Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării Româneşti s-a desfăşurat sub semnul luptelor dintre partidele boiereşti ; acestea au contribuit la slăbirea capacităţii de apărare a ţării şi au făcut posibilă intervenţia frecventă a turcilor în treburile interne. La sfârşitul secolului al XV-lea, politica de înţelegere cu Poarta, practicată de mai multă vreme de boieri1, a intrat într-o fază nouă: ea a început să îmbrace forma de alianţă directă cu turcii. La baza alianţei stăteau legăturile economice pe care le întreţinea o parte a marii boierimi cu Imperiul Otoman.

Antrenaţi în relaţiile marfă-bani, unii boieri îşi organizează moşiile în vederea producţiei de cereale-marfă; ei duc o intensă activitate economică, de pe urma căreia realizează venituri considerabile. Un rol deosebit în organizarea comerţului cu Imperiul Otoman l-au avut boierii Craioveşti - numiţi astfel după principala lor moşie, satul Craiova. Prin dăruiri de sate din partea domniei, prin cumpărări şi, mai ales, prin cotropiri, Craioveştii ajunseseră, în ultimul sfert al veacului al XV-lea, cei mai puternici boieri din Oltenia. Neagoe de la Craiova, care pune bazele puterii acestei familii, deţine în domnia lui Basarab Ţepeluş dregătoria de ban.

În vremea lui Vlad Călugărul, Craioveştii reuşesc să facă din bănie o dregătorie de familie, pe care şi-o transmit ereditar. Radu cel Mare îi asociază politicii de centralizare a statului şi creează pentru ei instituţia marii bănii, a cărei reşedinţă devine Craiova; prin aceasta, Craioveştii, ca mari bani, deveneau exponenţi ai centralizării în cadrul Olteniei, fiindu-le subordonaţi banii micilor unităţi teritoriale din Oltenia.

Politica pe care au desfăşurat-o ulterior, legătura lor strânsă cu turcii, a scos în relief şubrezenia soluţiei lui Radu cel Mare şi a arătat că - privită pe plan mai larg - politica Craioveştilor nu servea intereselor generale ale statului, ci constituia o frână în procesul de centralizare a lui. Dispunând de o mare putere economică, sate şi bani, boierii olteni încep să ducă o politică proprie, a cărei trăsătură principală era înţelegerea cu turcii. Prieteni şi părtaşi la venituri cu unii dintre dregătorii otomani, ei obţin, prin aceştia, arendarea unor vămi de la Dunăre, şi chiar de dincolo de fluviu.

Craioveştii se înrudeau cu elemente creştine renegate din Imperiu, care deţineau însemnate dregătorii la Poartă: Mehmed beg, paşă de Nicopole, Ibrahim paşa, marele vizir din timpul lui Soliman I, şi Mustafa paşa, dregător cu mare trecere la curtea sultanului. Folosindu-se de sprijinul rudelor şi prietenilor lor din Imperiul Otoman, Craioveştii exercitau o presiune necontenită asupra domniei din Ţara Românească, mai ales în vremea în care li s-a părut că puterea lor e în primejdie, îndeosebi după 1508.

În tendinţa de a domina viaţa politică a întregii Ţări Româneşti - ceea ce cu timpul şi realizează - pe lângă prietenia cu turcii, Craioveştii caută să-şi asigure sprijinul bisericii, principala armă ideologică a statului feudal. În acest scop, ei fac o serie de importante danii unor mănăstiri din ţară sau de la muntele Athos şi acordă sprijin unor căpetenii ale bisericii.

Cu ajutorul lor, călugărul Maxim, din familia despoţilor sârbi Brancovici, ajunge, pentru scurt timp, mitropolit al Ţării Româneşti. În conflictul care izbucneşte între Radu cel Mare şi Nifon - fostul patriarh al Constantinopolului, adus în ţară de domn cu scopul de a reorganiza biserica şi care căuta să subordoneze autorităţii bisericii pe cea a domnului - Craioveştii se solidarizează pe ascuns cu Nifon. Prin legăturile pe care le aveau, prin politica pe care înţelegeau să o ducă, Craioveştii se încadrau în rândul marilor feudali din Peninsula Balcanică, care, chiar dacă nu duceau totdeauna direct politica Porţii - pactizând cu aceasta - o sprijineau indirect.

Bucurându-se în politica sa internă de sprijinul Craioveştilor, ducând pe plan extern o politică ce coincidea cu a acestora - de supunere faţă de Poartă şi de înţelegere cu regatul Ungariei - Radu cel Mare (1496-1508) a reuşit, într-o vreme în care Imperiul Otoman trecea printr-o perioadă de criză internă, să-şi asigure o domnie liniştită. Acest fapt i-a permis să întreprindă o serie de măsuri pe linia centralizării statului şi să acorde o atenţie deosebită vieţii culturale şi bisericeşti, ceea ce a făcut să i se dea calificativul de „cel Mare”.

În tratatul de pace pe care Vladislav al II-lea îl încheia cu turcii la Buda, în 1503, se prevedea extinderea păcii şi asupra Ţării Româneşti şi Moldovei - ca vasale ale Ungariei - care urmau să plătească Porţii aceleaşi dări ca şi mai înainte. Această clauză dovedeşte că, la acea dată, Ţara Românească îşi păstra încă o oarecare autonomie, pe care - în schimbul plăţii tributului - sultanul o recunoscuse.

Recunoaşterea suzeranităţii regelui Ungariei i-a adus, în 1507, lui Radu cel Mare stăpânirea în Transilvania a domeniului Geoagiul de Jos. Radu cel Mare a căutat să întreţină relaţii bune şi cu regele Poloniei. Servind interesele acestuia, el ajunge în conflict cu Bogdan, domnul Moldovei. Politica externă a lui Radu cel Mare a asigurat în ţară liniştea, care a fost menţinută însă cu mari sacrificii. Supunerea plecată a lui Radu cel Mare faţă de Poartă impunea domnului în fiecare an o călătorie la Constantinopol „să sărute mâna sultanului” şi să plătească haraciul, la început de 8.000, mai apoi de 12.000 de ducaţi; această politică a înlesnit, totodată, paşalelor de la graniţă cotropirea unor părţi din teritoriul ţării.

Într-o scrisoare adresată de Radu cel Mare braşovenilor, în 1505, se arată că, la acea dată, turcii ocupaseră poziţii cheie în organizarea circuitului de mărfuri - unele vaduri şi vămi la Dunăre - reclamând, totodată, domnului patru până la cinci mii de oameni, fugiţi din sudul Dunării în Ţara Românească. Chemarea domnului la Poartă şi intervenţia turcească în treburile interne ale Ţării Româneşti devin un lucru frecvent. Viaţa politică a ţării începe să fie dirijată de Poartă, iar în perioadele de criză ale puterii centrale otomane, de forţele feudale turceşti de la Dunăre.

După moartea lui Radu cel Mare (martie-aprilie 1508), regele Ungariei caută să aducă pe tronul Ţării Româneşti pe Danciul, fiul lui Basarab Ţepeluş. Încercarea lui nu reuşeşte însă. În mai 1508, Mehmed beg, paşa de Nicopole, trece Dunărea şi instalează domn pe Mihnea, fiul lui Vlad Ţepeş, căruia boierii - din cauza măsurilor pe care le-a luat împotriva lor - i-au spus „cel Rău”. Siliţi să accepte noua stare de lucruri, boierii se supun domnului impus de turci. În luna iunie 1508, Mihnea scria saşilor din Sibiu că „toţi boierii sunt cu el şi toate cetăţile le-a ocupat”. În luna iulie a aceluiaşi an, regele Ungariei înştiinţa pe Sigismund al Poloniei de intervenţia turcilor în Ţara Românească, arătând că aceştia, după ce au aşezat pe Mihnea în scaun, au plecat.

Boierii Craioveşti, partizani ai politicii de înţelegere cu turcii, sunt la început de partea noului domn. Ei figurează în divan, ocupând primele locuri în lista martorilor. Mihnea dă chiar două hrisoave în favoarea mănăstirii Bistriţa, ctitoria Craioveştilor. Apropierea lui Mihnea de Craioveşti nu durează mult; în momentul în care-şi consideră consolidat tronul, domnul caută să rupă cu turcii, să se apropie de regele Ungariei, recunoscându-i suzeranitatea. În iulie 1509, solii lui Mihnea depuneau omagiu de supunere faţă de coroana ungară.

Pe plan intern, Mihnea caută să întărească puterea domniei; el înţelege că lupta împotriva turcilor este strâns legată de lupta pentru centralizarea statului, de slăbirea forţei marii boierimi, ca element ce se opunea acestor planuri. Domnul ucide un număr însemnat de boieri şi urmăreşte pe Craioveşti, care-şi găsesc scăparea peste Dunăre. În lupta pentru centralizarea statului, Mihnea încearcă să utilizeze instrumentul administrativ al marii bănii, dar fără Craioveşti.

În urma fugii boierilor olteni la turci, el încredinţează conducerea Olteniei fiului său Mircea. Cu ajutor turcesc de la Mehmed beg şi împreună cu acesta, boierii Craioveşti revin însă în ţară. Mihnea, neputând să li se împotrivească, caută adăpost în Transilvania. Fiul său încearcă să reziste la Cotmeana, dar e înfrânt şi silit să fugă. O nouă încercare a lui Mihnea de a reocupa tronul cu ajutor din Ungaria eşuează; bătut, el fuge spre Sibiu, unde va fi ucis (12 martie 1510).

Cu ajutorul Craioveştilor şi cu consimţământul turcilor, tronul Ţării Româneşti este ocupat de Vlăduţ (1510-1512), fiul lui Vlad Călugărul, frate cu Radu cel Mare. În faţa lui Mehmed beg, între Craioveşti şi noul domn s-au făcut jurăminte reciproce de credinţă. În cazul încălcării lor de către una din părţi, se prevedea intervenţia şi pedepsirea de către turci - prin Mehmed beg, care juca rol de garant - a celui ce se va face vinovat de sperjur.

Contractul încheiat între Craioveşti şi Vlăduţ, în prezenţa lui Mehmed beg, vădeşte, pe lângă un triumf al politicii Craioveştilor - care, cu ajutorul turcilor, ajunseseră să tuteleze domnia - un fapt deosebit de semnificativ, şi anume că arbitrajul sultanului era încredinţat unei paşale de graniţă, ceea ce ilustrează slăbirea puterii centrale a Imperiului Otoman.

Criza din Imperiul Otoman, cauzată de luptele dintre sultanul Baiazid şi fiul său Selim, care au înlesnit izbucnirea răscoalei ienicerilor în 1511, a făcut ca Poarta să nu poată stăpâni forţele de fărâmiţare din cadrul Imperiului. Sangiacii de margine îşi permit o mare libertate de acţiune. Craioveştii, adaptându-se situaţiei din imperiu, sprijiniţi de Mehmed beg, arată solidarizarea forţelor de fărâmiţare feudală din Ţara Românească cu cele din Imperiul Otoman.

La scurt timp după instalarea sa pe tron, Vlăduţ reia politica predecesorului său şi, părăsindu-i pe turci, se apropie de Ungaria, depunând jurământul de credinţă, în 1511, regelui Vladislav, căruia îi cere să-i trimită arme împotriva turcilor. El rupe jurământul făcut faţă de Craioveşti - care manifestau dorinţa de a impune ţării un domn din familia lor - şi încearcă să ia măsuri împotriva acestora. După 27 decembrie 1511, Craioveştii dispar din lista boierilor din sfatul domnesc. Conflictul dintre Vlăduţ şi Craioveşti determină trecerea acestora peste Dunăre, de unde, cu ajutorul lui Mehmed beg, revin şi înfrâng, în apropiere de Bucureşti, oastea domnului. Vlăduţ este prins şi decapitat, ca unul ce-şi călcase jurământul faţă de paşă şi de Craioveşti.

După moartea lui Vlăduţ, Craioveştii impun domn al Ţării Româneşti pe Neagoe (1512-1521), fiul lui Pârvu vornicul, care, pentru a-şi justifica pretenţia la tron, îşi creează o falsă genealogie: el se dă drept fiul lui Basarab cel Tânăr şi îşi schimbă numele din Neagoe în Basarab. După el, Craioveştii îşi vor spune Basarabi, deşi nici o legătură de sânge nu-i apropia de vechii domni. Izvoarele menţionează că înscăunarea lui Neagoe s-a făcut cu ajutor turcesc. Aceasta a făcut ca obligaţiile lui faţă de turci să fie mari.

Supunerea lui Neagoe faţă de Poartă explică temerile transilvănenilor că Neagoe va participa alături de turci la expediţiile acestora în Transilvania. Frământările din Imperiul Otoman împiedică însă astfel de expediţii. Ele îi permit lui Neagoe să ducă o politică de echilibru între turci şi creştini şi să ocupe tronul Ţării Româneşti până la moarte. Urmând în domnie programul politic al lui Radu cel Mare, el caută să-şi consolideze tronul, pe de o parte, printr-o serie de măsuri interne, pe de altă parte, printr-o destul de abilă politică externă.

Domnia lui Neagoe Basarab făcea dovada că politica Craioveştilor era contradictorie. Deşi uneori se manifestaseră ca forţe de descentralizare, ei nu urmăreau în fond fărâmiţarea statului feudal Ţara Românească, ci căutau prin toate mijloacele să-şi subordoneze domnia, să pună în fruntea ţării un domn din familia lor. Craioveştii se manifestă ca factor de descentralizare numai în măsura în care domnia lovea în privilegiile lor. Prin înscăunarea lui Neagoe Basarab şi prin politica pe care acesta a fost împins de Craioveşti să o ducă în cei nouă ani de domnie, boierii olteni«trădau” de fapt interesele marii boierimi legate de fărâmiţarea feudală.

Odată cu urcarea lui Neagoe pe tronul Ţării Româneşti şi cu măsurile pe care el le întreprinde, boierii adversari ai Craioveştilor iau drumul pribegiei în Transilvania şi Moldova, de unde, fără rezultate, uneltesc continuu împotriva domnului. Ei se vor întoarce în ţară abia după moartea lui Neagoe, când se ridică împotriva domniei fiului său minor, Teodosie. Cu ajutorul familiei boiereşti din care făcea parte, Neagoe ia o serie de măsuri de gospodărire a ţării, devenite necesare.

Din vremea lui se păstrează prima menţiune a stabilirii precise a hotarului dintre Ţara Românească şi Transilvania, în părţile din nordul Olteniei. Cât priveşte hotarul de sud al ţării, el a reuşit să lichideze în unele părţi infiltraţiile turceşti la nordul Dunării. În timpul domniei lui Neagoe Basarab se accentuează procesul de separare a averii personale a domnului de cea a statului, se dezvoltă aparatul fiscal al domniei, apar elementele unui aparat administrativ ce semăna cu slujitorimea din Moldova şi care contribuie la întărirea puterii centrale.

Căutând liniştea necesară realizării acestui program de politică internă, în care un rol deosebit îl ocupă problemele culturii, Neagoe s-a străduit să stabilească relaţii de bună înţelegere cu vecinii. Bucurându-se de încrederea turcilor, el a făcut totul ca, încă de la urcarea sa pe tron, să fie în bune relaţii şi cu regele Ungariei. În cursul domniei, Neagoe desfăşoară o bogată activitate diplomatică, urmărind să lărgească legăturile sale politice: el întreţine relaţii cu Polonia, Veneţia şi cu papa.

În 1517, împreună cu boierii mari şi mici, Neagoe depune jurământul de credinţă către Ludovic al II-lea, noul rege al Ungariei. Din textul jurământului se vede că închinarea lui Neagoe faţă de rege nu era determinată de dorinţa lui de a rupe cu turcii, ci era făcută cu scopul de a-şi asigura, în cazul unei eventuale pierderi a domniei, un adăpost în Transilvania. Ca semn al închinării, stăpâneşte şi el domeniul Geoagiul de Jos, în comitatul Hunedoarei, cu satele şi posesiunile ce ţineau de acesta.

Urmând politica familiei din care făcea parte, Neagoe Basarab a întreţinut relaţii strânse cu Sibiul. De la Neagoe şi rudele sale, prin trimişi speciali, sibienii luau informaţii despre turci. Cu Braşovul, relaţiile domnului muntean nu au fost totdeauna bune; solidarizându-se cu interesele negustorilor şi meşteşugarilor din Ţara Românească, Neagoe se ridică împotriva măsurilor luate de braşoveni faţă de aceştia, ameninţând că va pustii Ţara Bârsei „încât nu se va mai cunoaşte loc într-însa”.

Relaţiile lui Neagoe cu braşovenii erau încordate şi din cauza sprijinului pe care aceştia îl acordau lui Mircea, fiul lui Mihnea cel Rău, care continua să pretindă pentru sine tronul Ţării Româneşti. Mircea se bucura şi de sprijinul domnului Moldovei, Bogdan, cu care, din această cauză, Neagoe se află la începutul domniei în conflict. Domnul muntean încearcă şi el mai târziu, în 1514, să sprijine împotriva lui Bogdan pe un pretendent, Trifăilă, care este însă înfrânt, prins şi decapitat.

Domnia lui Neagoe Basarab marchează apogeul puterii Craioveştilor, fiind perioada în care ei îşi sporesc în mod considerabil averile. Marea bănie deţinută de Barbu Craiovescu, unchiul domnului, câştigă mult în importanţă, în cuprinsul Olteniei, marele ban ajunge în posesia majorităţii prerogativelor rezervate domnului. Din această vreme - se pare - marele ban devine singurul dregător care avea dreptul de a pedepsi cu moartea.

Banul îşi avea oastea sa proprie, formată din elemente de tipul curtenilor, cunoscuţi sub numele de „slugi”. Ca şi domnul, marele ban dăruia cu sate „slugile” ce se distingeau prin fapte militare. El îşi avea curtea sa, ce o imita pe cea domnească, şi un aparat administrativ propriu. Organizarea pe care Craioveştii au dat-o Olteniei a contribuit ca această provincie să apară multă vreme ca o individualitate politică cu tendinţe de autonomie.

Check Also

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …

Domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească

Anii 1711, în Moldova, şi 1716, în Ţara Românească, au deschis o nouă pagină în …

Intensificarea exploatării ţărănimii în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

În ceea ce priveşte relaţiile de producţie, a doua jumătate a veacului al XVI-lea se …

Raporturile Ţării Româneşti cu Moldova, Polonia şi Ungaria în timpul lui Mircea cel Bătrân

Pentru a lupta cu succes împotriva primejdiei otomane, Mircea cel Bătrân a căutat să întreţină …

Stema Ţării Româneşti

Stema tradiţională Cea mai veche stemă a principatului Ţării Româneşti s-a păstrat în sigiliul lui …