferate - cele mai combative - erau în mâinile comuniştilor sau ale elementelor foarte de stânga din partidul laburist. Ei au refuzat să facă orele suplimentare cerute de guvern în scopul creşterii randamentului în industrie.

Pe de altă parte, au cerut imperios îmbunătăţirea condiţiilor salariate cu un procent ce depăşea cu mult limita autorizată prin planul de combatere a inflaţiei. Primul ministru a refuzat să cedeze. El a prescris restricţii pentru întreaga ţară: săptămâna de trei zile în comerţ şi industrie; limitarea energiei termice în instituţii şi la consumatorii particulari. Minerii şi-au întărit poziţiile şi au propus greva generală.

Edward Heath a considerat că venise, în sfârşit, momentul de a pune sindicatele la punct. El a dizolvat camera şi a apelat la popor. Aripa Tory a mers la alegeri în strigăte de „Cine guvernează ţara?” Wilson nu a răspuns la această întrebare de principiu, campania lui electorală s-a bazat pe fapte precise: viaţa din ce în ce mai scumpă, şomajul, sabotajele presupuse ale Pieţei Comune. El s-a simţit în stare să rezolve conflictul cu sindicatele. Acesta este, fără îndoială, un fapt care a determinat o parte din electoratul şovăielnic să voteze cu laburiştii. Enoch Powell a luptat împotriva propriului partid. Nu e deloc exagerat dacă spunem că în ţară era o atmosferă de război civil.

Alegerile le-au adus laburiştilor cinci deputaţi în plus faţă de conservatori. Dar nu obţinuseră majoritatea. După o încercare nefericită a lui Heath de a se alia cu liberalii, Harold Wilson a format un guvern minoritar. Îi era foarte greu să guverneze. O dată în plus, poporul se pronunţase pentru o cale de mijloc şi dorea, şi el, să fie guvernat „la centru”: nici socialism exagerat, nici politică de coerciţie a sindicatelor. Wilson a abolit legea privind dreptul la grevă şi astfel a reuşit o aplanare a conflictului ce avea loc. Dar punctele slabe ale acestei înţelegeri cu sindicatele erau evidente, iar necesitatea organizării unor noi alegeri era certă. Principalul element-surpriză al acestor alegeri neutre a fost exacerbarea naţionalismului în interiorul regatului.

Scoţia a suportat întotdeauna destul de greu supremaţia Angliei. Descoperirea unor importante zăcăminte de petrol în Marea Nordului şi teama de a vedea că Anglia va beneficia singură de aceasta, a trezit un naţionalism suspicios, accentuat de nemulţumirile datorate proastei gestiuni economice. Scoţia a ales şapte deputaţi naţionalişti în loc de doi. Ţara Galilor care, până acum, n-avusese nici un deputat naţionalist, a trimis doi la Westminster.

Este dificil de evaluat valoarea unor astfel de mişcări care-şi recrutau adepţii mai ales din rândurile intelectualilor, interesaţi de renaşterea limbilor celtice. Acestea dovedesc neîncrederea faţă de Londra, revolta faţă de centralizarea excesivă şi, înainte de toate, exprimă o nemulţumire. Ele rămân puternice, pentru că la alegerile din octombrie 1974 au adus în Parlament 11 naţionalişti scoţieni (în loc de 7) şi 3 aleşi de Plaid Cymru (Partidul naţionalist galez).

Harold Wilson a trebuit să apară într-adevăr în faţa alegătorilor opt luni mai târziu, după victoria sa falsă împotriva lui Edward Heath. Şi-a îmbunătăţit puţin majoritatea, fără însă a fi destul de puternică pentru a-i permite să aplice în totalitate programul socialist. Este din nou obligat, ca şi în trecut, la o politică de mijloc. Nu a anulat, aşa cum spusese, intrarea în Piaţa Comună, dar a prevăzut pentru luna iunie 1975 un referendum naţional privind această chestiune controversată.

Va fi pentru prima oară în istoria ţării când va fi folosită o astfel de procedură. Cu prudenţa-i binecunoscută, Wilson refuză să îşi lege soarta de rezultatul votului şi a declarat că va respecta voinţa populară. Învins pentru a doua oară, Edward Heath a părăsit conducerea partidului său. În locul lui a fost aleasă o femeie, Margaret Thatcher, care va conduce „cabinetul fantomă”, orientat mai la dreapta decât cel prezidat de Edward Heath. Nu va fii pentru nimeni o surpriză dacă în fruntea guvernului apare o femeie.

În ciuda dificultăţilor interioare şi exterioare, a devalorizării lirei, devenită monedă flotantă în 1972, a crizei de energie care a lovit puternic economia naţională, ca şi pe cea a altor ţări europene, în ciuda instabilităţii guvernelor sale, Anglia a reuşit să le asigure locuitorilor ei avantajele unei „societăţii de consum”. Datorită unor legi îndrăzneţe - asupra avorturilor, homosexualităţii, divorţului, munca femeilor-votate la propunerea laburiştilor şi pe care conservatorii au trebuit să le susţină în timpul guvernării lor, ţara a intrat pe drumul care duce spre ceea ce se numeşte „societate permisivă”. Mai există încă importante zone de sărăcie, dar, în ansamblu, nivelul de viaţă al cetăţenilor s-a ridicat. Au fost obţinute rezultate importante în apărarea mediului înconjurător, în lupta împotriva poluării, iar faimosul smog londonez, acea pâclă de nepătruns care acoperea oraşul, a dispărut.

„Meritocraţia” înlocuieşte încet, încet, exclusivitatea aristocraţiei şi înaltei burghezii la pârghiile de conducere. Totuşi, în ciuda unei aparenţe de uniformizare, a dispariţiei servitorilor, a creşterii confortului pentru toţi şi a concediilor plătite, în pofida înfiinţării de noi universităţi, există importante deosebiri între clasele sociale. „Establishmentul” există încă şi se bazează pe descendenţă, bani şi relaţii.

Iar dezvoltarea unui subproletariat de muncitori imigranţi nu a făcut decât să mărească discrepanţele, să exacerbeze ranchiunile şi temerile - până într-atât, încât observatorii politici au putut să deceleze posibilităţile de izbucnire a unei revoluţii prin declanşarea unor reacţii de tip fascist. Oare monarhia încă acceptată şi respectată, va rezista acestor forţe explozive?

Revolta tinerilor s-a manifestat cu mai puţină violenţă decât în Franţa, în mai 1986: şi asta, din cauză că, studenţimea engleză este mai bine integrată, dar şi mai puţin numeroasă. În anii 1960, romancierii şi dramaturgii au surprins în operele lor un spirit de revoltă împotriva „sistemului”. Au fost numiţi „tinerii furioşi”. Cei mai mulţi dintre ei proveneau din medii modeste. Această revoltă nu a supravieţuit, căci operele acestor „angry young men” au fost primite foarte bine de „Establishment”. S-a putut vedea că ei nu cereau altceva decât „un loc sub soare”.

În clipa în care l-au obţinut, societatea pe care o contestaseră nu li s-a mai părut atât de detestabilă. Unii dintre ei au ajuns chiar să apere poziţii conservatoare şi naţionaliste. Dar încă nu şi-au spus ultimul cuvânt. Talentul de care au dat dovadă în operele lor - cele mai remarcabile dintre acestea sunt, fără îndoială, piese de teatru, puse în scenă de regizori iluştri şi interpretate de mari actori - acest talent, precum şi viaţa intelectuală intensă din universităţi, importanţa cercetării ştiinţifice în domeniile cele mai avansate ale fizicii nucleare, demonstrează vitalitatea acestei naţiuni, slăbită din punct de vedere politic şi economic, dar neînvinsă.

În anul 1977 a fost aniversarea a 25 de ani de domnie a reginei Elisabetha II, „regină prin graţia lui Dumneazeu, conducătoarea Commonwealth-ului, apărătoare a credinţei”. Sărbătorită de supuşii ei, regina este considerată garanţia cea mai trainică a instituţiilor şi a democraţiei. Divorţul prinţesei Margareta nu a afectat simpatia poporului pentru familia regală.

Acest jubileu a coincis cu speranţa de-abia înmugurită a englezilor de a ieşi din marasmul economic şi din criza financiară. Primul ministru, Callaghan, care i-a urmat lui Harold Wilson în 1976, a putut să spună, făcând aluzie la exploatarea de petrol din Marea Nordului (care trebuie să acopere 1/3, din nevoile britanice): „Avem pe viitor o şansă de a îndrepta declinul indiscutabil care a marcat ultimii ani”.

Cu toate acestea, prezentul este încă sumbru. Lira, victimă a speculaţiilor bancare, a pierdut în cinci ani 50% din valoare. Răul social persistă, deşi sindicatele acceptă vechiul contract cu Harold Wilson care limitează măririle de salariu la 7,5%. Dar inflaţia este încă mare (mai mult de 16%), la fel şomajul. Dintre toate ţările din Comunitate, doar în Anglia nivelul de viată a scăzut cu 3%.

Problemele apărute datorită imigrării oamenilor de culoare provoacă tot timpul răzmeriţe. Drama din Ulster durează încă. În ciuda unei iniţiative a femeilor din cele două comunităţi, catolică şi protestantă, unite într-o mişcare de protest împotriva violenţei, atentatele şi asasinatele au continuat. Plecarea a numeroşi tineri protestanţi către Anglia, părăsind o ţară a cărei situaţie economică se degradează, va aduce, poate, o rezolvare a unei drame fără ieşire?

Paralizat de lipsa sa de putere din Camera Comunelor, guvernul lui M. Callaghan, minoritar, este incapabil să ducă la bun sfârşit proiecte de lege cum ar fi cel al regionalizării prin care ar trebui să se acorde Scoţiei şi Ţării Galilor o autonomie destul de mare. Aliat cu liberalii, guvernul a urmărit, împreună cu tânărul ministru de externe, David Owen, o politică europeană. Dar alegerile parţiale au arătat o alunecare a voturilor înspre conservatori.

În momentul în care scriu aceste rânduri, totul mă face să cred că M. Callaghan va organiza noi alegeri foarte curând. Avem toate şansele să vedem o femeie, pe Margaret Thatcher, prim-ministru al Marii Britanii? Feministele vor avea atunci de ce să se bucure, văzând destinele unei mari democraţii occidentale, slăbită dar încă puternică, în mâinile a două femei.

Check Also

Europa şi identitatea evreiască

Istorie Până la sfârşitul Antichităţii, principalele centre de civilizaţie evreiască au fost Palestina şi apoi …

Lupta revoluţionară din 1848 în Europa

Lupta revoluţionară izbucnită în 1848 în ţările române face parte integrantă din revoluţia generală care …