Încercarea supremă a amiciţiei austro-ungare în România

Împrejurările ardelene şi bucovinene n-au putut să rămână fără de răsunet în România liberă. Şi în 1859 şi în 1866, când se credea că armata românească ar putea să încerce o lovitură în Ardeal, unde o aştepta sentimentul popular, ideea unităţii neamului, pe care se sprijinise propaganda oamenilor de la 1848, a trebuit să fie iarăşi vie. În Viena era de fapt teama acestei intervenţii, şi Cuza a spus cândva ce crede despre viitorul austriac. Cândva, un bulgar asigura că a văzut o hartă a „ Imperiului dacic”, mergând până în Macedonia, cu toate ţările slave de peste Dunăre.

Lui Carol I i se prezentase încă în ţara lui de naştere harta posibilă a unei mai largi Românii. Şi înainte de chemarea ministeriului dorit de Andrassy, pentru împăcare, el primise pe Vincenţiu Babeş, care fusese destituit din postul judecătoresc la Pesta, dar acesta n-a vorbit niciodată de cele discutate cu domnul român. Am văzut cu câtă libertate reclama I. Brătianu dreptul de intervenţie al românilor liberi în folosul celorlalţi, dacă ei Sunt jigniţi şi periclitaţi în existenţa lor.

Domnul însuşi, îndemnat la apropierea către Austro-Ungaria de unchiul său, soţ al unei Hohenzollern, marchizul Pepoli, care era ambasador al Italiei la Viena, îi vorbi a astfel, în decembrie 1869, de greutăţile ce-i stăteau în cale: „Nu atârnă de mine să înlătur simpatiile fireşti care există între populaţiile de acelaşi grai de o parte şi de alta a munţilor. Am deci dreptul să aştept ca guvernul ungar, din partea sa, să facă tot ce e drept şi potrivit (billig) pentru ca să fie fără obiect plângerile a două până la trei milioane de români care locuiesc în Ardeal şi în Banat. Nu priviţi această dorinţă a mea ca o pretenţie de amestec politic.

Insist asupra acestui punct numai întru atâta întru cât e condiţie de căpetenie pentru întărirea bunei înţelegeri a guvernului meu cu acela al regatului vecin. Ca domn constituţional, ieşit dintr-un plebiscit, am datoria să ţin samă de opinia publică, întrucât ea are dreptate; o politică de împăciuire făţişă şi sinceră a guvernului ungar faţă de supuşii lui nemaghiari ar fi pentru mine cel mai bun sprijin pe calea pe care Sunt gata a o urma”.

Un spirit panromânesc se trezise fără îndoială în momentul când Germania şi Italia purcedeau la realizarea unităţii naţionale. El era hrănit puternic, pe alături de politica oficială, care se va lovi de această neînlăturabilă piedecă morală, de o întreagă literatură, care, în ciuda „europeanismului” raţionalist adus de tinerii moldoveni din Germania, unde cugetarea, obosită de metafizică şi influenţată mult de pesimismul lui Schopenhauer, nu era în sprijinul politicii lui Bismarck, pe care, când pleca la luptă cu Austria, unii îl voiau „spânzurat” se inspira, într-o nouă undă de romantism activ, din trecutul, plin de îndemnuri la unitate, al neamului.

Laurian şi Ioan Maiorescu, acesta până la 1861, erau încă în locurile de frunte ale învăţământului românesc. Papiu Ilarian, autorul Istoriei românilor în Dacia superiore, apărută la Viena în 1852, publicase la 1861 cercetarea sa istorică Independenţa constituţională a Transilvaniei şi acele cronici şi documente străine, pe care le adunase, în curs de mulţi ani, prin Tesaurul său, al cărui volum al treilea apăru în 1865. Colecţia nu era numai un mare ajutor pentru oamenii de ştiinţă; izvoarele erau întovărăşite de traduceri, pentru a fi la îndemâna oricărui cetitor cult. Aceasta îi învedera necesitatea pentru timpurile de faţă a cunoaşterii trecutului.

Gândindu-se la „patrie”, dar şi la „marele edificiu al naţionalităţii române”, apelând la „amicii săi din toate ţările române”, Papiu Ilarian pregătea nu numai o mai întinsă reproducere de texte, cum nu i-au îngăduit împrejurările, dar îşi rezerva să le adauge „dizertaţiuni istorice” şi chiar, potrivit cu formaţiunea sa universitară în Germania, unde fusese îngăduit de prinţul Carol Anton să lucreze în archive, şi în Italia, şi studii de drept.

Era gata să primească orice colaborare, şi de fapt el a avut, prin comunicări, pe a lui Alexandru Hurmuzachi, pe a lui Alexandru Odobescu, pe a lui Ştefan Greceanu, traducătorii fiind luaţi din România liberă, în alegerea elementelor de tipărit el căuta ceea ce putea să întărească sufletul contemporanilor prin învierea marilor figuri a lui Ştefan Vodă desigur, dar mai ales a lui Mihai Viteazul, adunând cu pietate şi ce privea mişcarea lui Horea. Se ţinea samă de tot ce privea Ardealul.

Chiar de la început Papiu Ilarian va saluta a doua adunare, la Braşov, a „Asociaţiei” ardelene, cu o participare de patru sute de oameni, un adevărat congres naţional, organizându-se şi o „exposiţie naţională de tot ce mintea şi mâna românului ardelean produce mai bine şi mai frumos”, biruind astfel cu mult modestele încercări în acest gen din ţara liberă.

Se reproducea discursul ţinut cu acest prilej de Ioan Puşcariu, cu un întreg program de explorare a izvoarelor, dar şi cu înălţarea vieţii istorice a românilor de la nordul Carpaţilor, cărora le atribuie străvechi formaţiuni politice obscure , adevărate „domnii române, cum au fost: a Banatului, a Crişului, a Maramurăşului, a Făgăraşului şi a Amlaşului, a Someşului ş.c”, şi el urmărea prin satele îndepărtate, unde-l dusese datoria lui de funcţionar, pe urmaşii lor, care-şi păstrează cu mândrie pergamentele.

Vedea în ruinele de acolo până şi locul unde judeca „domnul cu doisprezece boieri”: „heruvimii şi serafimii încă şi acum pare că acordă cântările liturgice în capela domnească”. Ţara Oltului, cu „castelul lui Negru Vodă” îi apărea ca punctul de plecare al domniei libere de către Dunăre. O întreagă lume se înfăţişa ascultătorilor în cuvintele înflăcărate ale cercetătorului ardelean: pe o altă cale decât până atunci, pe această vreme când nobilii români, mândri de sângele lor, participau la dezbaterile parlamentului din Pesta, se crea din aceste constatări locale, sat de sat, casă de casă, o istorie a românilor ardeleni şi bănăţeni care încă şi azi pe această bază ar putea fi urmărită cu folos. Prezentând acest rezultat al unor străduinţe încununate cu succes.

Ardeleanul strămutat în Bucureşti pentru o înfrigurată activitate care peste câţiva ani îi va tulbura minţile, scria împotriva unui regim, atacat de fapt şi de Puşcariu cu glume pe socoteala celor din Atelcuz, aceste înduioşate cuvinte: „Salut, fii ai Carpaţilor, fii drepţi ai lui Traian. Voi, cei mai asupriţi din toată românimea, cei mai călcaţi de barbari în tot cursul secolelor, ameninţaţi în naţionalitatea, în numele şi în chiar limba voastră, despoiaţi de toate drepturile, dezbrăcaţi de toată averea noastră, niciodată n-aţi desperat şi nu desperaţi: credinţa în viitor, tăria inimii nimeni nu v-o putu, nimeni şi nimica nu v-o poate răpi. Adevăraţi nepoţi ai acelora despre care cu litere de aur rămâne scris: Romanus orbis ruit, et tamen cervix nostra erecta non flectitur”.

Se stabilea o legătură între opera de o atât de îngrijită, absolut occidentală, realizare a lui Papiu şi smeritul „Uricariu”, colecţie patriarhală de „lirice”, de documente interne pe care mai de mult, întâi chiar cu chirice o începuse, în cel mai modest format, la Iaşi ucenicul Academiei Mihăilene, rămas totdeauna în colţul său sărac şi nebăgat în samă, Teodor Codrescu, întemeietor şi al unei tipografii.

Alături, în aceiaşi capitală moldovenească părăsită, fiul unei domniţe Callimachi, măritată, împotriva voinţei familiei, cu tânărul ofiţer grec Papadopol, şi care unea în numele său pe al tatălui cu acela al patru domni ai Moldovei, Alexandru Papadopol Calimah, se oprea, cu o nesfârşită iubire de diletant, asupra multor momente din trecutul Moldovei.

Din clerul cel nou, un fiu de preot din părţile Neamţului, Melchisedec Ştefănescu, format la şcoala Scribanilor şi trimes la studii în Rusia, aduse de acolo o bună cunoaştere practică a limbilor slave şi, în 1869, ajuns episcop de Huşi, el făcea să apară o „Cronică” a eparhiei, care e înainte de toate o adunare şi explicaţie de documente, având să continue apoi, când va fi mutat la Roman, cu o altă lucrare de acelaşi fel. Cât priveşte pe Kogălniceanu, acesta, zdrobit de lupta politică pe care o dăduse supt domnul şi prietenul său Cuza Vodă, apoi ţinut la o parte de răsturnătorii de tron şi prins, de multe greutăţi casnice, nu va mai apărea ca istoric decât mai târziu, cu o nouă ediţie, la care voia să adauge şi cronicile muntene, a Letopisiţilor.

În acest mediu apăru şi un genial reprezentant al Basarabiei. Această ţară ruptă din trupul Moldovei păstrase, în judecată, în biserică, fie şi alături de ruseasca noilor stăpâni, limba îndătinată. Relaţiile de familie nu fuseseră rupte, şi mulţi moldoveni din dreapta Prutului erau în schimb de scrisori cu cei de peste apă. Biografia unui Vârnav arată cum se putea face o carieră din cutare colţ basarabean la Bucureşti şi înapoi, încercările literare nu lipseau şi, pe lângă continuarea operei poetice a lui C. Stamate şi cutare satire făcute în huzur de vreun boier glumeţ sau amărât, avem gramatici, cărţi de lectură. Tinerii trimeşi la studii în Rusia îşi păstrează sentimentele faţă de naţie şi caută legături cu fraţii liberi.

În această categorie se poate aşeza acel nobil basarabean care se mândria cu descendenţa din Vodă Petriceicu, Tadeu Hâjdău, care-şi scria numele cu ortografie rusească şi polonă, învăţat boier de ţară în căsuţa lui de la Cristieneşti, din ţinutul Hotinului, pe care stăpânirea rusească şi adâncirea în cunoştinţa altei culturi nu-l împiedecau de a privi învăţământul basarabean în legătură cu naţia sa, cum o arată un frumos discurs, cu exemple din istoria moldovenească, pe care-l ţinu acolo, la Hotin, şi pe care Asachi îl reproduse în franţuzeşte întruna din revistele sale „Spicuitorul”; era iniţiat pe deplin în trecutul Moldovei, iscodea, şi chiar fabrica, documente, culegea din ele, cu iubire subiecte pentru nuvele istorice, şi avea simţ pentru cântecul popular.

Fiul lui, scăpat ca prin minune şi de ispita unei cariere oficiale şi de primejdia unei deznaţionalizări, fusese student la o universitate de provincie rusească, apoi ofiţer într-o armată unde petreceri, aventuri şi dueluri erau la ordinea zilei şi, după conflictul cu un superior, el trecuse peste vatra familiei, unde trăi încă multă vreme aşa de înzestratul părinte, pentru a răsări în Iaşi cu un avânt romantic care speria puţin o lume patriarhală, nu îndestul de potrivită pentru a-l înţelege în întregimea unei minţi de cunoştinţe enciclopedice şi a unui spirit de un necârmuit capriciu. Boleslav Hâjdău devenise Bogdan, ca întemeietorul Moldovei, şi el îşi adăuga numele lui Ştefan Petriceicu, strămoşul.

Până să fie încadrat trecător într-un învăţământ mai înalt pentru care era puţin potrivit un caracter plin de nesfârşite surprinderi, tânărul de neobişnuită apariţie încercă o imposibilă viaţă închinată numai studiilor, descoperirilor în domeniul istoriei, de care era legat prin însuşi sângele său. Căuta de la 1858-1859, când era şi pretendent la tron, abonaţi pentru publicaţii periodice care nu puteau dăinui: „România”, care arbora un întreg program panromânesc în chiar titlul ei, „Foaia de istorie română”, în care se încerca şi un nou sistem de ortografie (cu ă şi â), „Foiţa de istorie şi literatură”, şi de literatură, căci romanticul era înzestrat şi cu un real talent literar, cu o chemare deosebită pentru ironia timpului, încetăţenită, după Puşkin şi Lermontov, şi în Rusia, şi, în sfârşit, „Lumina”.

Din cunoştinţa tuturor limbilor slave, pe lângă a celor clasice şi a celor romanice, se revărsă, în eruditele lucrări de la început, care căutau şi a uimi, o nouă lumină asupra istoriei românilor de pretutindeni. Între grupul de la „Junimea”, care se va forma îndată, de tinerii care, ca Titu Maiorescu şi Iacob, fiul lui Costache Negruzzi, învăţaseră în Germania, cu atitudine critică în aprecieri, cu o disciplină strictă, dar, din nenorocire, fiind vorba de oameni care-şi făcuse toate studiile în străinătate, cu totala necunoaştere a ţării şi a naţiei şi în prezent şi în trecut, şi între o asemenea fire nu putea să fie nicio apropiere.

În aşteptarea momentului când cei de la „Convorbirile literare”, noua revistă, începută numai în 1867, putură arunca împotriva aceluia care făcuse acum să apară curioasa, dar impunătoarea, ca orizont, Istorie critică a românilor (1872), greoiul humor al semidoctului agresiv care a fost Gheorghe Panu, fiecare din aceste înfăţişări aşa de contrazicătoare ale noii inteligenţi româneşti va rămânea pe poziţia sa.

Altfel a fost cu ardelenii (nu însă şi cu bucovinenii, pe care Hasdeu, totuşi aşa de legat prin origine de dânşii, nu i-a cercetat niciodată). La Iaşi chiar, nu vor fi lipsit relaţiile cu aceia care erau adânc străbătuţi de spiritul roman al lui Bărnuţiu, care-şi lăsase ca urmaş, ca profesor de drept roman, pe Petru Suciu, atât de puţin socotit şi înţeles în toată viaţa sa de îndeplinitor al unei severe datorii. Dar Papiu-Ilarian preţui de la început cunoştinţele noi pe care le aducea acela care se încetăţenise repede în societatea românească, şi o spuse public. Din partea sa, cel care iscălea acum „B.P. Hasdeu” închina ardeleanului tendenţioasa lucrare Ioan-Vodă cel Cumplit (1865).

În felul cum se înţelegea domnul viteaz şi aprig de pe la 1570 era şi o profesie de credinţă revoluţionar-democratică, făcând, din acela care n-a avut un ideal înaintea ochilor, un duşman al boierilor fiindcă ar fi fost un prieten al ţărănimii. S-a văzut în figura astfel creată o icoană a ambiţiei politice de care continua să fie stăpânit autorul, dar era şi un omagiu către domnul dezrobitor, de care era legat şi Papiu însuşi: Cuza Vodă.

În acelaşi spirit va fi conceput apoi, peste adevărul istoric, şi Ştefan Răzvan din drama Răzvan şi Vidra, deseori aplaudată pe vremuri, care aparţine unei perioade ceva mai târzii. Nu va lipsi în aceiaşi fază din viaţa-i zbuciumată, când Hasdeu era acum profesor în Bucureşti, şi o excursie în Ardeal, unde se şi căsători, călătorie care-l puse în curent cu starea de lucruri de acolo şi cu aspiraţiile acestei părţi, atât de vioaie, a poporului românesc.

Întemeierea unei Academii  pentru cultura tuturor românilor, întâi (până la 1873) sub forma mai modestă, a unei „Societăţi academice”, corespundea acestei stări generale a spiritelor. Ea fusese anunţată în marele raport prezentat de la început lui Carol I. Simţim aici influenţa lui D.A. Sturdza, membru al guvernului provizoriu, a cărui idee de la Bonn fusese realizată în Ardeal. Un fond de 5-6.000 de galbeni fusese dăruit, de altfel, „pentru limba şi literatura română” de bogatul român macedonean Vanghelie Zappa, autor şi al unei cercetări cu privire la noua economie naţională a românilor din Principate; şi aici deci intervenea ca element de iniţiativă grupul românesc de peste Dunăre.

V.A. Urechia stărui pe lângă Rosetti, ministru al Instrucţiei în guvernul provizoriu, să păşească la îndeplinirea acestui deziderat. Era vorba, ca program imediat, numai de dicţionar şi de gramatică. Dar aceia care trebuiau să stabilească bazele şi să ajute lucrările erau, pe lângă cei trei şefi incontestaţi ai literaturii în ţara liberă: Eliad, Alecsandri şi Negruzzi, fără a se uita acei doi creatori administrativi, pe lângă desţăratul Laurian şi ucenicul care trebuia să-l ajute, Massimu, fruntaşii intelectualităţii româneşti peste hotare: Cipariu lângă Bariţ, Iosif Hodoş, care va avea să îngrijească de publicarea operelor lui Dimitrie Cantemir, şi, din Bucovina, Alexandru Hurmuzachi.

Deşi mişcarea de la Iaşi, unde Maiorescu dăduse alt îndreptar de limbă, de ortografie decât cel latinizat, predomnitor şi la Bucureşti, era, de la început, în genere duşmănoasă faţă de o creaţiune al carii viitor nu putea să-l prevadă, se adăugă, cu toată vrâsta aşa de tânără şi lipsa de scrieri, şi Maiorescu însuşi, care nu voi să participe însă la lucrări.

Totuşi el era în legătură cu D.A. Sturdza, care cercetă şi o şedinţă a „Junimii”, şi-l găsea „serios şi cu judecată”, pentru a descoperi curând că această apariţie era în legătură cu conspiraţia contra Iui Cuza, la care, din Iaşi, participau, cu însuşi Nicolae Roznoveanu, Carp şi Pogor. Kogălniceanu, încunjurat încă de antipatii politice, nu întră în Academie decât la 1868, odată cu revenirea lui la putere, iar Hasdeu mai aşteptă aproape 10 ani. Se aduse din Basarabia însă bătrânul Hasdeu, care fu oprit de ruşi, şi un macedonean.

Ardelenii veniră şi fură primiţi cu un zgomotos entuziasm, nu fără ca domnul însuşi să dorească a-i vedea. ceea ce nu era, desigur, în sensul relaţiilor ce căutau a se stabili cu monarhia vecină, dar, cum se va vedea, curentul era cu mult prea puternic ca să poată fi oprit. Între ardeleni fusese şi Bariţ, dar el nu mai era omul de odinioară. Se prezentase la Viena în 1865 pentru o răsplătire, dăduse, peste un an, asigurări că românii din Ardeal aşteaptă „invazia” fraţilor lor, oferind, împreună cu I. Raţiu, legiuni româneşti monarhiei, stabilise pentru guvernatorul Ardealului osebirea între aceste două părţi ale neamului ca fiind corespunzătoare aceleia dintre francezi şi belgieni sau elveţienii romanzi şi, în sfârşit, părăsise repede şedinţele unei academii a carii acţiune putea să-l compromită mai mult decât cutare subvenţie de la Urechia, ca inspector cultural în Ardeal.

Dar Ardealul însuşi începea o nouă şi bogată activitate literară, şi ea se va lega imediat de viaţa în creştere a cetăţenilor noii românii. Participă la dânsa scriitori de o veche reputaţie, ca Timotei Cipariu. Canonicul de la Blaj, neobosit în studiile cărora le închinase viaţa, începe o publicaţie îngrijită, de format mare. „Archivul pentru filologie şi istorie”, unde, pe lângă studii lingvistice, menite să-i apere cunoscuta ortografie, dădea la lumină şi documente şi alte izvoare istorice, cum o făcea şi Papiu, în „Tesaur” şi, ca acesta, cu acelaşi interes pentru toate ţările româneşti (1867).

În 1865-1866 apare, la Budapesta, bilunară, „Aurora română” a unui Ioanichiu Miculescu, „Amicul poporului”  al lui Sigismund Pop, iar, tot atuncea, la Oradea, „Familia”, revistă de lectură populară, a bihoreanului Iosif Vulcan, rudă a episcopului, om de muncă şi credinţă, menit să rămână totdeauna legat de această bucurie a vieţii sale.

Spre centrul Ungariei pleacă atunci Iulian Grozescu, care veni şi la Bucureşti, înainte de a-şi sfârşi zilele, foarte tânăr, acasă la dânsul. La Râmnicul Vâlcii se aşează întâi Miron Pompiliu, tot din Oradea, care va fi apoi, la Iaşi, unul dintre colaboratorii cei mai legaţi de „Convorbirile literare”. După o îndelungată petrecere în Italia, Ioan C. Drăgescu, din Banat, va isprăvi la Craiova. Dacă, după studii şi în Franţa, Ioan Lapedatu, din Glimboca, va rămânea la Braşov, el căută îndată legătura cu ziarele bucureştene, unde Constanţa Dunca-Şchiau, publicând o trecătoare revistă, păstra legătura cu ardelenii.

Valoarea versurilor şi povestirilor care se datorează tinerilor acestora nu interesează, mai ales aici. Ce e în adevăr important e, pe de o parte, că din toate colţurile Ardealului şi părţilor ungureşti, de la Oradea la Năsăud, se ivesc reprezentanţii tineri ai scrisului românesc şi, pe de alta, că Sunt prinşi cu toţii de o mare încredere în naţia lor, străbătuţi de un naţionalism activ, gata, ca la Drăgescu, şi de cele mai îndrăzneţe provocări şi că au în minte principiul solidarităţii româneşti.

În schimb, relaţiile ardelene cu foile şi revistele din România continuă. Şi „Convorbirile literare”, cu toată atitudinea lor lipsită de orice căldură pentru viaţa şi scrisul românesc de peste munţi, află cetitori şi prieteni în mijlocul unui tineret dispus să ierte totul de dragul acestei literaturi din ţara liberă la care vor căuta să adauge contribuţia lor, şi vom vedea cât de mult au ajutat, mai ales după 1870, cei mai buni dintre dânşii ca să dea o nouă sevă unui curent literar care, la început, cu tot nivelul cultural al junimiştilor”, era destul de slab, fiind manifestarea, pe lângă a lui Vasile Alecsandri, câştigat, în faza când scria Dumbrava Roşie, prin relaţii sociale şi prin comunitatea credinţii conservatoare, mai mult a unor diletanţi cu îndemânare la scris, până ce un tineret altfel format va imprima puternica sa pecete.

Spiritul naţional, hrănit de cunoaşterea şi cultivarea trecutului, dă în Bucovina, din care Pumnul, bolnav, voia să facă, spre sfârşitul vieţii, un drum la Bucureşti, cutezătoarea, dar izbutita încercare de epopee a lui Vasile Bumbac , tânăr profesor (născut în Costâna), care e în stare să creeze figurile în adevăr vii ale eroilor descălecării Moldovei, în mijlocul cadrului popular al patriarhalei sale provincii.

În sfârşit, tradiţia istorico-naţională a lui Bolintineanu, de origine macedoneană (Cozmad) va fi continuată de alt fiu de macedonean, aşezat în ţară, prin Ialomiţa, Gr. Grandea, imitator al dramelor poetice byroniene. Contra obiectivismului „Junimii”, se alcătuia astfel la Bucureşti, în jurul lui Hasdeu şi alăturea de dânsul, o rezistenţă, pe care, ca şi pentru noii scriitori ardeleni, o apreciem peste valoarea estetică, uşor de criticat, a scriselor lor.

Check Also

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …

Rolul bisericii în societatea feudală. Organizarea bisericească pe teritoriul României

Biserica a jucat un rol însemnat în formarea culturii feudale. Ceea ce afirma Friedrich Engels …