Începuturile vieţii muzicale craiovene

Cercetările privind viaţa muzicală a Craiovei n-au înaintat, din păcate, dincolo de veacul al XVIII-lea, deşi există câteva semnale răzleţe de asemenea preocupări anterioare momentului menţionat. Este important să ştim, desigur, că în 1775, Ipsilanti a poruncit crearea unui seminar, iar pentru executarea cântărilor liturgice urmau să se înfiinţeze, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, şcoli de psaltichie. Ar fi interesant, însă, de văzut în ce măsură, la Craiova şi în Oltenia, fiinţaseră tarafuri celebre de lăutari şi un folclor muzical atât de bogat şi de preţuit încât multe motive şi chiar cântece olteneşti specifice vremii au devenit de notorietate naţională sau europeană, iar unele au pătruns în folclorul sau chiar în muzica cultă a altor popoare.

Deoarece nu ne putem propune o prezentare exhaustivă a acestui aspect, ne mărginim să menţionăm prezenţa unor motive din cunoscutul dans Banul Mărăcine - specific acestor locuri şi bazat pe legenda care vorbeşte despre plecarea banului oltean Mărăcine sau Măceşanu sub armele lui Filip de Valois (acelaşi despre care se spune că ar fi strămoşul marelui poet francez Pierre Ronsard) - în tabulatura pentru orgă a Iui Jan din Lublin (1540), în dansuri şi cântece notate în Codex Victoris şi Codex Caioni, sau în istro-românul „Columbaro”.

Trebuie să fi existat nenumărate şi valoroase tarafuri şi la Craiova, de vreme ce Ion Andrei Wachman (dirijor al orchestrei Teatrului Naţional din Craiova între anii 1852-1858) a putut culege şi transcrie pentru pian nenumărate melodii şi dansuri, apărute în cinci caiete editate de vienezii Wessely şi Muller; există menţiuni despre existenţa prin aceste părţi a lăutarului Andronache Chemingiu, vândut „cu jumătatea” mănăstirii Horez şi lui Grigore Sârdar. Aceste bogate tradiţii lăutăreşti au fost încununate, la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul veacului următor, de către cunoscutul taraf al lui Gheorghe Buică. După un turneu răsunător în Franţa, Buică s-a stabilit în oraşul său natal, ocupându-se de formarea talentatului său nepot şi continuator, Nicolae Buică. Acesta câştigă admiraţia craiovenilor (din acea perioadă datează şi sârba „Craioveanca”, publicată în editura Gebeuer din Bucureşti) şi, bucurându-se de sprijinul muzicienilor locali Maria Grepell, George Fotino, Eugenia Bazeli, Eugeniu Ciolac, este admis la conservator, la clasa de vioară a lui Carol Flesch.

C.C. Nottara consemnează cu entuziasm strălucitul său examen de fine de an; urmează o rodnică perioadă de perfecţionare la Paris, undo are un angajament la teatrul Alhambra, apare ca solist la Kaukasisches Schloss şi ca şef de orchestră la teatrul Rejanne. „Nico Buica - der Weltberuhmte rumanische Violinvirtuose” („renumitul violonist virtuoz român” - cum era denumit în străinătate) susţine concerte răsunătoare, ca solist şi şef de orchestră, la Viena, Abbazia-Fiume, Ankara, Londra, Nissa, Antwrepen, Triest, Munchen, Dresda etc Neuitate au rămas apariţiile sale la „Cişmigiu”, „Grădina Oteteleşanu” şi „la lordache”, precum şi în recitalul din seara zilei de 30 mai 1918 de la Teatrul Naţional din Iaşi, alături de George Enescu. Aşa cum apreciază contemporanii şi monografii săi, Nicolae Buică a ridicat lăutăria veacului trecut la nivelul muzicii clasice. Însuşi Grigoraş Dinicu îşi va aminti de virtuozul său înaintaş, executant al Ciocârliei pe o singură coardă; primul mare lăutar român de tip modern, care a fost Nicu Buică, excela, de asemenea, în execuţia Sârbei cu variaţii, a Carnavalului de Veneţia de Benedict, concertelor de Max Bruch, rapsodiilor lui Liszt, Perpetuumului mobile de Paganini, în propriile sale Fantezii române etc.

După crearea, la 20 mai 1826, a Şcolii naţionale din Craiova, care va număra printre dascălii săi şi un slujitor al lirei, apar primele începuturi organizate de activitate muzicală. Ia fiinţă o fanfară a oraşului, iar în 1858, Alexandru Flechtenmacher a susţinut înaintea consiliului municipalităţii „prospectul pentru statornicirea unei orchestre orăşeneşti”, neocolind să facă publică şi intenţia fondării unei „societăţi filarmonice”. După ce la conducerea teatrului vine Theodor Teodorini, activează aici o seamă de şefi de orchestră şi compozitori: Eduard Wachmann, Al. Flechtenmacher, Karl Theodor Wagner, Eduard Neudorfler, Gheorghe Simonis etc. Un rol important în organizarea vieţii muzicale craiovene l-a jucat în această perioadă Gheorghe Simunis (Simonis). Provenit din mediul cultural al Braşovului, graţie talentului său a ajuns pianist la curtea lui Bibescu Vodă şi, ulterior, „pianist titrat, nobilitat” pe lângă curtea sultanului, însoţind armatele acestuia în războiul Crimeei. În 1844 acceptă propunerea boierimii craiovene de a înfiinţa o şcoală de muzică pe lângă teatrul local.

În arhiva familiei s-au găsit două partituri ale operelor Norma de Belini şi Roherto Diavolo de Mayerbeer, ca şi importante manuscrise pentru pian (fugi, variaţiuni pe diferite teme, preludii, valsuri briante de salon, precum şi concerte pentru pian) care vădesc preocupările deosebite şi calitatea activităţii muzicale a capelmaistrului craiovean. Tot lui G. Simonis i se datorează înjghebarea unui cor mixt pe lângă biserica Madona Dudu, de la a cărui conducere a fost înlăturat prin intrigi de culise. Funcţionează - în perioade îndelungi chiar şi fără simbrie - ca profesor de muzică la şcolile primare nr. 1 şi 2, profesor de pian şi canto la Şcoala centrală de fete, la şcoala normală de băieţi şi şcoala de fii de militari. Când domnitorul Alexandru loan Cuza a vizitat pentru prima oară Craiova, G. Simonis a dirijat un cor grandios, cu care a interpretat, între altele, şi un imn special dedicat acestui neuitat eveniment.

Ion Andrei Wachmann - cunoscută personalitate muzicală a vremii, dirijor al Teatrului Naţional din Bucureşti şi profesor la Şcoala de muzică vocală şi instrumentală a Societăţii Filarmonice din Bucureşti şi la Colegiul „Sf. Sava” - a fost şef de orchestră la Naţionalul craiovean între anii 1858-1860, perioadă în care a scris drama lirică Banul Craiovei, cantata eroică pentru solişti, cor şi orchestră 13 septembrie 1848, o Cantată pentru soprană, alto tenor, bas şi orchestră, muzica de scenă pentru mai multe „vodeviluri naţionale”, muzică corală şi culegeri de folclor. După studiile făcute la Bucureşti cu I.A. Wachmann, Eduard Wachmann îşi perfecţionează pregătirile la Viena şi Paris, pentru ca apoi - viitorul director al Conservatorului bucureştean, fondator, dirijor şi director al Societăţii filarmonice române din Bucureşti, director al Operei române din cadrul Teatrului Naţional din Bucureşti şi ale corului Bisericii Domniţa Bălaşa - să-şi afle leagănul primelor avânturi la Craiova, ca dirijor al orchestrei teatrului din Bănie (1853-1857).

A fost o perioadă rodnică, în care a scris vodevilul în 3 acte Păunaşul codrilor şi alte lucrări în domeniul muzicii de teatru, de cameră şi corală. Pentru Carl Theodor Wagner, în schimb, Craiova a fost oraşul ospitalier al ultimilor 9 ani ai vieţii sale (1859-1868). Directorul muzical al Societăţii Hermannstadter Musikverein din Sibiu şi al trupei lirice din Braşov, este bine primit în lumea culturală a Craiovei, încredinţându-i-se sarcinile de dirijor al orchestrei teatrului şi profesor de muzică. În aceşti ani rodnici a scris vodevilurile Cavalerul de Sfântu Gheorghe, Banul dracului şi Tuzu, Doi procopsiţi, Lagărul de la Floreşti sau 33.333 de franci şi 33 centime pe zi, feeriile Papelka (Cenuşereasa) şi Amorul dracului, muzica de scenă pentru spectacolul Căderea Missolonghiei şi Gamenul din Paris, operetele Bohemiana şi Regina Topaz (în colaborare cu G. Briasky).

După ce s-a ilustrat multilateral ca violonist concertist în ţară şi în străinătate, dirijor al teatrelor naţionale din Iaşi şi Bucureşti Alexandru Flechtenmacher vine la Craiova, ca dirijor al teatrului (1853-1858). Este mai greu - datorită prodigioasei sale activităţi componistice - să delimităm strict lucrările create în perioada petrecută la Craiova. Credem că pot fi atribuite acestei perioade - ca moment de elaborare sau de inspiraţie - mai multe lucrări, între care: muzica de scenă pentru Fermecătoriţa, localizare după George Sand de Eugeniu Carada, şi vodevilul Iancu Jianu, căpitan de haiduci, opera Fata de la Cozia, Hora Banului Mărăcine, Hora Unirii (cor în unison şi pian, tipărit în 1856), Hora lucrătorilor constructori, o seamă de piese din Collecţiunea de melodii naţionale române, arrangeate pentru piano-forte şi chitare etc. Pentru faptul de a se fi eschivat de la rigorile cenzurii, după prezentarea piesei lui Eugeniu Carada Cimpoiul dracului, pe muzică de Flechtenmacher, jucată pe scena Naţionalului craiovean la 7 ianuarie 1859, dramaturgul şi compozitorul au împărţit represaliile oficialităţilor.

Crearea secţiei speciale de operetă pe lângă teatrul din Craiova a influenţat deosebit de favorabil dezvoltarea vieţii muzicale în acest oraş. Maria Theodorini angajează, în 1887, trupa lui Aron Bobescu şi stagiunea se deschide cu opereta Păunaşul Codrilor (despre care Al. Ollăreanu avea să menţioneze că „era ceva cu totul nou pentru Craiova”). În aceeaşi stagiune, Aron Bobescu a montat opereta sa Orfanul din Dorna. Din trupă făceau parte între alţii: Adolfina Bobescu, Victor Alexandrescu, losefina Găluşcă, Alexandrina Ollăreanu, Al. Alexandrescu, lulian-fiul, apoi Irina Vlădoianu, Vasiliu, Băjenaru, Ghimpeţeanu, Grigoriu, N. Poenaru - care au ajuns mai târziu glorii ale operetei româneşti. Cu această excelentă trupă se organizează un turneu în Bucovina. Succesul a fost grandios, într-atât încât un cronicar muzical a socotit trupa craioveană superioară celei de la Theater an der Wien. În aceeaşi vreme, în oraş ia avânt o mişcare corală valoroasă. Începutul îl făcuseră corurile de la bisericile Episcopiei, Sfântul Ilie şi Madona Dudu, pentru ca, treptat, să se creeze tradiţia „Reuniunilor de cântări”, în care se afirmau talente veritabile în domeniul muzicii vocale şi instrumentale (Ghiţă Vasiliu, N. Cotărăscu, C. Anastasiu, Eleonora Bobescu, mai târziu Grigore Gabrielescu).

Se simţea tot mai imperios nevoia organizării unei vieţi muzicale statornice. Tenorul Ghiţă I. Vasiliu ia iniţiativa alcătuirii primei societăţi muzicale „Buciumul Craiovei”, ale cărei reuniuni se desfăşurau în sala Belle Vue. La 19 iunie 1904 - în timp ce trupa lui Bobescu susţinea un turneu remarcabil la Odesa, preţuit de însuşi marele Stanislavschi - ia fiinţă Societatea „Filarmonica”. La primul concert (decembrie 1904), programul este susţinut de o orchestră alcătuită din 50 de instrumentişti, de violonista Graepel Pohl, de flautistul Ion Mayer şi alte talente locale. În cadrul acestei societăţi, prezidată de dr. Schina, se manifestă pianista Eugenia Constantinescu, basul Tălpăşanu, violoncelistul Emil Tincu, soprana Ecaterina Bonciu, iar distinsul profesor Elie Michăilescu alcătuieşte un valoros cor mixt. Ulterior, ia fiinţă ansamblul coral „Cântarea României”, condus de Marcel Botez şi, câţiva ani mai târziu, de C. Atanasiu, pentru ca în 1909 să apară un cor bărbătesc nou. În acest climat efervescent se manifestă alte valoroase talente: basul C. Petrescu, tenorul Vasile Rebega, basul Paul Calomfirescu, tenorul Quarto Santarelli, pianista Eugenia Basseli, violonistul Nicu Buică şi Gustav Vincenz.

Numirea la direcţia Teatrului Naţional din Craiova, în 1904, a tenorului de reputaţie internaţională Grigore Gabrielescu, n-a putut să nu aibă repercusiuni hotărâtoare şi asupra vieţii muzicale a oraşului. Sub preşedinţia sa, se creează cercul muzical-coregrafic „Hora”, care avea printre fondatori pe actorul Ştefan Braborescu, locotenentul Popovici, şeful muzicii regimentului 26 Rovine, pe căpitanul George Fotino, profesorii Al. Nanu şi I. Soloviu. La primul concert al cercului, corul execută Hora Jiului de Grigore Gabrielescu, iar orchestra prezintă în primă audiţie Uvertura naţională Moldova de Al. Flechtenmacher. Deoarece Grigore Gabrielescu şi George Fotino au avut contribuţii hotărâtoare în dezvoltarea vieţii muzicale în Craiova şi în întreaga Oltenie, întrerupem prezentarea cronologică a faptelor pentru a face câteva succinte referiri biografice.

Remarcat de maestrul de cânt Gheorghe Simonis, încă de pe când era elev la şcoala primară „Obedeanu” din Craiova, tânărul Grigore Gabrielescu a fost recrutat în corul „cu cele mai frumoase voci ale Olteniei” (în care cânta adesea şi Elena Theodorini), pentru ca peste câţiva ani să ajungă dirijorul acestui ansamblu. Ca elev de conservator, se bucură de aprecierile lui Gheorghe Stephanoscu, Eduard Wachman şi Ştefan Vellescu; pentru a se întreţine, încă din anul 1879, se numără printre „elevii” Teatrului Naţional din Bucureşti, alături de Demetru Popovici (marele Bayreuth de mai târziu). Debutul său în Martha de Flotow este consemnat elogios de presa vremii (1880), pentru ca, în acelaşi an, să obţină un impresionant succes în rolul lui Pepelea din feeria lui Alecsandri, cu muzica de Gh. Stephanescu.

Alte şi alte roluri îl consacră atenţiei generale (mai ales cele din operele bufe ale lui Caudella Olteanca şi Hatmanul Baltag), dar evenimentul hotărâtor pentru cariera şi viaţa sa îl constituie reuşita în rolul lui Alfredo Germont, alături de marea cântăreaţă italiană Adelina Patti (25 decembrie 1885). După debutul la Scala în opera Nestorlo de Galligagni (31 martie 1888), a repurtat succese absolute în alte numeroase apariţii pe aceeaşi celebră scenă (numărându-se între altele, printre cei patru mari tenori ai lumii autorizaţi de Verdi să cânte rolul lui Othello). În Europa ca şi în America de Sud, „primo tenore absoluto dramatico” Grigore Gabrielescu atinge celebritatea, fiind declarat unul din marii tenori ai lumii (alături de Tamagno, Maritino, Gayare şi Stagno), ales membru de onoare al Academiei de muzică din Lisabona şi purtător al „Ordinului de Christo” oferit de suveranul Portugaliei, Don Carlos I.

În culmea gloriei, este nevoit să se retragă din activitate din cauza unei boli survenită neaşteptat. Este profesor la Conservatorul de declamaţie din Iaşi, apoi director al Teatrului Naţional din Craiova (1904) şi al Şcolii Cornetti (1911-1915), distingându-se prin importante iniţiative şi o neobosită râvnă pentru cultivarea unor tinere talente locale. În timpul directoratului său, a asigurat o stagiune de operetă la Craiova şi a angajat turnee ale celebrilor Ermete Novelli şi Rejane. Aşa cum just apreciază I. Masoff, „Gabrielescu a fost pentru Teatrul Naţional din Craiova (din păcate pentru scurt timp), ceea ce Alexandru Davilia a însemnat pentru Teatrul Naţional din Bucureşti - un reformator care a trasat un drum ce se cuvenea urmat”. Venit la conducerea Şcolii de muzică „Elefterie şi Maria Cornetti” în acelaşi an cu numirea lui Emil Gârleanu - cu care de altfel, a colaborat îndeaproape - la conducerea teatrului, Grigore Gabrielescu s-a îngrijit de formarea unui corp profesoral competent, aducând prin concurs pe Jean Bobescu, Ion Soloviu, Maria Ciuriade, George Fotino, Camillo de Angelis etc.

Între iniţiativele sale se detaşează: înfiinţarea unor cursuri serale pentru elevii şcolilor secundare, strădania de a crea o catedră de artă dramatică (realizată mai târziu, sub conducerea lui Al. Dem Dan), alcătuirea unei orchestre simfonice de 60 instrumentişti Primul concert a avut loc la 12 martie 1912, în program figurând şi o Rapsodie română de M. Mărgăritescu, compozitor şi dirijor local; în ziua de 18 martie 1913, cu aprobarea entuziastă a lui George Enescu - care concertase în mai multe rânduri la Craiova şi-l preţuia pe marele tenor-director, s-a executat în primă audiţie Poema română. Marelui artist şi dascăl îi datorează începuturile lor artistice strălucite, cântăreţii Zoe Florescu, Lilli Tănăsescu, Marioara Fărcăşanu, Nicolae Rabega, Iosif Silberman, George Sterian, Remus Comăneanu. Viaţa şi opera sa au cunoscut tristul sfârşit din noaptea de 13 martie 1915; Gabrielescu a căzut victimă societăţii banului şi abuzurilor, sfârşind - aşa cum a declarat în testamentul său - „amărât că politica cu influenţa ei nefastă şi bizară m-a stânjenit în realizarea idealurilor mele artistice”.

Din aceeaşi perioadă se profilează, rememorativ, şi figura dirijorului, profesorului şi compozitorului George Fotino (1858-1946). A avut ca îndrumători la Conservator pe Al. Flechtenmacher şi Eduard Wachmann. După o susţinută activitate ca violonist în orchestra Societăţii Filarmonica Română din Bucureşti, violonist şi dirijor la Teatrul Naţional din Iaşi, şef de muzică militară la Tulcea şi Suceava, vine în 1894 la Craiova, rămânând slujitor credincios vieţii muzicale din acest oraş, ca pedagog preţuit (la Şcoala fiilor de militari, Şcoala normală de învăţători, Gimnaziul „Fraţii Buzeşti”, Şcoala de muzică vocală şi instrumentală „Hora”, Liceul „D.A. Sturza”, ca director al Conservatorului Cornetti, ca muzician şi compozitor). Din această perioadă datează o seamă de lucrări în domeniul muzicii de teatru (vodevilul Nobleţea cumpărată, scris în colaborare cu Aron Bobescu, şi opereta Salba de aur, pe un libret de N. Burlănescu Alin), muzicii simfonice (Rapsodia Română op. 35, Mare potpuriu naţional), muzicii de cameră şi pentru fanfară, muzicii corale şi vocale. În 1913 a fost distins cu o menţiune la concursul „George Enescu”.

Un puternic impuls creator a fost dat vieţii muzicale craiovene prin unirea societăţii „Hora”, întemeiată de tenorul Grigore Gabrielescu, cu „Armonia”. În viaţa muzicală craioveană se manifestă noi elemente valoroase: profesorul, flautistul şi pictorul Eugeniu Ciolac, profesoara şi cântăreaţa Jenny Ciolac, Eugenia Basseli, Constantin şi Jean Bobescu. Deţinătoare a diplomei de virtuozitate cu care a fost încununată la Lausanne şi Geneva, Eugenia (Jenny) Ciolac s-a distins printr-o competentă activitate profesorală (fiind, între altele, principala îndrumătoare a renumitei cântăreţe Ana Rosza Vasiliu) şi solistică (a susţinut turnee de mare succes la Magdeburg, Paris, Roma, Milano, Nissa, Toulousse, Dusseldorf, Bonn, Amsterdam, Ilaga, Barcelona etc.), fiind o mare popularizatoare a liedului românesc.

Cunoscutul compozitor român Filip Lazăr (1894-1936) s-a născut la Craiova. În atmosfera vieţii olteneşti trebuie să se fi format puternicele impresii care au dus la realizarea unor lucrări influenţate de melosul popular (Suite valaque, Două dansuri populare româneşti pentru pian, Trei dansuri pentru vioară şi pian, Dor de crâng, Paparudele, Două cântece de dor şi unul vesel, Trei pastorale etc.), lucrări pe care, pentru a le face cât mai cunoscute publicului de peste hotare, le-a tipărit în mari edituri din Paris, Oxford, Viena, Boston. De trei ori încununat cu premiul „George Enescu” şi cu mai multe premii franceze, Filip Lazăr a fost un compozitor complex şi un pianist-concertist prestigios, un preţuit pedagog în ţară, ca şi în Franţa şi Elveţia, membru fondator al Societăţii compozitorilor români, preşedinte al Societăţii muzicale „Triton” din Paris, membru marcant în „International Society for Contemporary Music”.

Renumitul dirijor român Jean Bobescu datorează Craiovei formarea sa şi începutul carierei artistice. Venit în acest oraş în 1889 cu tatăl său Aron Bobescu, a apărut de mic în spectacolele de operetă şi muzicale (Voievodul ţiganilor, Baba Hârca, Păunaşul codrilor, Fluierul fermecat etc.). După primele lecţii cu Cervasios şi perfecţionarea prin studii la Conservator, este angajat în 1911, de către Gr. Gabrielescu - de care-l va lega o mare prietenie - ca profesor la Conservatorul Cornetti. Apare frecvent în formaţii de muzică de cameră, alături de Maria Giuriadi, Camille de Angelis, Eugenia Basseli. Printre elevii de care se ocupă cu deosebire se numără viitorul compozitor Ion Vasilescu, medicii Adrian Poenaru şi T. Papinian, Carol Buică.

În timpul primului război mondial face parte din orchestra organizată de George Enescu la Iaşi şi i se încredinţează sarcina de a dirija acest ansamblu în 1918 (după ce, anterior, dirijase, la Bucureşti, opera Bărbierul din Sevilla). Chemat la Cluj de Dumitru Popovici Bayreuth şi G. Dima, realizează premiera Aidei şi se dedică Operei Române de aci, vreme de mai multe decenii. A contribuit îndeaproape la strălucitele evoluţii artistice ale unor mari cântăreţi ca George Folescu, Traian Grozăvescu, Aca de Barbu, Lya Pop, Ana Rosza Vasiliu etc. În anul 1940 înlocuieşte la pupitrul Operei din Bucureşti pe reputatul dirijor Nonna Otescu şi rămâne, statornic şi preţuit în această menire, care-i aduce încununări absolute şi acordarea unor importante titluri artistice în care şi pe acela de Maestru Emerit al Artei.

Unul dintre cercetătorii trecutului vieţii muzicale craiovene (Gh. Creţoiu) menţiona cu îndreptăţire că „numele de Bobescu a devenit pentru olteni, şi în special pentru craioveni, iar azi şi pentru întreaga ţară, sinonim cu muzica. Familia Bobescu pare a încetăţeni, în România, corespondentul familiei Bach din Germania, adică: muzicant din tată în fiu”. Fiecare dintre cei patru „fraţi Bobescu” au fost „copii minune ai Craiovei”, iar evoluţiile ulterioare au confirmat aşteptările. Aurel Bobescu a fost nu numai un eminent profesor de muzică, dar şi un organizator excelent de spectacole muzicale. Emil s-a dedicat în primul rând direcţiei de scenă, dar a fost şi un preţuit executant, mai ales în domeniul operetei. Constantin Bobescu şi-a început studiile la Iaşi (1908-1912) cu Eduard Caudella şi, paralel, cu fraţii săi Aurel şi Jean Bobescu.

Între anii 1912-1916, a urmat la Conservatorul Cornetti, având ca dascăli pe Jean Bobescu, Ion Soloviu şi George Fotino. A participat cu pasiune la principalele manifestări muzicale craiovene şi s-a ilustrat ca tânăr compozitor cu mari perspective, scriind balada pentru solişti şi orchestră El Zorab (compusă în 1916, dar reprezentată, la Teatrul Naţional din Craiova, în 1920), Preludiu la jocul Irozilor (executat la Braşov în 1929, dar - după propriile mărturisiri - conceput încă din anii petrecuţi la Craiova), Suita pentru pian (1919), Barbu Lăutaru (lucrare pentru voce şi pian scrisă în 1919, pe versuri de Vasile Alecsandri, cu cuplete ale craioveanului Constantin Anastasiu şi tipărită la „Samitca”). În cele două Rapsodii Române, ca şi în suita Şase dansuri simfonice româneşti (1953), ale aceluiaşi compozitor, astăzi reputat artist emerit al ţării, sunt frecvente ecouri ale melosului popular din zona Olteniei.

Din nou, Craiova - după Elena Teodorini şi Gr. Gabrielescu - a trimis Europei şi lumii întregi un interpret muzical excepţional: Lola Bobescu. Primul său concert are loc la Craiova, la vârsta de 6 ani, şi tot aci au fost aplaudate încântătoarele sale apariţii în roluri de copil pe scena teatrului. La 7 ani a dat un concert în oraşul lui Beethoven, sub auspiciile Academiei de muzică din Viena. La Paris s-a bucurat de preţuirea şi sprijinul lui Jacques Thibaud, Marcel Chailley şi Joules Boucherit. La doi ani după sosirea în capitala Franţei a primit un important premiu de vioară. A debutat sub conducerea lui Paul Paray, cu orchestra Concertelor Colonne. În 1937, la marele concurs Isaye s-a clasat pe un loc de frunte, după echipa sovietică, în frunte cu David Oistrah - moment care a însemnat adevărata sa consacrare internaţională. Au urmat contracte şi concerte în toată lumea, evoluţii strălucite sub bagheta lui Mengelberg, Otto Klemperer, George Enescu, Paul van Kampen, George Georgescu, Ionel Perlea, Charles Munch, W. v. Oreloo, F.P. Decker, Hans Muller Kray etc.

Compozitorul Ion Vasilescu a fost un alt produs valoros şi un excepţional ferment creator al vieţii muzicale craiovene. Venit în Craiova în vara anului 1914, împreună cu familia sa, tânărul elev în clasa I-a a Liceului „Central” a urmat paralel cursurile conservatorului din localitate (1914-1916, 1919-1923), având drept principali îndrumători artistici pe Ion Soloviu, George Fotino şi Ida Capati. La balurile societăţii „Prietenii ştiinţei” îşi prezintă primele compoziţii; concomitent, este figurant zilier la Teatrul Naţional, apoi şef al corului, iar la vârsta de 19 ani dirijor permanent al orchestrei (calitate în care a asigurat conducerea muzicală a spectacolelor cu Arleziana de Alphonse Daudet, Georges Dandin, după Molliere, Visul unei nopţi de vară, după William Shakespeare etc. În acelaşi timp, a scris muzica pentru Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri, Fata din dafin, Clopoţelul de alarmă şi muzica de balet   a piesei în patru acte Familia Chiţ-Chiţ de Ion Pas). În 1923 este numit profesor suplinitor la liceul pe care abia îl absolvise; din această perioadă datează prietenia şi colaborarea cu Tudor Muşatescu - aflat de asemenea la Craiova - pentru care va scrie muzica la mai multe piese (T.T.R., Doi sergenţi, Suflet candriu de papugiu).

După un an de studiu la Conservatorul din Bucureşti (împreună cu Alfonse Castaldi), pleacă la perfecţionare la Paris, la Schola Cantorum (1924-1926). Înapoiat în ţară, revine la Craiova, unde capătă numirea de profesor la Conservatorul Cornetti, dar silit de greutăţile materiale deosebite este nevoit să predea lecţii şi la cele două licee de băieţi, la şcoala normală de învăţători şi liceul militar „Dimitrie Sturdza”. Continuă să compună muzică pentru teatrul craiovean şi să dirijeze orchestra. În 1926, primeşte menţiunea I-a la Premiul de compoziţie „George Enescu” pentru lucrarea Trei mişcări în stil românesc pentru cvartet de coarde şi devine membru al Societăţii compozitorilor români. În 1930 termină lucrarea Trei fragmente simfonice în stil românesc, pe care însuşi George Enescu a apreciat-o pentru spontaneitatea şi sinceritatea expresiei, filonul folcloric al inspiraţiei şi meşteşugul scriiturii. În 1932 părăseşte definitiv Craiova, la 28 de ani cucerind deja Bucureştiul cu farmecul irezistibil al muzicii sale. Pentru totdeauna a rămas recunoscător oraşului tinereţii sale, meleagurilor care au inspirat multe pagini valoroase din prodigioasa sa creaţie. A revenit cu drag în Bănie în mai multe rânduri şi s-a preocupat îndeaproape de viaţa muzicală craioveană, sprijinind evoluţia multor talente locale.

Vitregiile vremii au frânat, nu o dată, aripile zborurilor înalte şi au năruit amarnic ceea ce înălţaseră cutezanţa, dăruirea şi nestinsa dragoste de artă. În 1934 se dizolvă, după o activitate de aproape un sfert de veac, şi societatea muzicală „Armonia”. Strădania dirijorului Nelu Ionescu şi a unui grup de animatori de a restaura viaţa muzicală craioveană prin înfiinţarea, în 1936, a societăţii „Cântarea Olteniei”, nu constituia decât un paleativ. Lipsite de vreo subvenţie din partea statului, primejduite totdeauna de opreliştile puse în calea afirmării artei româneşti de cercurile oficiale culturalo-conservatoare ori snoabe, societăţile muzicale craiovene, conservatorul şi toate celelalte asemenea torţe vii, şi-au stins lumina sub lespezile uitării.