Imperiile coloniale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Premisele colonialismului

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, colonialismul s-a bucurat de un interes scăzut. Economiştii liberali Adam Smith sau David Ricardo îl considerau lipsit de utilitate şi sursă de despotism. În această epocă, vocaţia colonizatoare şi-au menţinut-o doar Anglia şi, cu o oarecare inconsecvenţă, Franţa.

Începând însă din anii 1870-1880, colonialismul s-a accentuat datorită tendinţelor manifestate de statele puternice şi datorită mai multor factori favorabili. Unul dintre aceşti factori a fost de ordin demografic. Între 1815 şi 1914, mai mult de 50 de milioane de oameni au migrat în afara continentului european.

Considerentele economice au jucat însă un rol determinant. Revoluţia industrială a generat o nevoie crescândă de resurse materiale şi de noi pieţe de desfacere. S-a adăugat exigenţa rentabilizării capitalurilor acumulate în urma creşterii economice. Colonialismul a fost totodată o modalitate de rezolvare a constrângerilor şi a tensiunilor sociale generate de polarizarea accentuată a unei societăţi bulversate de urbanizare şi de exodul rural.

Sub aspect politic, colonialismul manifestat la sfârşitul secolului al XIX-lea a coincis cu o epocă de afirmare a naţionalismului. Franţa vedea în expansiunea colonială o compensaţie pentru umilinţa înfrângerii în războiul din 1870-1871. În Italia şi în Germania recent unificate, sentimentul naţional trebuia consolidat prin succese coloniale.

Expansiunea europeană a mai fost impulsionată şi de preocupări de natură strategică manifestate de multe din marile puteri. Luarea în stăpânire a noilor teritorii a fost precedată şi însoţită de sporirea cunoştinţelor geografice. Graţie unor iniţiative particulare sau unor societăţi şi institute de geografie, în această epocă au fost organizate numeroase expediţii şi călătorii. În plus, s-a desfăşurat o intensă activitate misionară, datorată mai ales concurenţei dintre misiunile protestante şi catolice.

Colonialismul şi formele de manifestare

Competiţia colonialistă a statelor europene declanşată după 1880 a vizat, pentru început, zona Mării Mediterane, a cărei importanţă economică şi strategică a sporit după inaugurarea Canalului de Suez. A urmat Africa, la a cărei cunoaştere au contribuit expediţiile lui Livingstone şi Stanley, şi apoi zona Extremului Orient. Constituind baze de aprovizionare navale şi aeriene, colonii de exploatare, de populare sau mixte, noile teritorii au fost din punct de vedere politico-administrativ obiectul unor politici de asimilare sau de asociere în grade şi forme diferite cu structurile instituţionale ale metropolei. Colonii sau semicolonii, toate au suferit şocul civilizator al lumii europene.

Imperiile coloniale

În 1913, prin domeniile ei coloniale, Europa domina o treime din suprafaţa globului. Cel mai important era domeniul britanic, care reunea o suprafaţă de 30 milioane kmp, cu o populaţie de 400 milioane de locuitori. Acesta includea mari colonii de populaţie precum Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud, transformate pe rând în dominioane, şi numeroase colonii de exploatare a materiilor prime răspândite pe toate continentele, dintre care cea mai importantă era India.

Cu 1,1 milioane de kmp şi 48 milioane de locuitori, imperiul colonial francez se situa pe locul secund. Franţa stăpânea numeroase insule şi stabilimente comerciale răspândite între India, America şi Oceania şi mai deţinea un bloc continental compact în Africa, format de ţările Maghrebului şi de teritoriile Africilor Franceze de Vest şi Ecuatorială (AOF şi AEF), şi un altul în Extremul Orient, constituit în 1887 din Uniunea Indochineză.

Pentru administrarea lor, Franţa practica fie un regim de administraţie directă aplicat în colonii cu ajutorul reprezentanţilor indigeni, fie regimul protectoratului. Rusia deţinea de asemenea un mare imperiu colonial în Siberia, Asia Centrală şi Caucaz. Din fostul său imperiu colonial Olanda mai păstra importante teritorii în Indonezia şi numeroase stabilimente comerciale însumând 2 milioane kmp în care trăiau 18 milioane locuitori.

Posesiunile Belgiei, Spaniei şi Portugaliei erau restrânse şi sărace. La fel şi cele ale Italiei şi ale Germaniei, care au intrat mai târziu în competiţia pentru colonii. Germania deţinea în preajma primului război mondial un domeniu de 3 milioane de kmp şi 16 milioane de locuitori. Orientată spre zona Balcanilor, Austro-Ungaria nu a căutat să obţină domenii coloniale. În multe colonii, europenii s-au confruntat cu o puternică rezistenţă a populaţiilor subjugate, precum acţiunile algerienilor conduşi de Abd al Kader, revolta cipailor în India sau răscoala boxerilor în China.

Expansiunea colonială în secolul al XIX-lea

  Marea Mediterană Africa de Vest şi Centrală Africa de Est şi Sud Asia, Pacific
Anglia Marta 1800 Cipru 1878 Sudan 1898 Sierra Leone 1808 Gambia 1843 Nigeria 1881-1886 Coasta de Aur 1873-1898 Mauritius 1810 Natal 1843 Somalia 1884 Kenya 1887 Rhodezia 1869 Zanzibar 1890 Uganda 1898 Ceylon 1802 Singapore 1819 Aden 1839 Noua Zeelandă 1840 Hong Kong 1842 Fiji 1874 Borneo de Nord 1881 Birmania 1896 Malaezia 1895
Franţa Algeria 1830-1848 Tunisia 1881-1883 Coasta de Fildeş 1842-1893 Gabon 1849-1890 Congo 1880-1890 Sahara 1881-1901 Dahomey 1892 Guineea 1896 Somalia 1862 Comore 1886 Madagascar 1896 Tahiti 1845 Noua Caledonie 1863 Cochinchina 1859-1867 Cambodgia 1866
Germania   Togo 1884 Camerun 1884 Africa de Sud-Vest Africa de Est Carolina 1884 Samoa 1899
Italia     Eritreea 1889 Somalia 1853  
Rusia       Sahalin 1853 Vladivostok 1860 Turkestan 1865-1885

România şi imperiile coloniale

Tendinţele imperialiste ale marilor puteri europene nu au ocolit nici România, iar pătrunderea capitalului străin în economia românească a fost masivă. De altfel, capitalul extern a jucat un rol deosebit de important în dezvoltarea industriei grele şi a economiei în general. După câştigarea independenţei, afluxul de capital extern a fost masiv şi a vizat domeniul industrial şi bancar, activitatea comercială şi de asigurări. Până la primul război mondial, capitalul străin investit în industrie devenise predominant în gaz şi electricitate (95,5%), metalurgie (74%), zahăr (94%) şi petrol (94%).

Ilustrativ în acest sens este faptul că la 1900 majoritatea rafinăriilor se afla sub controlul societăţilor germane, olandeze, engleze, americane: Steaua României (capital englez, american şi german), Româno-Americană (capital american), Astra (capital anglo-olandez). Cu toate acestea, pe ansamblul industriei ţării, capitalul extern reprezenta aproximativ 57% din capitalul investit în industrie. După 1880, pe măsură ce sistemul bancar românesc a devenit pe deplin funcţional, capitalul străin a avut o prezenţă masivă şi în acest domeniu. Participarea a fost importantă la BCR, Banca Generală Română sau Banca Marmorosch Blank.