Imperiile stepei

Regiunile pontice au fost primele care au suferit efectele marii crize a invaziilor din secolul al III-lea şi a multiplelor sale repercusiuni în atâtea domenii diferite; poziţia lor geografică le expunea inevitabil agresiunii care se pregătea din nou, atât din nord, cât şi din est. Cercetările efectuate asupra vechii probleme a „invaziilor barbare” sau a „migraţiei popoarelor”, formule consacrate de istoriografia din secolul trecut, ne obligă să considerăm astăzi chestiunea din cu totul alt unghi şi mai ales într-o perspectivă mult schimbată.

Nu mai este vorba de a descrie o fază nouă în duelul secular al Romei cu barbarii sau de a constata efectele distrugătoare pentru apărarea Imperiului ale joncţiunii în sfârşit realizate între germanii veniţi din nord şi nomazii din stepele orientale. Criza invaziilor care atinge ţărmurile Mării Negre, înainte de a se întinde la celelalte frontiere protejate de fortăreţele limes-ulm roman, nu este ea însăşi decât un episod într-o evoluţie istorică de o mare amploare, ce se desfăşoară în spaţiul euroasiatic, de-a lungul zonei stepelor care marchează, până la Pacific, limita regiunilor de civilizaţie sedentară.

În momentul când tocmai se stabilise un contact între cele două imperii ale lumii antice, Roma şi China, iar Iranul primea din ambele părţi aportul civilizaţiilor şi al influenţelor, aceleaşi probleme se vor pune în urma unor evenimente similare şi vor determina, din Europa până în Extremul Orient, soluţii asemănătoare. Este evident o epocă în care se manifestă cel mai clar paralelismul intereselor şi al metodelor de apărare ale lumii vechi.

„Controlul exercitat de China în epoca Han târzie pe drumul mătăsii, asigurând libertatea comerţului transcontinental prin dublul lanţ de oaze de la nord şi sud de Tarim, a favorizat răspândirea religiei budiste şi, prin aceasta, a literaturii indiene şi a artei elenistice în bazinul fluviului. Mai degrabă prin drumul mătăsii, care era şi drumul misionarilor indieni veniţi să predice budismul în Kashgaria şi în China, comerţul şi religia au vehiculat împreună arta greco-romană. Agenţii lui Maes Titianos lucrau în această privinţă în acelaşi sens ca şi apostolii lui Buda.

Pista cea mai urmată a acestei epoci era, se pare, pista meridională, aceea care trecea prin Yarkand şi Khotan. La Yotkan, vechiul Khotan, misiunea lui Aurel Stein a descoperit monede romane ale împăratului Valens (364-378); la Rawak, la est de Khotan, a scos la iveală o serie de basoreliefuri greco-budiste, cu frumoase draperii elenistice, în stilul gandharian cel mai pur. Puţin mai departe spre est, la Niya (Ni-yang), localitate părăsită la sfârşitul secolului al III-lea, ea a găsit peceţi romane, giuvaiere romane gravate, monede indo-scitice.

La Miran, la sud-vest de Lobnor, în vechiul Shan-shan, aceeaşi misiune a descoperit frumoase fresce greco-budiste, reprezentând în special pe Buda, călugării săi şi genii înaripate de un aspect romano-asiatic destul de pronunţat, fresce semnate, în scriere indiană, cu numele de Tita, în care s-a putut vedea un Titus, totul datând, se pare, din secolele III-IV d.Hr.”. Aceste descoperiri, şi altele care le completează, au modificat în întregime punctul de vedere tradiţional, ce considera drept absolută separarea între civilizaţiile Mediteranei şi cele ale Asiei Orientale.

O altă continuitate de relaţii şi de schimburi se afirmă în acelaşi timp pe calea stepei. Am avut ocazia să menţionăm ţesătura de provenienţă pontică, de la începutul erei creştine, găsită la Noin-Ula, în inima Mongoliei; ea constituie o replică la oglinzile de metal de factură chineză, din aceeaşi epocă, descoperite în mormintele sarmatice din regiunea Uralului.

Curentul era dublu şi lega totodată între ele civilizaţiile sedentare, prin marile drumuri de trafic, şi popoarele nomade între ele, de la un capăt la altul al întinderii euroasiatice. „Cea mai mică zguduire, scrie pe bună dreptate acelaşi istoric, produsă la una din extremităţile stepei, va antrena necontenit consecinţele cele mai neprevăzute in cele patru colţuri ale acestei imense zone de migraţii.”

Una din consecinţele de cea mai mare importanţă, care accentuează deplin această noţiune de coeziune, este desigur adoptarea unui sistem de apărare comun împotriva atacurilor nomazilor şi a unei organizări analoge pentru a face faţă superiorităţii cavaleriei lor. Două posibilităţi se ofereau imperiilor care guvernau popoare cu civilizaţie sedentară: una era să le facă frontiera de netrecut prin instalarea unui şir continuu de fortificaţii, concepţie analogă celei a „liniei Maginot” din vremea noastră. Ea a fost realizată de împăraţii chinezi din dinastia Tsin, care au ridicat la hotarele Mongoliei masiva construcţie a Marelui zid, şi de Antonini la Roma, câteva secole mai târziu, care au acoperit frontierele Imperiului cu şiruri de castre întretăiate de limes.

Nordul Iranului a fost, de asemenea, apărat de cetăţi a căror întreţinere a fost asigurată de regii părţi. Nu este lipsit de interes să notăm că apărătorii imperiilor, care reprezentau atunci stabilitatea ţărilor de veche civilizaţie, nu s-au mulţumit deloc cu aceste măsuri defensive. Îndărătul zidurilor şi a turnurilor de apărare, ei întrevedeau necesitatea de a menţine forţe mobile, capabile să se deplaseze rapid în întâmpinarea invadatorilor, în cazul în care aceştia ar fi reuşit totuşi să străpungă linia fortificată şi să devasteze ţara.

Pentru a ţine piept nomadului cu oarecare şansă de succes, acesta trebuia să fie combătut cu propriile arme, să i se opună propria tactică. Este ceea ce au făcut, aproape în acelaşi timp, imperiile sedentare, un anume avans având totuşi China. Vechea metodă de luptă, care consta în a alinia pedestrimea purtând arme grele, încadrată de arcaşi şi însoţită de care, a fost abandonată.

În locul acestor formaţii tradiţionale, au fost înmulţite unităţile de cavalerie grea, al căror model a fost oferit mai întâi de către sarmaţi. În epoca împăraţilor romani din dinastia Flavilor şi a succesorilor lor de la sfârşitul secolului I d.Hr., armatele chineze ale dinastiei Han, comandate de Pan Ciao, luptau împotriva hunilor în Turkestanul Oriental, opunând cavaleria lor celei a nomazilor. În mod special generalul chinez căuta în această regiune o rasă de cai mari şi puternici, capabili să ducă războinici înarmaţi din cap până-n picioare şi să suporte greutatea încărcăturii.

Succesele înregistrate de acţiunea lui Pan Ciao confirmau oportunitatea şi eficacitatea acestei reforme, care avea să transforme arta războiului. În Persia, la începutul secolului al III-lea, se producea revolta împotriva părţilor lui Ardaşir, care întemeia o nouă dinastie, cea a Sasanizilor, invocând marea tradiţie ahemenidă. Dar reprezentarea însăşi a Regelui Regilor, care a ţinut piept victorios nomazilor şi Imperiului roman, scoate în evidenţă un element nou.

Pe basoreliefurile din epoca ahemenidă, marele rege apărea primind omagiu de la supuşii săi, fie aşezat pe tron, fie în picioare în mijlocul unui cortegiu, dar întotdeauna pe jos. Călare este figurat de-abia succesorul său sasanid pe peretele stâncos unde a pus să fie sculptată imaginea triumfurilor sale, iar acest fapt ar fi de ajuns să explice o întreagă evoluţie. Armatele persane din secolul al III-lea au devenit, şi ele, după exemplul părţilor şi al nomazilor iranieni sau al turcilor din stepă, armate de călăreţi, printre care escadroanele de catafractari şi de clibanarii, cu armuri grele, constituie rezerva de şoc pe câmpul de bătaie.

Romanilor nu le-a trebuit mult timp să înţeleagă avantajul acestui mod de luptă şi au încercat la rândul lor să ajungă pe acelaşi plan cu adversarul. Ei au început prin a folosi efective auxiliare de călăreţi sarmaţi, apoi au organizat la rândul lor trupe călări, dotate cu armuri şi învăţate să atace cu lancea întinsă liniile duşmane. Încă din secolul al II-lea, în războaiele Antoninilor împotriva marcomanilor şi a quazilor, armatele romane de pe Dunăre cuprind detaşamente de contarii, lăncieri cu armură pe care îi opun călărimii barbare.

O inscripţie laudă calităţile calului alan, provenind din Borysthenes, pe care îl călărea Hadrian. De la un capăt la altul al lumii vechi, atât în China ultimilor suverani Han, cât şi în Iran sau în Imperiul roman, tactica nouă este cea a cavalerului atacând cu lancea în mână, care în evul mediu va hotărî soarta bătăliilor şi va supravieţui în regulamentele armatelor moderne până la războiul din 1914.

Coliziunea dintre armatele din primul război mondial a mai dat unor unităţi de cavalerie ocazia de atac cu arme albe, ca în epocile îndepărtate ale cavaleriei, iar unul din ultimele atacuri clasice înregistrate de istoria războaielor din secolul nostru va fi fost fără îndoială sacrificiul cavaleriei române pentru a acoperi retragerea din Câmpia Română în 1916.

Astfel, pentru a se apăra mai bine contra superiorităţii active şi mobile a nenumăraţilor călăreţi apăruţi deodată din străfundurile Eurasiei, al căror asalt devine mai viguros în secolul al III-lea, vechea lume a civilizaţiilor sedentare abandonează tactica pedestraşului şi se urcă pe cal ca să înfrunte, în condiţii egale, armatele adversarului. Dar adaptându-se, ea însăşi se transformă: pe nesimţite se lasă antrenată de o concepţie cu totul diferită de existenţă, de forme de viaţă şi de cultură ce se opun tot mai mult modelului clasic al marilor secole trecute.

Şi atunci survine pătrunderea, nu numai a armamentului şi a echipamentului din stepe, dar şi a stilului animalier şi a ornamentului de suprafaţă în arta decorativă - atât în lumea mediteraneană, cât şi în Persia şi în Extremul Orient -, precum şi evoluţia către ceea ce s-ar putea deja numi stilul feudal, atât a regimului proprietăţii private, cât şi a cârmuirii problemelor publice.

Altheim a definit foarte bine caracterul acestei transformări, acolo unde s-a afirmat ea mai complet şi cu mai multă strălucire, în Iranul sasanid: „S-a observat adesea cât de mult a influenţat statul sasanid nu începuturile cuceririi arabe, ci imperiul califilor din Bagdad. Poate trebuie să dăm un sens mai general acestei observaţii.  Cavaleri şi nobilime, turniruri şi bizare lupte călări, vasalitatea ca legătură socială, biserica oficială, ortodoxia şi erezia, imperiul universal cu caracter teocratic - toate acestea prefigurează forme ce vor fi caracteristice pentru evoluţia spre evul mediu; şi toate acestea într-un moment când Roma nu luase încă aceeaşi direcţie, cu aceeaşi hotărâre şi acelaşi succes. În aceasta constă deci particularitatea acestei curioase formaţii statale; ea a anticipat viitorul, cel puţin pentru un timp, mai puternic decât rivala sa din vest. Imperiul sasanid a fost primul care marchează în toate privinţele trăsături specific medievale”.

Valoarea acestei observaţii nu va scăpa nimănui, dar se cuvine să mergem mai înapoi, la originile acestei transformări. Cu siguranţă prezintă mult interes găsirea unui model mai vechi în spaţiul pontic şi posibilitatea de a discerne în el, cu câteva secole înainte, un fel de prefigurare a acestor tendinţe „medievale”. Este de ajuns să privim cu oarecare atenţie scenele reprezentate pe picturile tombale de la Kerci, ale căror imagini au fost popularizate de lucrările lui Rostovtzev: ele datează din secolele I şi II d.Hr. Se pot vedea călăreţi cu coifuri şi platoşe, echipaţi de nobilimea Bosforului Cimerian, atacându-şi vrăjmaşii călări din stepă sau pe sălbaticii munteni din Crimeea.

Se vede şi stăpânul unui mare domeniu rural parcurgând călare, înarmat şi însoţit de supuşi, întinderea holdelor sale, primit de familie şi de slujitori, ce au părăsit vara oraşul ca să-l urmeze la ţară la adăpostul unui cort. Cu credincioşii săi îşi apără recolta împotriva jefuitorilor din stepele vecine, şi cine ştie? adaugă istoricul, „poate jefuieşte şi el un pic”. Găsim aici, prin armele ce figurează pe aceste desene, prin ustensilele vieţii cotidiene, cât şi prin economia iobăgiei agricole, pe care o lasă să se ghicească, o existenţă de tip feudal, nu mai puţin „medievală” decât cavaleria Iranului sasanid, asupra căreia este, de altminteri, în avans cu aproape două secole.

La baza acestei transformări, ce inaugurează una din marile schimbări din istorie, se află fără putinţă de tăgadă necesitatea de a se adapta la tactica nomazilor şi metodele impuse de ea civilizaţiilor antichităţii clasice. Deoarece regiunea bazinului Mării Negre este cuprinsă în spaţiul geografic unde s-a produs ciocnirea celor două lumi, nu pare logic să o considerăm, şi pe ea, şi poate chiar înaintea altora, drept „anticameră a evului mediu”. Credem că nu s-ar putea defini cu mai multă precizie locul său în marea dramă de la sfârşitul lumii antice.

În adevăr, cele două trăsături fundamentale se manifestă în criza din secolul al III-lea şi anunţă nu numai slăbirea puternicului aparat administrativ şi militar al Imperiului roman, ci şi o schimbare a însăşi valorilor civilizaţiei: orientalismul, care reacţionează împotriva cuceririlor spiritului elenic, şi particularismul, renaştere a spiritului local împotriva uniformizării greco-romane, îşi pun simultan amprenta asupra provinciilor şi ţărilor aflate sub protectorat pe litoralul Mării Negre.

Îndeosebi reacţia iraniană se afirmă cu forţă aparte: în ţinuturile Anatoliei ea adaugă fondului imuabil al credinţelor şi tradiţiilor autohtone influenţele Persiei, pe atunci în plină regenerare. La nordul Mării Negre forţa activă o formează sarmaţii: modul de trai şi arta lor - sub dublul său aspect ornamental: stilul animalier şi policromia gemelor şi a emailurilor - se impun la populaţiile de pe litoral şi răzbat din ce în ce mai mult prin pojghiţa culturii greco-romane, care se fisurează peste tot. Acestea apar ca nişte semne premergătoare ale schimbărilor ce se vor produce.

În ordinea faptelor, factorul determinant este fuziunea, de atâtea ori amânată şi, în sfârşit, realizată la nordul Daciei şi a litoralului pontic, a celor două mari grupuri de popoare ale lumii barbare din Europa Septentrională şi Orientală, cel germanic şi cel iranian. Încă din secolele anterioare, schirii, consideraţi de unii de origine hunică sau sarmată, şi bastarnii - al căror caracter germanic pare incontestabil - pătrunseseră în regiunile pontice şi suscitaseră un moment neliniştea Romei. Dar triburile lor nu reprezentau, fără îndoială, o masă atât de considerabilă ca să constituie o ameninţare pentru alte regiuni ale Imperiului, ca cele ale limes-ului şi ale cetăţilor Euxinului.

Venirea goţilor avea să provoace o tulburare de şi mai mare amploare. Ei erau un popor din nord, baltic şi scandinav: „Gothia” suedeză mai păstrează încă amintirea lor, ca şi oraşul Goteborg şi insula Gotland. Se pare că au traversat marea şi au debarcat pe ţărmul opus al Balticii, spre gurile Vistulei; tradiţia a păstrat pentru această porţiune a coastei numele de Gothiscandza, adică ţărmul goţilor. Fără îndoială că la această etapă din migraţia lor făcea aluzie guvernul celui de-al III-lea Reich, când numea portul Gdynia „Gotenhafen”, după invadarea Poloniei în 1939.

În secolul al II-lea d.Hr., popoarele germanice se puseseră în mişcare. În urma marcomanilor şi a quazilor, care atacau linia romană a Dunării, alte triburi se grăbeau în căutarea unui ţinut mai fertil; la sfârşitul secolului goţii pătrundeau în Ucraina şi ajungeau la hotarele septentrionale ale Daciei. În 214, ei se asociază la un atac al dacilor liberi împotriva provinciei romane: un fragment ceramic de factură locală, găsit la Poiana în Moldova de Jos, ce prezintă caractere runice, a putut fi datat în aceeaşi epocă, atestând astfel pătrunderea goţilor în regiune.

Se pare că ei ar fi adunat încă de pe atunci sub conducerea lor popoarele diverse care locuiau în vecinătate: carpi, rude ale dacilor liberi, sarmaţi şi iazigi, şi că ar fi încercat să-şi continue drumul spre sud, către Dunăre şi mare. Ei ar fi atins Olbia în jur de 230, dar ea va mai rezista încă până în ultimii ani ai secolului. Tyrasul cade în mâinile lor în 270; aproape în aceeaşi vreme un alt popor germanic, venit şi el de la Baltica, cel al herulilor, se stabileşte pe ţărmurile Mării de Azov; în 269 gepizii îşi fac şi ei apariţia.

Dar la această dată, goţii, aliaţi cu sarmaţii şi cu alte popoare, trecuseră de multă vreme frontierele Imperiului, profitând de anarhia militară care făcuse ca apărarea lor să devină din ce în ce mai precară. Bătrânul Maximin încă mai respinsese, în 235, un atac al sarmaţilor şi al dacilor liberi în Banat; dar începând din 238, carpii şi goţii trec Dunărea şi războiul scitic (bellum scythicum) se dezlănţuie. Limes-ul din Muntenia este abandonat şi linia de apărare se mută pe Olt; Histria este distrusă.

Împăratul Filip restabileşte pentru un moment situaţia, dar este răsturnat de armata care-l proclamă pe Decius. Acesta reia lupta împotriva goţilor care tocmai invadaseră Peninsula Balcanică, dar cade în bătălia de la Abrittus, în Dobrogea Meridională. Ritmul incursiunilor se precipită şi întinde tot mai departe zona deschisă jafului: în 256 goţii şi auxiliarii lor ajung până în Grecia, după ce devastaseră nord-vestul Asiei Mici. Redeveniţi navigatori, ca şi herulii, ei au străbătut şi marea, ca piraţi.

Doar victoria lui Claudius, pe bună dreptate numit „Goticul”, la Naissus, în 268, opreşte pentru o lungă perioadă înaintarea lor, nu fără a-l obliga totuşi pe Aurelian să evacueze Dacia câţiva ani mai târziu, retrăgând din această provincie, prea expusă, legiunile, funcţionarii şi locuitorii mai înstăriţi care nu voiau să rămână sub dominaţia barbară. Breşa fusese astupată, sacrificându-se bastionul avansat al masivului Carpaţilor şi punctele de sprijin dispersate între gurile Dunării şi Crimeea.

Dar Roma mai deţinea încă restul litoralului şi îşi menţinea poziţiile în Chersones; Regatul vasal al Bosforului avea să mai supravieţuiască până spre 343 d.Hr. Datorită redresării defensivei sub împăraţii illiri şi a marii reorganizări a Imperiului de Răsărit, Constantin avea să întreprindă contra sarmaţilor dunăreni expediţii victorioase şi să restabilească liniştea printre goţi: echilibrul astfel restabilit avea să dureze până la noua criză a invaziilor din ultimul sfert al secolului al IV-lea.

În acelaşi timp se încheia în regiunea strâmtorilor un lung proces de regrupare economică şi politică. Până în prima perioadă a dominaţiei romane, centrul de gravitaţie al comerţului şi al vieţii urbane în general din Asia Mică s-a aflat în provinciile sale occidentale, de-a lungul coastei Egeei. Acolo înflorea tradiţia Ioniei antice, iar de ulterioara prosperitate a regatului Pergamului avea să beneficieze Roma. Aflat în larg faţă de vârful sud-vestic al peninsulei anatoliene, Rhodosul devenise vreme de câteva secole marea piaţă a Orientului Apropiat şi îşi impusese legea sa maritimă tuturor navigatorilor din Mediterana.

Dar din momentul când Roma pătrunsese mai adânc în spaţiul pontic, acest centru de gravitaţie se deplasase pe nesimţite. Legiunile staţionate pe Dunăre şi pe litoralul Euxinului, garnizoanele de pe limes şi din oraşele fortificate de pe coastă, flota care apăra imperiul mării pretindeau o altă reţea de căi de comunicaţie şi de aprovizionare şi o circulaţie constantă a transporturilor terestre şi maritime. Cercetările recente făcute în acest domeniu au stabilit că drumurile din Asia Mică convergeau spre Dardanele şi Bosfor, cu mult înainte ca Bizanţul să fi devenit Constantinopol.

Întemeierea noii Rome în 330 nu a fost decât încununarea logică a acestei stări de lucruri, care marca preeminenţa regiunii strâmtorilor, a cărei importanţă strategică, ca nod de comunicaţii în spatele frontului, antrena cu necesitate dezvoltarea comerţului şi a drumurilor. De aceea, cu mult înainte ca împăratul Constantin, cu o intuiţie confirmată de o istorie de cincisprezece secole, să aleagă, pentru a transfera capitala Imperiului în Orient, cea mai bună poziţie la punctul de articulaţie a Europei şi Asiei, Diocleţian îşi stabilise reşedinţa la Nicomedia, ce nu se afla prea departe. Hotărârea lor avea să cântărească decisiv nu numai asupra destinelor regiunilor pontice, ci şi ale Europei şi ale lumii.

Litoralul nordic al Mării Negre, în afara câtorva puncte care nu vor fi abandonate, era acum în dependenţa noului „imperiu al stepelor” întemeiat de goţi. Ei se împărţeau deja în două grupuri, ale căror nume, vizigoţi şi ostrogoţi, nu au nici o legătură, după cit se pare, cu direcţia geografică a punctelor cardinale. Primii ocupau Dacia până la Nistru, aflându-se în vecinătatea gepizilor, stabiliţi în nord-vestul podişului transilvănean, a vandalilor şi taifalilor, precum şi în contact cu sarmaţii din Câmpia Pannonică.

Ceilalţi îşi întindeau influenţa asupra întregii Ucraine până la valea Donului, spre est până la pădurile de pe Volga Superioară, ocupate pe atunci de triburile finice, spre nord până la hotarele estonilor, stabiliţi în jurul Balticii. După Ebert, ei ar fi reuşit pentru prima oară să unifice sub dominaţia lor tot spaţiul „de la Carpaţi la Ural, de la Baltica la Euxin”, realizare pe care doar ruşii din era modernă aveau să o săvârşească din nou. Evident, ar fi foarte greşit să ne imaginăm imperiul goţilor din secolul al III-lea şi al IV-lea organizat după modelul Imperiului rus din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea. Împrejurările îi situaseră în fruntea unei confederaţii de popoare, aşa cum fusese anterior cea a sciţilor, iar apoi a sarmaţilor.

Aceştia din urmă nici măcar nu le cedaseră locul: unul din triburile lor, sau mai curând un popor de aceeaşi origine, cel al alanilor, se menţinuse alături de goţi într-un fel de alianţă, mergând până la simbioză şi amestecând obiceiurile şi destinele germanilor şi iranienilor. Imperiul stepelor din această epocă nu este numai al goţilor, ci al goţilor şi alanilor, nefiind pur germanic, ci irano-gotic, ca să folosim termenul mai potrivit adoptat de istoricii artei ornamentale din perioada invaziilor. Istoricul goţilor, Iordanes, pare a fi el însuşi un alan.

Alanii, desemnaţi de izvoarele orientale sub numele de As sau las, veneau de departe. Încă în 126 î.Hr., raportul generalului chinez Ciang Ki’en semnala poporul nomad al An-tsai-lor care parcurgea stepele din vest, în apropierea unui mare lac, fără îndoială Aralul. Istoriografia chineză menţiona chiar la o dată anterioară poporul Wu-Suen sau Wu-Sun (ce trebuie pronunţat U-sum), căruia ea îi atribuie înfrângerea Yue-Ce-ilor, indo-europeni alungaţi de hunii din valea Ili-ului.

Deoarece este vorba de populaţii „cu ochii albaştri, cu barba roşcată”, numele indicat de analele chineze a fost apropiat de Asioi din textele antichităţii clasice, care nu sunt alţii decât alanii. O dată cu marea mişcare a popoarelor sarmate, ei s-au deplasat apoi spre vest: Strabon îi semnalează rătăcind între Don şi Caspica şi făcând frecvente incursiuni în regiunile vecine Caucazului. În acest spaţiu ei îi întâlnesc pe goţi şi se stabileşte între ei acea comunitate de viaţă şi de acţiune, care este unul din fenomenele cele mai interesante din istoria marilor invazii.

Descrierea pe care le-o fac autorii contemporani corespunde destul de exact celei a istoricilor mai vechi ai Chinei. „Aproape toţi alanii, scrie Ammianus Marcellinus, sunt înalţi şi frumoşi, cu părul mai curând bălai; ei inspiră groază, însă n-au privire înspăimântătoare; sunt abili în mânuirea armelor întocmai ca hunii, dar ceva mai blânzi şi ca trai şi ca moravuri; în drumurile lor după jaf şi după vânat ajung până la lacurile Meotide şi până la Bosforul Cimerian şi, de asemenea, până în Armenia şi în Media. Şi, pe cât oamenii liniştiţi şi blânzi caută plăcerea odihnei, pe atâta îi încântă pe ei primejdia şi războaiele.

La ei este socotit fericit cel care şi-a dat viaţa în luptă; căci cei care îmbătrânesc şi părăsesc această lume de o moarte întâmplătoare sunt împovăraţi cu tot felul de ocări urâte, ca fiind degeneraţi şi netrebnici”. Un alt pasaj de acelaşi autor insistă asupra existenţei lor nomade: bărbaţii călări din cea mai fragedă copilărie, familiile călătorind în căruţe cu coviltir din scoarţă de copac şi oprindu-se acolo unde păşunea şi un curs de apă asigură hrana turmei. Căruţele dispuse în cerc formează un fel de fortăreaţă mobilă care adăposteşte familiile.

Aceste descrieri explică uşurinţa cu care s-au înţeles cu goţii: cele două popoare se asemănau poate chiar prin trăsăturile aspectului lor fizic. La muzeul Guimet, printre sculpturile din secolul al IV-lea găsite la Hadda în Afganistan, există o figură caracteristică de războinic, având mustăţi lungi şi păr bogat, despre care se consideră că reprezintă un gali. Prezenţa unui celt în plin centru al Asiei nu poate să nu surprindă: nu este mai curând imaginea unui războinic din cealaltă rasă cu ochi albaştri şi păr bălai, un alan din stepele Mării Negre şi ale Caspicii?

Cum la sfârşitul evului mediu alanii au ocupat multă vreme Moldova actuală, avem motive să ne întrebăm dacă un anume tip de ţăran moldovean, ce a fost luat mult timp drept o îndepărtată supravieţuire a celţilor emigraţi în această regiune, din cauza ochilor albaştri şi a părului bălai sau roşcat, nu este mai plauzibil un descendent al alanilor, care au lăsat de altfel urme fără echivoc în toponimia ţării. Să recitim descrierea goţilor lăsată de Ausonius sau Sidon Apollinaris şi vom înţelege mai bine trăsăturile comune care îi apropie de alani.

Această simbioză marchează cu amprenta sa toate etapele istoriei lor. Când goţii, împinşi de huni, s-au deplasat spre vest şi au reuşit să se stabilească în Gallia şi în Spania, o parte din alani i-au urmat. Catalonia îşi datorează numele prezenţei simultane a celor două popoare: Goth-Alania. În Franţa, numeroase localităţi, purtând numele Allaignes sau Allain, Sermaizes sau Sarmazes, evocă stabilirea alanilor şi a sarmaţilor, coloni din Imperiul de Răsărit sau cuceritori în urma invaziilor. Un prenume specific breton, Alain, nu are altă origine: din nou aceeaşi confuzie a iranianului şi a celtului.

Acestui grup occidental, urmând în goana lor prin Europa pe goţi şi pe vandali, i se opune un grup oriental, pe care aceeaşi invazie a hunilor l-a aruncat spre sud şi sud-est. Goţii s-au menţinut în Crimeea, ca odinioară sciţii, până la sfârşitul evului mediu: descendenţii lor locuiau în cantonul muntos Theodoro sau Mangup, deasupra portului Balaklava. Documente din secolul al XIII-lea şi un călător german din secolul al XVI-lea îi mai menţionează încă.

Alanii orientali oferă o varietate cu mult mai mare de grupuri şi de aşezări. Alania propriu-zisă, cunoscută de scriitorii bizantini şi de călătorii occidentali, este situată la nord-vestul Caucazului; un mitropolit din Alania figurează până în secolul al XIV-lea în „ekthesis”-ul Bisericii ortodoxe. De acolo un grup s-a stabilit în munţii Caucazului: sunt oseţii de astăzi, a căror limbă este un martor întârziat, dar fidel al iranienei din stepe.

Numele lor însuşi aminteşte pe acela al iasilor scriitorilor arabi sau al iasilor cronicilor ruseşti. Mai târziu, geografii arabi îi întâlnesc în Crimeea sau la Sărai, la vărsarea Volgăi, în epoca Imperiului tătar. Alţii, fără îndoială nestorieni, urmează destinul cuceritorilor mongoli în China; Marco Polo menţionează pe Fluviul Albastru, cu ocazia unui asediu, pe „alanii creştini” din garda imperială, fără îndoială aceiaşi cărora papa Benedict XII le adresa în 1338 scrisori de recomandare pentru misionarii săi în Extremul Orient.

În sfârşit, ne vom ocupa de o parte a acestui popor care a poposit mult timp în Moldova, unde şi-a lăsat numele oraşului Iaşi, în vreme ce câteva triburi s-au stabilit în Ungaria sub numele de iazigi, amestecându-se cu cumanii instalaţi acolo în secolul al XIII-lea. Nu este greu de tras concluzia că era vorba de un popor numeros, cu o vitalitate încercată de multe vicisitudini, a cărui extraordinară dispersare a făcut din ei un factor important în istoria medievală, cel puţin în ceea ce priveşte relaţiile pe care le stabileau, prin deplasările lor, între regiunile geografice cele mai îndepărtate.

Influenţa alanilor asupra goţilor a fost considerabilă în toate privinţele: i-a determinat să adopte armele şi tactica cavaleriei iraniene, le-a conferit caracterul specific care îi distinge de celelalte popoare germanice şi i-a făcut mai repede receptivi la anumite forme de cultură. Nu trebuie nesocotită nici acţiunea exercitată de cetăţile de pe litoralul Mării Negre, foarte iranizate la acea dată, dar care păstrau totuşi marca civilizaţiei lor elenice. Întreg spaţiul pontic a fost teatrul acestei fuziuni de elemente greceşti, iraniene şi germanice, al cărei rezultat a fost noua sinteză din epoca invaziilor. Încă de multă vreme Rostovtzev, studiind raporturile între arta greco-sarmată şi arta chineză în epoca dinastiei Han, atrăsese atenţia asupra rolului alanilor în elaborarea acestor forme noi şi trecerea lor de la o regiune la alta.

„Ei cu deosebire, scrie el despre alani şi sarmaţi în general, au adus în Rusia Meridională o artă nouă, pe care o vom denumi arta sarmată. Această artă are două tendinţe capitale. Una spre policromie [...] este tendinţa ce va pătrunde în Europa Occidentală cu sarmaţii şi goţii şi va conferi o trăsătură caracteristică artei merovingiene. Cealaltă tendinţă ajunge la o transformare a stilului animalier, la o regenerare a acestui stil, care murea în stepele ruseşti [...]”. Tocmai aceste forme, reînnoite de vechi modele, vor fi vehiculate de sarmaţi şi de huni până la graniţele Chinei, de unde vor trece în cele din urmă la sculpturile din epoca dinastiei Han.

Pe de altă parte, tendinţa spre ornamentul policrom, rezultând dintr-o tehnică a suprafeţei metalice, încrustată cu pietre sau emailuri în culori vii, caută efecte tot atât de opuse celor din arta greco-romană, pe cât impresionismul modern este faţă de pictura clasică ce l-a precedat. Originea acestui stil nou a fost mult timp discutată; teza curentă, de la începutul secolului nostru, era să se atribuie invenţia sa popoarelor germanice care îl răspândiseră efectiv în Europa; ei sunt cei ce trebuie să fi determinat schimbarea gustului şi a decoraţiei care putea fi constatată în perioada merovingiană.

Arheologul austriac Riegl opunea acestei explicaţii, pe care o simţea incompletă şi parţială, versiunea sa despre o transformare interioară a artei decorative romane în Imperiul de Răsărit; respectivele obiecte, cu forme şi culori atât de diferite de vechile modele, erau produsul acelei „spatromische Kunstindustrie”, fără vreo altă influenţă exterioară notabilă.

Dar şi alţi arheologi şi istorici de artă ridică problema originilor orientale ale acestei „arte barbare”; Strzygowski găsea un nou prilej pentru a opune, în celebra sa alternativă, „Orientul sau Roma”, iar în acelaşi an în care apărea cartea sa despre influenţele Iranului şi ale Altaiului, Emile Mle pornea lupta împotriva tezei germanice şi susţinea aproape cu patimă (lucrarea fiind, de altfel, scrisă în timpul ostilităţilor) originea iraniană a acestui nou tip de ornamente.

Când Rostovtzev a reluat, câţiva ani mai târziu, studiul aceleiaşi probleme, căreia avea să-i consacre numeroase studii, provocând pretutindeni comentarii şi discuţii, acest punct avea totuşi să rămână un bun câştigat: de acum înainte s-a pus problema artei stepelor sau a artei greco-sarmate, creată şi dezvoltată pe ţărmurile Mării Negre, de unde au preluat-o goţii, pentru a o transmite - ei şi alanii ce îi însoţeau - celorlalte popoare germanice care invadau Imperiul roman şi îşi formau în cadrul său regate în Italia, în Gallia, în Spania şi până în Africa de Nord.

„Acest stil, scria încă Rostovtzev în prima sa lucrare de sinteză asupra «iranienilor şi a grecilor», care s-a născut în Orient şi a fost elaborat în arta iraniană, s-a statornicit în stepele Rusiei Meridionale şi ale Siberiei în timpul perioadei elenistice: aici el a suferit modificări considerabile în mâna artiştilor greco-iranieni, iar când au venit goţii, sarmaţii l-au adaptat la obiectele introduse de goţi în Rusia Meridională din patria lor nordică”.

Cu toate că de atunci s-au făcut atâtea alte descoperiri şi că tema a fost studiată sub toate aspectele, aceste concluzii nu au fost esenţial modificate până acum, cel puţin după câte ştim noi. Toată această orfevrărie policromă, ce foloseşte de preferinţă granatul în tehnica cloisonne-ului, combinată cu stilul animalier în desenul ornamentelor, este produsul regiunii unde influenţele menţionate au putut să se încrucişeze şi să se întrepătrundă: oricare ar fi fundalul asiatic şi numărul obiectelor similare descoperite mai recent în Asia Centrală, această artă ar putea tot aşa de bine să se numească artă pontică.

Tezaure ca cele de la Novocerkask pe Don sau de la Pietroasa în România, unde se întrepătrund atât de curios reminiscenţele clasice cu ornamentul oriental sau cu imaginile de animale, care oferă privirii amestecul aproape baroc al formelor şi culorilor orfevrăriei lor, ar fi de ajuns pentru a justifica această denumire. După unii istorici, şi nu dintre cei neînsemnaţi - Ebert şi Dopsch, ca să nu-i menţionăm decât pe aceştia -, tot în regiunea Mării Negre goţii ar fi adoptat scrierea lor cu caracterele runice, care, departe de a reprezenta semnele magice proprii germanilor de nord, ar fi doar litere ale alfabetului grecesc sau latin, adaptate uzului invadatorilor germanici.

Regiunea unde avea să se producă mai întîi acest contact şi unde avea să se opereze acest transfer este indicată atât de istorie, cât şi de geografie: primele cetăţi greceşti din Imperiul roman cunoscute de popoarele din nord sunt cele de pe litoralul Mării Negre. Un fapt incontestabil, între altele, este adoptarea creştinismului sub forma sa ariană de către invadatori în secolul al IV-lea.

Şi în acest caz, goţii devansează celelalte popoare din rasa lor; propovăduirea lui Vulfila s-a exercitat asupra lor în regiunea dunăreană, iar, aşa cum a remarcat foarte just Altheim, Codex Argenteus de la Uppsala, evocând amintirea acestui prozelitism, dovedeşte şi el sinteza diverselor curente ale civilizaţiei produsă în spaţiul pontic: „purpura imperială a pergamentului; scrierea cu caractere de aur şi argint, imitată după cea grecească; textul Evangheliilor - dar dedesubt şirul de registre pentru pictură ce reprezintă aportul iranian”. Totul converge astfel spre acelaşi scop şi aceeaşi concluzie: pe ţărmurile Mării Negre s-a născut această nouă formă de viaţă şi de cultură europeană, în epoca pe care, în lipsa unui termen mai bun, ne-am obişnuit să o calificăm drept „evul mediu timpuriu”.

Dar strălucirea acestor ornamente şi avântul unei noi credinţe religioase, destinată să şteargă bariera care separă elenul şi romanul de barbar, ceea ce constituie fundamentul principal al marii transformări spirituale din noua eră, nu ar putea totuşi să ne facă să uităm declinul atâtor factori de civilizaţie de ordin material. Regresul în toate domeniile tehnicii şi ale cunoştinţelor se face simţit pe litoralul pontic la fel de mult ca şi în alte părţi. Pentru a ne convinge de aceasta, nu avem decât să comparăm între ele, la aproximativ un secol distanţă, două documente din sfera noţiunilor geografice şi ale cartografiei.

Primul este periplul Mării Negre stabilit de Arrian, guvernator roman al Capadociei pe timpul lui Hadrian; este de fapt raportul redactat pentru împărat asupra navigaţiei din Pontul Euxin, cu enumerarea cât se poate de amănunţită a tuturor porturilor şi a caracteristicilor litoralului, pe care îl reproduce destul de exact harta contemporană a lui Ptolemeu. Doar porţiunea de coastă dintre Crimeea şi gurile Dunării nu a fost înregistrată în periplu. El se mărgineşte să menţioneze „locuri ruinate şi anonime”, pe când noi cunoaştem în această regiune cel puţin existenţa oraşului Tyras - unde legiunile stăteau cantonate deja sub Traian şi fără îndoială că şi înainte de cucerirea Daciei -, care trebuia să mai fi fost încă şi la acea dată o cetate înfloritoare.

Dar, în afară de această lacună destul de inexplicabilă, tot restul întinderii ţărmului Mării Negre este exact descris, iar seria porturilor este corectă. Dacă examinăm dimpotrivă „fragmentul de scut purtînd o listă de escale”, abandonat de un arcaş palmirian la Dura pe Eufrat, unde Cumont avea să-l dezgroape în 1923, şi care trebuie datat, după toate aparenţele, la mijlocul secolului al III-lea, suntem frapaţi de aspectul primitiv al acestui pergament şi de cunoştinţele sumare pe care le dezvăluie.

Trebuie, evident, să se facă departajarea între raportul redactat de guvernator şi desenul făcut de soldat; nu s-ar putea pretinde acestuia un nivel similar de cultură. Dar absenţa unor noţiuni generale nu este mai puţin caracteristică. Pe fragmentul vopsit în culori ţipătoare de la Dura, conturul litoralului a dispărut: o linie continuă, în arc de cerc, îl reprezintă de la Odessos la Chersones, adăugind încă, după acest ultim nume, Trapezuntul şi Artaxata în Armenia, unde posesorul scutului trebuia să-şi termine itinerariul.

Cursul Dunării şi distanţele în mile, aşa cum putea să le parcurgă un pedestru sau un călăreţ, pe care navigaţia nu-l interesează, sunt notate sumar: o suprafaţă albastră, pe care plutesc corăbii, reprezintă marea. Chiar dacă se ţine seama de diferenţa normală dintre cunoştinţele generalului roman şi cele ale arcaşului dintr-o cohortă auxiliară, totuşi o impresie de regres sau de „barbarizare” rezultă din compararea acestor două texte. Noţiunea însăşi de periplu, aşa cum o elaborează geografii din antichitate, pare să fi dispărut în viitoarea acestei epoci agitate.

Alunecarea spre sălbăticie avea, de altminteri, să se accentueze în ultimul sfert al secolului al IV-lea, o dată cu apariţia hunilor. Hiung-nu, nomazi turco-mongoli (mai curând turci, pe cât se pare), îşi exercitau de mult timp presiunea la frontierele Chinei. Fortificaţiile Marelui zid i-au ţinut în frâu la început, apoi armatele chineze, adoptând armamentul şi tactica cavaleriei, i-au atacat şi supus pe propriul lor teritoriu, în Mongolia şi în Turkestanul Oriental.

Un grup occidental de Hiung-nu s-a instalat în stepele Aralului, unde şi-a extins dominaţia asupra altor nomazi, turci sau alani, şi poate ar fi întemeiat încă din secolul I î.Hr. imperiul hunilor în stepele de la est de Ural, dacă o expediţie chineză, condusă cu energie de generalul C’eng T’ang, nu i-ar fi împrăştiat. Grupului oriental, rămas în Mongolia, după ce suferise la rândul său asaltul victorios al populaţiei mongole Sien-pei, îi era sortit să se unească cu învingătorii săi şi să răspundă la „chemarea golului”, ce însemna pentru nomazii din secolul al IV-lea dezmembrarea puterii chineze.

În acest moment istoria imperiului din Extremul Orient oferă un paralelism remarcabil cu cea a Imperiului roman. Este aceeaşi prăbuşire în faţa invaziei, aceeaşi retragere spre sud, unde Nankinul ţine în China locul Bizanţului din Europa, aceeaşi intervenţie a factorului religios, budist în China, creştin în Europa, pentru a menţine valorile spirituale ale civilizaţiei şi a le face recunoscute şi adoptate de către barbari. Insistând asupra acestor evenimente de semnificaţie universală ar însemna să ne îndepărtăm prea mult de subiectul nostru: ceea ce ne interesează aici este revărsarea bruscă a hunilor occidentali, după o acalmie de trei secole, în bazinul pontic.

Evenimentul s-a produs în 374. Fără ca izvoarele să ne poată da vreo explicaţie, ele înregistrează trecerea într-un ritm fulgerător a Volgăi şi a Donului de hoardele conduse de Balamir, înfrângerea alanilor de pe Terek şi de pe Kuban şi deruta ostrogoţilor lui Hermanarich la vest de Nipru. A apărut atunci pentru popoarele din stepă o alternativă: fuga sau supunerea în faţa cuceritorului.

Grupuri însemnate de alani şi de goţi au fost respinse spre Caucaz şi Crimeea, altele s-au supus noului invadator. Vizigoţii au trecut Dunărea şi au deschis în apărarea Imperiului roman o breşă ce nu avea să se mai închidă. Alani şi alte popoare germanice se puneau în mişcare la rândul lor; în anii ce vor urma, jumătatea occidentală a Imperiului va fi înghiţită. Căderea Imperiului roman de Apus se află la capătul acestei evoluţii, al cărei punct de plecare se plasează la nordul Mării Negre.

Asistăm atunci la dezvoltarea rapidă a imperiului stepelor, aşa cum se va forma şi se va reforma încă de mai multe ori până la sfârşitul evului mediu. În fruntea unei veritabile confederaţii de popoare diverse - a căror amintire a fost păstrată de legenda Nibelungilor -, sarmaţi şi alani, ostrogoţi şi gepizi, hunii ocupă toate regiunile de stepă unde pot oferi cailor păşuni mănoase.

Din Rusia Meridională ei trec în valea Dunării, traversează Carpaţii şi se instalează în Pannonia. După domnia câtorva şefi, care par să fi guvernat împreună - Rugas, Oktar, Mundzuk -, fiii acestuia din urmă, Bleda şi Attila, le urmează la putere în 434. Şi în curând rămâne singur Attila, „biciul lui Dumnezeu”, care se află în fruntea imperiului. Sosirea hunilor a fost înspăimântătoare.

Descrierea pe care o face Ammianus Marcellinus a rămas, ca să spunem aşa, clasică: „hunii depăşesc ca ferocitate şi barbarie tot ce se poate imagina. Ei brăzdează cu cicatrice obrajii copiilor lor ca să împiedice să le crească barba. Corpul lor scund, cu membre superioare enorme şi cu un cap exagerat de mare, le dă un aspect monstruos. Ei trăiesc, de altfel, ca nişte animale. Nu-şi fierb nici nu-şi gătesc alimentele, trăiesc din rădăcini sălbatice şi din carne frăgezită sub şaua lor. Ei nu cunosc folosirea plugului, locuinţele sedentare, case sau colibe.

Permanent nomazi, ei sunt obişnuiţi încă din copilărie cu frigul, foamea, setea. Turmele îi urmează în rătăcirile lor, trăgând căruţe, unde stă închisă familia lor [...] Ei îşi petrec viaţa pe cal, când călare, când şezând pe o parte, ca femeile. Tot aşa îşi ţin adunările, cumpără şi vând, beau şi mănâncă, dorm chiar, aplecaţi pe gâtul cailor. În lupte se năpustesc asupra duşmanului scoţând strigăte îngrozitoare. Dacă întâmpină rezistenţă, se împrăştie, spre a se întoarce cu aceeaşi rapiditate [...]”.

Este greu să găseşti o imagine mai completă şi mai reprezentativă a extremei barbarii. Cea oferită de analiştii chinezi este asemănătoare în toate privinţele. Totuşi, când puterea lui Attila, în mai puţin de 10 ani, impune Imperiului de Răsărit o pace împovărătoare, extinzându-şi ravagiile până în Tracia şi ameninţând să supună Occidentul, aspectul nu mai este acelaşi. Trebuie să se recitească, după descrierea lui Ammianus, povestirea soliilor lui Priscus la curtea suveranului barbar, descrierea palatului din lemn sculptat, a termelor din marmură construite din porunca sfetnicului Onegesius de către un arhitect capturat la Sirmium pe Dunăre.

Această reşedinţă se afla probabil undeva prin Banatul actual; ea dispunea de o cancelarie unde se vorbeau mai multe limbi şi care avea abilitate în redactarea tratatelor sau în găsirea pretextului de război. Faptul cel mai caracteristic este poate întâlnirea ambasadorului de la Constantinopol cu un neguţător grec îmbrăcat ca un „scit”, care declară că a împărtăşit soarta lui Onegesius şi că se simte cu mult mai bine printre barbari decât sub dominaţia romanilor, nemaifiind supus - neîncetatelor solicitări ale fiscului şi putând să-şi vadă liniştit de treburi, sub protecţia noilor săi stăpâni.

Aici stă secretul destinului tuturor acestor populaţii, romane sau romanizate, rămase pe pământ barbar, şi care, o dată trecut primul val de distrugeri şi de jaf, se adaptează destul de bine la o existenţă mai aspră, dar supuse în definitiv la mai puţine biruri decât dacă ar fi fost nevoite să suporte povara administraţiei imperiale. Se observă, pe de altă parte, în cursul jumătăţii de secol ce separă cele două descrieri, săvârşindu-se o întreagă evoluţie, a cărei reeditare exactă o vom regăsi în epoca cuceririlor mongole din secolul al XIII-lea. În aceasta constă toată diferenţa dintre primul val de cucerire şi imperiul stepei, care este fără îndoială guvernat „călare”, dar nu fără a asigura populaţiilor ce i-au recunoscut supremaţia şi plătesc tribut, un minimum de securitate, ba chiar o prosperitate relativă la un nivel de cultură mai redus.

Soarta imperiului lui Attila reprezintă o prefigurare a destinului altor imperii turco-mongole, a căror serie se întinde, de-a lungul întregului ev mediu, din Europa Orientală până în China şi în India. Întemeiată de o personalitate puternică, întrunind în ansamblu calităţile de comandant militar şi cele de diplomat şi administrator, hegemonia se conturează şi se întinde ca un nor de furtună deasupra unui spaţiu imens. Popoarele se supun, vechile imperii se prăbuşesc sau se clatină din temelii. Se pare că lumea se va reuni sub pumnul de fier al unui singur stăpân, al despotului universal.

Dar deodată cuceritorul dispare, luat de moartea nemiloasă şi toată vasta construcţie ridicată se prăbuşeşte ca un castel din cărţi de joc : urmaşii săi se ceartă, supuşii lor se revoltă, popoarele asuprite îşi redobândesc libertatea. Aceasta este în câteva cuvinte istoria imperiului hunilor, de la expediţia victorioasă în Balcani până la invadarea Galliei şi la bătălia indecisă de la Campus Mauriacus, care a salvat Occidentul, la incursiunea în Italia, când doar papa a reuşit să evite cucerirea şi jefuirea Romei, şi la moartea neaşteptată a lui Attila, urmată de îndată de marea bătălie din Pannonia, unde gepizii revoltaţi i-au înfrânt pe huni, într-o Volkerschlacht comparată adesea de istoricii germani cu cea de la Leipzig.

Imperiul stepelor era dezmembrat. Dintre fiii lui Attila, unul, Ellak, s-a stabilit în Dobrogea, unde anterior căutaseră adăpost sciţii şi sarmaţii; alţii aveau să obţină pământuri în Moesia. Dengizich, care adunase în Ucraina ceea ce mai rămăsese din hoardele tatălui său, avea să mai pornească un atac contra Imperiului roman de Răsărit pe cursul inferior al Dunării. Dar un general de origine alană, Flavius Ardabur Aspar, i-a oprit pe invadatori; capul conducătorului hun a fost expus în circul din Constantinopol.

În stepă, cele două ramuri duşmane ale hunilor, kutrigurii şi utrigurii, au dat ocazia politicii bizantine să-şi exercite „arta de a-i conduce pe barbari”, opunând un popor contra altuia, pentru profitul maxim al politicii Constantinopolului. Evenimentele se vor desfăşura sub semnul acestei abile diplomaţii care, menţinând imperiul Bizanţului şi poziţiile sale avansate din bazinul Mării Negre drept posturi de observaţie şi de informare, va contribui în mare măsură să protejeze de naufragiu o importantă parte din patrimoniul antic şi din valorile esenţiale ale civilizaţiei.