Înfiinţarea regimentelor de graniţă în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Proiectul generalului Buccow

Din mişcările din urmă şi rezultatele lor, regimul a putut trage concluzia că trebuie mers şi mai departe pe drumul absolutismului şi centralismului politic, că trebuie întărit catolicismul, inclusiv unirea atât de zdruncinată de mişcările din urmă, şi înainte de toate puterea militară, cu noi unităţi militare. O cereau aceasta şi nevoile interne, siguranţa claselor stăpânitoare, după asemenea primejdioase precedente. O cerea cu deosebire apoi nevoia de mai bună pază a hotarelor. Trebuiau oprite emigrările masive peste munţi, care scădeau populaţia producătoare şi contribuabilă.

Trebuiau oprite mai ales emigrările masive de populaţie românească, trebuia rupt contactul prea strâns între cele două versante ale Carpaţilor, stăvilită această osmoză populară permanentă care, în timp ce circulaţia culturală cultiva unitatea poporului român în păturile suprapuse, îi întreţinea unitatea chiar în temeliile sale, osmoză atât de primejdioasă şi pentru unire. Pentru aceasta organizaţia plăieşilor români era cu totul insuficientă şi mai ales nesigură.

Trebuiau asigurate mai bine graniţele şi sub raportul schimburilor economice, al contrabandei, al regimului vamal, al mercantilismului practicat de regim. Şi chiar sub raport sanitar, împotriva pătrunderii molimelor din răsărit, care se iveau endemic, decimând populaţia. Noua putere militară, fireşte, putea fi utilizată la nevoie şi ca forţă combatantă în exterior. Regimul se consolidase destul de temeinic ca să ridice acum asemenea forţe chiar din interior. Astfel se ajunse la înfiinţarea regimentelor de graniţă.

La cererea Curţii, în octombrie 1761, generalul Buccow prezintă un proiect detaliat. El propunea să se formeze de-a lungul frontierei Transilvaniei, din Banat până în Bucovina, trei regimente secuieşti de infanterie şi unul de cavalerie, precum şi două regimente româneşti de infanterie şi unul de dragoni (cavalerie), regimentele de infanterie trebuind să aibă câte 3.000 de soldaţi, cele de cavalerie câte 1.000, în total deci 17.000 de soldaţi. Trebuia să se profite de acest prilej şi pentru întărirea unirii zdruncinate. Regimentele româneşti să se formeze, prin urmare, numai din români liberi, uniţi, şi întrucât în regiunile de graniţă nu s-ar găsi în număr suficient de aceştia, să se aducă din alte părţi, răscumpărându-i, dacă sunt iobagi, de la stăpânii lor feudali.

Noile unităţi militare proiectate aveau să prezinte avantajul de a fi o putere militară necostisitoare, întreţinându-se singură, cu mijloace proprii. Se ridicau noi forţe militare cu mari economii bugetare. Solda ofiţerilor şi efectivului militar al regimentelor proiectate avea să fie numai de 170.008 florini pe an, făcând o economie de 1.255.694 de florini faţă de cât ar fi trebuit să cheltuiască statul în plus cu întreţinerea unei armate corespunzătoare regulate.

Grănicerul urma să fie un soldat plătit cu o soldă minimă şi numai când se afla în serviciu (infanteristul cu 2 florini, cavaleristul cu 4 florini pe lună), un om cu economie proprie, obligat la serviciu militar în schimbul scutirii de alte sarcini publice (afară de darea capului) sau de sarcini iobăgeşti. Proiectul fu primit şi Maria Tereza emise cu data de 15 aprilie 1762 decretul pentru înfiinţarea „miliţiei naţionale grăniţăreşti”, încredinţându-i, în calitate de comisar cu depline puteri şi de preşedinte al guvernului, chiar lui Buccow executarea.

Regimentul al II-lea românesc de la Năsăud

Partea de frontieră dinspre Rodna şi Bistriţa, până înspre scaunul secuiesc al Gheorghenilor, urma să fie încredinţată unui regiment românesc de infanterie şi altuia de cavalerie. Cele două regimente trebuiau să fie formate din satele năsăudene, adică din cele 21 de sate româneşti ale aşa-numitului district al Rodnei, plus două din valea Şieului. Încă din primăvara anului 1762 apăru aici un colonel imperial care, luând contact cu fruntaşii populaţiei, făcu raport favorabil. După care şi apărură apoi ofiţerii însărcinaţi cu recrutarea şi organizarea unităţilor.

Hotărârea cădea tocmai într-un moment critic. Ţinutul se găsea în luptă cu municipalitatea săsească a Bistriţei, care căuta să-l iobăgească. Se petrecea şi aici ceea ce se petrecea pe Pământul Crăiesc în genere. Hotărârea nemulţumea şi pe bistriţeni, dar şi pe ţărani. Prin această militarizare, bistriţenii urmau nu numai să piardă prestaţiile de care ţărănimea de aici trebuia să fie scutită, dar împărăteasa le cerea chiar să renunţe cu totul la ţinutul însuşi.

Ţăranii, de cealaltă parte, înrolaţi desigur şi sub ispita eliberării promise de dări şi de sarcini feudale, dar şi sub presiune, sunt nemulţumiţi şi ei. Nu numai pentru că în gândul lor ar fi dorit mai bine eliberarea de bistriţeni, fără militarizare, dar nu primiseră încă nici întărirea în libertăţile promise în schimbul înrolării; şi nici bistriţenii nu renunţaseră încă la ţinut: ridicau rezerve, continuau cu exercitarea de drepturi feudale, invocau felurite restanţe. Libertatea promisă apoi aducea şi ea cu sine felurite obligaţii militare.

Le aduse, înainte de toate, ofiţeri străini, care nu numai că impun cu severitate, cu pedepse aspre şi neumane o disciplină militară unor oameni nedeprinşi cu ea, dar le şi dispreţuiesc obiceiurile, credinţa. În plus, grănicerii trebuie să fie în mod obligatoriu uniţi. Noii grăniceri aflară apoi că sunt datori acum la noi prestaţii, pentru nevoi militare, lucrări, cărăuşii, că ei trebuie să ridice casele de încartiruire pentru ofiţeri, că ei trebuie să-şi cumpere şi uniformele, că trebuie să se oblige sub jurământ să servească, în caz de război, şi în afara hotarelor ţării. Şi nici de impozite nu au fost scutiţi.

Nemulţumirile, agitaţiile cresc mereu. Mulţi iau drumul pribegiei. Autorităţile militare se văzură silite să ia măsuri, să oprească întrunirile. Agitaţiile îşi atinseră culmea la 10 mai 1763, când generalul Buccow veni, însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron şi de o numeroasă suită civilă şi militară, să le ia jurământul. La Năsăud, unde se luă jurământul dragonilor, ceremonia decurse în linişte. Dar la Salva - după una din versiuni - în timp ce batalioanele de infanterie şi companiile de cavalerie stăteau înşirate în faţa generalului, ieşi în faţă bătrânul, se zice de peste 100 de ani, Tănase Todoran din Bichigiu, arătând cu îndrăzneală nemulţumirile grănicerilor.

El ar fi spus: sunt de doi ani grăniceri şi n-au primit nici până acum cartea împărătesei că sunt liberi, au fost scrişi iobagi, dau dare, fac serviciu militar, copiii lor vor trebui să meargă până la marginile pământului să-şi verse sângele, şi pentru ce? Ca să fie robi, să n-aibă nici un drept? îi îndemnă să arunce armele, să alunge pe „păgâni” din hotarele lor. Numai atunci vor sluji când vor vedea cartea împărătesei în care să fie întărite drepturile lor: „Până atunci nu, odată cu capul”. La care cuvinte batalioanele aruncară armele la pământ. Le ridicară apoi, dar pentru a soma pe ofiţeri să părăsească ţinutul regimentului. Indiferent însă cum s-au petrecut lucrurile, fapt e că generalul, episcopul şi toţi ofiţerii părăsiră ţinutul mai mult în fugă.

Cuprins de mânie, primul gând al generalului fu o represiune sângeroasă, un masacru în masă. Se răzgândi însă şi trimise o comisie de anchetă, în frunte cu generalul Siskowich (Ziskovic), pentru a descoperi pe aţâţătorii rebeliunii. După şase luni de cercetări, la 12 noiembrie 1763, sentinţa comisiei condamnă nu mai puţin de 19 grăniceri la moarte. Patru fură executaţi. Bătrânul Todoran fu frânt cu roata, iar Vasile Dumitru din Mocod, Man Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu fură spânzuraţi. Celorlalţi 15 însă li se comută pedeapsa: să treacă de zece ori în sus şi în jos „printre loviturile de vergi a trei sute de soldaţi”.

Generalul Siskowich reluă apoi lucrările de organizare a regimentului. Desfiinţa regimentul de dragoni, în schimb acum numai pentru cel de infanterie, la cele 23 de sate mai adăugă cinci din valea Şieului şi două de pe Mureş. Dar acum împărăteasa emitea, cu data de 16 martie 1764, şi patenta în care stabilea nu numai obligaţiile, dar şi drepturile şi privilegiile grănicerilor români declaraţi „liberi”. Va sili apoi şi oraşul Bistriţa să renunţe la orice drept asupra districtului Rodnei.

Regimentul I românesc de la Orlat

Cel de la Năsăud fu numit regimentul al doilea românesc de graniţă. Aceasta pentru că primul fu numit cel organizat spre frontiera de sud a Transilvaniei. Rezistenţa aici fu mai mică, mai mult împotriva unirii pe care grănicerii trebuiau s-o primească. Încredinţându-i-se o parte lungă de frontieră, regimentul întâi nu avea un teritoriu compact. Pentru constituirea lui s-au luat două sate din Ţara Bârsei, 13 din Ţara Oltului, 4 din scaunul Sibiului, 1 din scaunul Orăştiei, celelalte din comitatul Hunedoarei. Sediul regimentului se stabili la Orlat, lângă Sibiu.

Regimentul s-a lărgit pe urmă, căci într-un conspect din 1773 apar ca aparţinând regimentului întâi de graniţă românesc 82 de sate (2 din Ţara Bârsei, 1 din Alba de sus, 40 din Făgăraş, 3 din Sibiu, 1 din Orăştie, 26 din Hunedoara, 9 din Haţeg). Un decret din 13 noiembrie 1766 al Mariei Tereza stabili apoi şi statutul de organizare definitiv al celor două regimente româneşti, statut care se tipări şi în româneşte.

Regimentele secuieşti

Mai mare fu rezistenţa la înfiinţarea regimentelor de graniţa secuieşti. Am văzut ca secuii, după diploma leopoldină, trebuiau să rămână scutiţi de dare, ei, în baza privilegiilor lor, trebuind să facă serviciu militar. Pentru noul regim, întemeiat mai ales pe armată proprie, permanentă, ei erau însă o oaste neregulată şi nesigură;. preferă să-i pună să-şi răscumpere serviciul militar în bani. Mai ales după experienţa făcută în răscoala lui Francisc Rakoczi al II-lea, era incomparabil preferabilă această soluţie. Ceea ce puteau dori secuii era revenirea la vechile privilegii, la propria lor organizaţie militară, sau, dacă nu, mai bine menţinerea situaţiei de până aici: plata dării de răscumpărare.

În aprilie 1762 începu totuşi şi organizarea grănicerilor secui. După al doilea proiect al lui Buccow, trebuiau să se constituie două regimente de infanterie şi unul de cavalerie. Trebuia să se creeze, prin urmare, un echilibru între regimentele româneşti şi cele secuieşti, pentru a le putea neutraliza puterea, unele prin altele, la nevoie. Generalul Buccow trimise şi la secui o comisie militară, în frunte cu colonelul Carol Schroder. Noua organizaţie trebuia să cuprindă numai pe secuii liberi, drabanţi sau pedeştri (pixidarii), călăreţi (primipili) şi mici nobili (nobili de o sesie sau nobili armalişti). Comisia începu şi aici operaţiile de recrutare sub semnul înrolării „voluntare”.

De la început însă secuii opun rezistenţă. Înrolarea voluntară fu repede înlocuită cu presiuni, ameninţări cu amendă de 500 de florini, cu pierderea averii, a capului chiar. Pentru mai uşoară „convingere” începură să apară unităţi militare imperiale şi apoi însuşi generalul Buccow în persoană, să asiste la jurământul celor înrolaţi. Jurământul îi obliga să servească nu numai la graniţă, ci oriunde li se va cere, ceea ce spori rezistenţa.

Recrutarea merge tot mai greu, secuii refuză înrolarea, se refugiază din calea ei, ameninţă cu emigrarea în Moldova. Cei înrolaţi, în posesia armelor acum, se întorc împotriva dregătorilor lor de până aici, care i-au amăgit să se înscrie, apoi împotriva nobilimii, care rămânea iarăşi scutită de obligaţie; încep să-i ademenească iobagii să se înscrie şi ei, împreună cu aceştia încep să-i atace curţile. Tulburările iau tot mai mari proporţii. Lupta împotriva regimului se împletea cu lupta antifeudală.

Un an de zile se întrebuinţară şi mijloacele persuasiunii, şi ale presiunilor şi teroarei, totuşi rezultatele erau îndoielnice. Împărăteasa, nemulţumită de ele, revocă pe Buccow şi încredinţa cu reluarea lucrărilor pe generalul Siskowich. În fruntea unei noi comisii (din care făceau parte şi conţii Ioan Lazar şi Nicolae Bethlen), generalul, în primăvara anului 1763, îşi începu cercetările şi-şi făcu apoi propunerile. Rezultatul fu patenta imperială din 8 octombrie 1763. În textul ei, împărăteasa stabilea acum mai precis obligaţiile şi beneficiile viitorilor grăniceri, dar deodată cu ele şi obligativitatea înrolării. Restrângea în schimb recrutarea la secuii liberi din Ciuc, Trei Scaune şi Brăduţ din Odorhei.

În decembrie 1763 apoi, cu o puternică acoperire militară, generalul Siskowich începu noile operaţii de recrutare. Începu în Ciuc, cu Gheorgheni. În ciuda rezistenţei, recrutarea, sub scutul armelor, mergea înainte. Dar când comisia trecu în satele Ciucului de sus şi începu operaţiile şi acolo, sosi vestea că toţi bărbaţii din Siculeni (Madefalău) s-au refugiat, lăsându-şi acasă doar soţiile şi copiii, în pădurea dinspre graniţă, că se adună acolo secuii şi din alte sate ale Ciucului, că au chemat în ajutor şi pe cei din Odorhei, din Trei Scaune, numărul celor strânşi ridicându-se la câteva mii, că se pregătesc să solidarizeze pe toţi secuii pentru rezistenţa armată. Secuii îşi făceau, desigur, socoteala că în faţa unei asemenea rezistenţe comisia va renunţa la recrutarea lor mai departe.

Comisia însă rămase neînduplecată. După ce se informă asupra motivelor împotrivirii şi încercă pe cale paşnică să-i readucă la supunere, trecu la măsuri militare menite să le înfrângă rezistenţa. Alungă cu brutalitate, în plină iarnă, şi femeile şi copiii în pădure. Închise apoi drumurile pentru a le opri aprovizionarea. Măsura îşi făcu efectul. Rezistenţa rămânând fără şanse, secuii strânşi se pregătesc de întoarcere acasă.

Încearcă să se apropie de comisie, să caute o înţelegere. Aceasta însă nu-i lăsă să se apropie. Văzu în încercare doar o stratagemă pentru a câştiga timp; era informată că le vin ajutoare noi din Trei Scaune, că le aşteaptă şi din Odorhei. Hotărî, prin urmare, o acţiune rapidă, fără tranzacţii. Secuii începură totuşi să coboare dinspre Frumoasa şi să treacă în Siculeni.

La 6 ianuarie comisia îi somă să răspundă imediat dacă vreau sau nu să se prezinte spre ascultarea ordinului regal şi să-şi denunţe instigatorii şi conducătorii. Secuii cerură pentru răspuns o amânare pentru â doua zi. Din ceea ce comisia citi iarăşi o aşteptare de ajutor. hotărî să-i lovească încă în aceeaşi zi. Generalul Siskowich încredinţa operaţia locotenent-colonelului Carato, dându-i vreo 1.400 de soldaţi şi două tunuri. Acesta, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie, înconjură în taină satul adormit, închise toate ieşirile şi în plină noapte, pe la patru, descarcă tunurile, aprinse satul, după care începu atacul populaţiei buimăcite.

Urmă un masacru cumplit, care ţinu până pe la orele 9-10 dimineaţa. Căzură mulţi morţi, mulţi se înecară căutându-şi refugiul peste Oltul îngheţat, mulţi grav răniţi muriră pe urmă. Nimeni nu-i mai numără, căci mulţi fură aruncaţi de soldaţi în groapă comună. Cifrele variază: 200 şi mai mult. Sub numele de Siculicidium s-a întipărit în istorie înfiorătorul măcel.

Comisia îşi reluă apoi operaţiile. În „linişte” şi „muţenie” acum, în trei luni termină şi recrutarea, şi organizarea. Se organizară, după plan, două regimente de infanterie şi un regiment de husari. În cel de husari mai ales vor intra apoi şi mulţi români. În 1790, de pildă, memoriul ofiţerilor români de graniţă susţine că mare parte din acest regiment e constituit din români. Miliţia de graniţă secuiască, cu data de 24 martie 1764, îşi primi şi ea regulamentul. Se întreprinse şi aici o cercetare în urma masacrului de la Siculeni, dar iarăşi, ca şi la Năsăud, nu pentru a pedepsi pe vinovaţii pentru el, ci pentru a descoperi pe instigatorii la rezistenţă.

Batalionul românesc din Banat

Nu mult după aceea s-a înfiinţat şi batalionul românesc de graniţă din Banat. În 1751, Maria Tereza trecuse Banatul de sub administraţie militară sub administraţie civilă. Numai preajma frontierei a rămas mai departe sub autoritate militară. Organizaţia graniţei militare de sud însă s-a făcut mai târziu. Pe Tisa şi pe Mureş exista încă de mai înainte, am văzut, regimentul „iliric”. Cu încorporarea Banatului graniţa se mutase, şi trebuia deplasată deci şi puterea militară de pază.

După pacea de la Belgrad (1739), austriecii au trecut apoi în Banat şi companiile de grăniceri din Oltenia şi Serbia, aşezându-le la nord de Dunăre, de-a lungul frontierei, în vederea organizării şi aici a graniţei militare. Grănicerii sârbi (şi români) de pe Tisa şi Mureş devenind de prisos, trebuie să se mute şi să se încadreze în noile unităţi sau să treacă la condiţiile restului locuitorilor. Plecară atunci mulţi, cu miile, în frunte cu căpitanii Tokoli-Popovici şi Horvath în Rusia, întemeind acolo guberniile Serbia nouă şi Sf. Elisabeta.

Înfiinţarea batalionului I românesc se hotărî în 1768. I se repartiza teritoriul de la nord de Orşova până la Caransebeş. Locuitorii fură lăsaţi să aleagă dacă se înrolează sau părăsesc teritoriul. Cei mai mulţi se înrolară şi astfel se înfiinţară 50 de posturi de cordon cu 244 de grăniceri. Înmulţindu-se apoi şi posturile, şi grănicerii, autoritatea militară se extinse şi asupra altor sate. Iosif al II-lea însuşi se interesă de aproape, în cele trei călătorii ale sale în Banat, de graniţa militară, căutând să obţină adeziunea voluntară la extinderea ei.

Nu lipsi însă nici aici rezistenţa faţă de asprimea tratamentului şi sporirea sarcinilor cerute de război. În 1772, mai mulţi grăniceri fug în munţi, cu familiile lor; cei rămaşi nu se supun nici ei regulamentelor militare. Mulţi refuzară armele: fură aruncaţi în închisoarea militară din Caransebeş. În 1773 se înregistrează rezistenţa celor din Valea Almăjului şi dinspre Rusca. Rând pe rând însă au trebuit să revină şi cei fugiţi în munţi şi să se supună şi ceilalţi. Împăratul extinse teritoriul batalionului românesc asupra a 56 de sate. Unităţile româneşti şi sârbeşti, mai târziu, sunt organizate în regimentul româno-iliric.

Urmările înfiinţării regimentelor de graniţă

Cu înfiinţarea regimentelor de graniţă, regimul făcea încă un pas înainte în stăpânirea ţării. O întărea acum cu forţe ridicate chiar din interior, dar supuse direct puterii centrale şi recrutate din masele ţărăneşti. Agitaţiile, nemulţumirile mai continuă încă. Măsura lor ne-o dă şi ritmul emigrărilor peste munţi, într-un întins tabel al emigrărilor în Bucovina din 1778, citim foarte multe nume din satele grănicereşti. Cei mai mulţi emigranţi sunt veniţi acolo de 13 şi 15 ani, adică din răstimpul constituirii regimentelor de graniţă. sunt însă mulţi veniţi şi dinainte şi de după aceea. Rezistenţa de la început însă, treptat, se calmează. Prin regim special, prin favoruri, noua armată e atrasă tot mai mult în orbita puterii imperiale, pusă în serviciul ei.

Dar, iarăşi, noua putere militară n-a putut fi pusă exclusiv în serviciul ei, cum a conceput-o, mai ales în cazul românilor. Regimentele de graniţă lărgeau cercul românilor liberi. Ridicarea lor socială îşi avea repercusiunile sale şi asupra celor rămaşi în afara cercului. Emanciparea lor totală de sub puterea feudală va fi o veşnică ispită pentru iobagul strivit de servitute, un veşnic îndemn în lupta lui pentru propria emancipare. La starea lor vor râvni şi răsculaţii lui Horea. În schimb, pentru nobilime constituiau o nouă ameninţare; ea se temea să nu întoarcă armele împotriva ei. Mai mult, purtarea armelor, unităţile militare proprii îi ridicau în conştiinţa de sine, în conştiinţa propriei puteri. Puterea militară îi ridica la un rol în stat.

Participarea la războaie pe câmpurile de luptă ale Europei, pe care-i purta imperiul, le lărgea considerabil orizontul, îi ridica şi la rol politic. Ca şi în cazul unirii, regimentele de graniţă, menite de regim să fie instrument politic doar pentru uzul său, vor putea fi puse şi în serviciul ridicării politice a propriului popor. În noile condiţii sociale, şcolile grănicereşti vor ridica treptat o nouă pătură instruită, o nouă „intelectualitate”, şi cu deosebire noi cadre militare, o nouă ofiţerime, proprie, în locul celei străine de la început.

Noua putere militară românească se ridica şi ea în aceeaşi credinţă a romanităţii, cu ochii îndreptaţi spre aceleaşi virtuţi ale strămoşilor, care trebuiau reînviate. Pe steagul regimentului al II-lea de graniţă de la Năsăud, sta scris: Virtus romana rediviva. Chiar ofiţerii străini, austrieci, ai regimentelor, ştiind latineşte, puteau observa înşişi asemănarea de limbă.

Dar se găseau printre ei şi italieni, francezi, spanioli, care, descoperindu-şi comunitatea de origini cu poporul din care s-au ridicat unităţile lor, observând contrastul dintre mărirea din trecut şi decăderea din prezent, le exaltează înşişi virtuţile militare cu mândria originilor romane. Un ofiţer italian al regimentului năsăudean, căpitanul Antonio Cosimelli, în 1768, într-un Pcemation închinat regimentului său, îl numeşte „legiune”, iar pe cei care-l compun „romulizi”, adică nepoţi ai lui Romulus.

Plecând de la o exclamaţie a împăratului Iosif al II-lea, inspirată într-una din călătoriile sale de numele satului Salva, boteză alte trei sate cu nume noi, pentru a forma cuvintele lui: Salva Romuli Parva Nepos, nume pe care satele le păstrează până azi. Împăratul Iosif însuşi era convins de originile romane ale poporului român; ca împărat „roman”, mulţumit de a fi descoperit un nou element „roman” în cuprinsul imperiului său, îşi măgulea cu ele supuşii pentru a le stimula credinţa şi virtuţile militare.

Romanitatea însă trezea aceeaşi conştiinţă naţională, mâna spre aceeaşi luptă de ridicare, concepută de Inochentie Micu. La lupta de emancipare naţională a poporului român se va adăuga foarte curând, ca o putere nouă, miliţia de graniţă românească; în rândul stărilor naţiunii, care vor semna Supplex Libellus Valachorum în 1791, va apărea şi o stare militară (Militaris status).

Check Also

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …

Dezvoltarea capitalismului în agricultura din Transilvania în perioada 1849-1867

Revoluţia din 1848-1849, cu toate că a fost înfrântă, a adus schimbări hotărâtoare în economia …