Identitate culturală în context european

Definirea temei

Noţiuni precum identitate naţională şi specific naţional sunt constructe ideologice caracteristice mai ales secolului al XIX-lea. La noi, discuţia despre raportul dintre specificul culturii naţionale şi contextul european în care se dezvoltă a început prin anii ’40 ai acestui secol, odată cu apariţia revistei „Dacia literară”. Pătrunderea prea rapidă a noutăţilor europene îl alarmase atunci pe Mihail Kogălniceanu, care declara în Introducţie (1840) că dorul imitaţiei s-a făcut o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Este primul semnal de alarmă dintr-un lung şir în care, deşi vocile s-au schimbat, melodia a rămas, în esenţă, aceeaşi.

Două decenii mai târziu, în articolul în contra direcţiei de azi în cultura română (1868), Titu Maiorescu afirma şi el că „viţiul de care e molipsită viaţa noastră publică [este] lipsa de orice fundament solid pentru formele dinafară pe care le tot primim. Concluzia lui era fermă: Fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor”.

Garabet Ibrăileanu, la rândul său, afirmă în studiul Caracterul speciile naţional în literatura română (1922): „Dacă s-ar pune scriitorii români pe două coloane - într-o coloană după talent şi în alta după gradul în care au imitat sau nu -, credem că cei mai talentaţi ar coincide de cele mai multe ori cu cei mai naţionali. („De cele mai multe ori”, şi nu întotdeauna, pentru că lipsa de imitaţie, singură, nu poate ţine loc de talent.)”.

Ideea este reluată şi în articolul Ce e poporanismul? (1925): „Toţi marii scriitori sunt foarte naţionali. Pot fi Rabelais, Moliere şi Anatole France altceva decât autori francezi? Pot fi Shakespeare, Dickens şi Thomas Hardy altceva decât scriitori englezi? Pot fi Tolstoi şi Dostoievski altceva decât ruşi? Toţi marii scriitori sunt specific naţionali - aceasta e axioma. La noi, toţi scriitorii socotiţi mari sunt tocmai cei socotiţi cei mai naţionali”. Concluzia este clară: fiecare popor contribuie la patrimoniul culturii universale tocmai prin elementul specific geniului său naţional.

Odată cu Eugen Lovinescu şi cu Istoria civilizaţiei române moderne (1924) apare în dezbatere şi necesarul punct de vedere contrar. Criticul pune la baza procesului de formare a civilizaţiei române legea imitaţiei, preluată de la sociologul francez Gabriel Tarde, potrivit căreia tendinţa popoarelor mici este să devină sincrone, să ajungă din urmă, prin imitaţie, popoarele aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare.

Procesul, consideră el, începe, în Principate, printr-o imitaţie a formelor spiritului occidental, odată cu penetraţia ideilor înnoitoare ale Apusului. Din acel moment, societatea românească se îndepărtează de inerţia Orientului şi, împrumutând iniţial doar formele, îşi creează premisele pentru constituirea fondului. Fenomenul formelor fără fond, de care vorbeşte Maiorescu, este, aşadar, real dar, spre deosebire de criticul junimist, Lovinescu îl consideră nu doar inevitabil, ci şi creator.

Odată declanşată, polemica va antrena tot mai mulţi cărturari, în continuare, iată şi alte opinii legate de tema în discuţie, precum şi o moţiune care să constituie punctul de plecare al dezbaterii. „Sufletul românesc e o extrem de interesantă contopire de însuşiri şi cusururi dintre cele mai diverse, altoite pe o rasă. Toată minunea stă în desăvârşirea acestei contopiri, în propria conştiinţă a unităţii ei. Tăria acestei conştiinţe e dovedită de marea ei putere de asimilare a elementelor de alt neam: e o dovadă că reprezintă o formulă superioară.

Există cert, o formulă etnică, o formulă a sufletului românesc. Este un produs al timpului, şi al împrejurărilor de tot soiul. Obiceiuri, tradiţii, costum, muzică şi chiar o bună parte din vocabular nu sunt decât manifestări exterioare ale acestui tot psihico-social. Ele urmează legile etnice şi sociale, cum le-a urmat timp de aproape 2.000 de ani, chiar fără apostoli tradiţionalişti. Calităţile de sentiment, voinţă, sensibilitate şi inteligenţă sunt cele care ne deosebesc de bulgari, de sârbi sau de unguri, mai mult decât folklorul.

Ni se va răspunde poate că tocmai faptul că poporul nostru şi-a păstrat tradiţiile, folklorul, a contribuit la rezistenţa lui pe aceste meleaguri. (Deşi poate că ar fi de obiectat că a împrumutat destul din toate părţile). Adevărul e că şi-a păstrat tradiţiile, că a rezistat - şi e cum nu se poate mai logic să fie - tocmai din cauza superiorităţii lui sufleteşti, din cauza prestigiului pe care l-a exercitat acest suflet, asupra celorlalte neamuri, cu care venea în atingere”. (Camil Petrescu, Suflet naţional)

„De o sută de ani se propovăduieşte „europenizarea” noastră pe toate cărările. Oameni de stat, scriitori, filozofi, artişti, încântaţi de binefacerile civilizaţiei, ne-au impus tot ce s-a făcut aiurea în mod organic. Avem constituţie belgiană, legi franceze, parlamentarism britanic, literatură futuristă, pictori expresionişti, democraţie, capitalism... Avem de toate şi totuşi simţim toţi că n-avem nimic. Constituţia noastră belgiană, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale care se repetă papagaliceşte la întruniri şi prin ziare; literatura şi artele, cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate şi fără nicio înrâurire asupra celor cărora se adresează: democraţia noastră nu trăieşte decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor mulţi de către o mână de îndrăzneţi...

O sută de ani de asemenea europenizare n-a tăiat pofta unora de a continua experienţele. Ni se cere să stăm cu ochii mereu spre Apus sau spre Răsărit şi să facem întocmai ce se face acolo. Noi înşine parcă am fi incapabili de orice creaţii. Şi chiar de orice sforţare rodnică. Geniul nostru să se corcească în corsete străine fără de care parcă n-am fi în stare să creştem”. (Liviu Rebreanu, Europenism sau românism?)

„Suntem contra oricărui zid chinezesc. Voim un contact de toate zilele cu lumina Occidentului, de la care avem de învăţat totul. Credem că ce e bun şi generos în ţara aceasta ne-a venit de peste hotare, prin intermediul acelor minunaţi „bonjurişti”, care nu şi-au uitat suferinţele de acasă, pentru petrecerile de aiurea. Trecutul nostru e sărac în cultură, în artă şi în ideologie, şi, în afară de păturile populare, e prea puţin al nostru. Tradiţionalism pur şi simplu înseamnă grandomania mizeriei. [...]

Am cerut întotdeauna contactul cu Occidentul: în politică, ştiinţă şi tehnică. În literatură, însă, e cu totul altceva. Artistul, pentru o mie de motive, nu poate fi decât naţional. Produs al unei societăţi, el scrie pentru o societate dată. Marea lui calitate e specificitatea. Şi aceasta nu poate fi decât naţională. O inspiraţie forţată, care ar veni de la un grup de senzaţii pe care viaţa noastră nu le cunoaşte, ca şi reacţiunile exotice în faţa acestor senzaţii, nu poate da decât literatură de seră, sau - în cel mai bun caz - de abilitate. Literatură mare sau cel puţin propriu-zisă nu poate da”. (Mihai Ralea, Europeism şi tradiţionalism)