Henric al II-lea ca administrator. Justiţia şi poliţia

O trăsătură esenţială a istoriei Angliei începând de pe vremea lui Henric al II-lea o constituie unitatea regatului. Strădania regilor a fost mult mai uşoară ca în Franţa. Mulţumită Cuceritorului, nici un mare senior englez nu-i suveranul unei provincii care să-şi aibă tradiţiile, istoria, mândria sa. Ţara Galilor şi Scoţia, care ar fi fost greu de asimilat, nu sunt încă anexate. Întreg teritoriul fiind mai mic, orice rebel poate fi repede reprimat.

Spre sfârşitul domniei biserica pare să fie supusă regelui, care controlează toate legăturile clerului cu Roma, supraveghează alegerea episcopilor şi, cu o infinită răbdare, se străduieşte să-i împace pe călugării din Canterbury şi pe episcopii regatului care-şi dispută alegerea arhiepiscopului. Acesta din urmă este pe deplin devotat regelui. „Cred că arhiepiscopul - scrie cu năduf un cronicar ecleziastic - n-ar face nimic fără porunca regelui, nici dacă apostolul Petru ar veni în Anglia să i-o ceară”.

În sfârşit, la un secol după cucerire, contopirea învingătorilor şi a învinşilor era completă, „până într-atât încât este aproape imposibil să deosebeşti dintre oamenii liberi care este englez şi care este normand de origine”. Cele două limbi subsistă una alături de cealaltă, dar ele corespund unei împărţiri în clase, şi nu în rase. Orice saxon cultivat îşi face un punct de onoare din a vorbi limba franceză. Căsătoriile mixte sunt numeroase: „Un rege puternic, baroni slabi, un regat omogen, o biserică ţinută în frâu”, iată ce-i îngăduia lui Henric al II-lea să facă din curtea sa unicul centru motor al ţării.

Această curte era unul din locurile cele mai animate de pe lume. Regele, curios şi cultivat, se înconjura de oameni de ştiinţă şi erudiţi. Se aflau acolo teologi ca Hugh de Lincoln, Pierre de Blois; mari lingvişti ca Richard Fitz Neal, autorul Dialogului Vistiernicului, istorici ca Gerald de Wales. Regina Eleonora dispăruse; se răzvrătise şi era ţinută prizonieră. Regele avea numeroase amante, dintre care cea mai celebră era acea frumoasă Rosamunda pe mormântul căreia călugării aveau să scrie: Hic jacet in tumba rosa mundi, non rosa munda.

Henric al II-lea se interesa de treburile tuturor curţilor din Europa şi călătorii care îi aduceau informaţii erau totdeauna bine primiţi. Atunci, pentru prima oară, insularul englez începu să se preocupe de cele ce se întâmplau în Germania sau în Spania. Curtea continua să călătorească din domeniu regal în domeniu regal, când în Anglia, când în Franţa, ca să consume pe loc veniturile în natură. Pierre de Blois ne-a descris acest cortegiu regal, în care mişunau actori, spălătorese, cârciumari, vânzători de turtă dulce, prostituate, bufoni „şi alţii de aceeaşi teapă”.

Grele călătorii pentru curteni, care călăreau pe cai proşti, dormeau în condiţii proaste, se hrăneau cu pâinea coaptă la repezeală, beau vin acru care mirosea a butoi. Dar ceea ce făcea aceste lipsuri şi mai insuportabile era faptul că nu puteau şti niciodată dinainte care sunt intenţiile regelui. „Li se anunţa un lung popas şi a doua zi, în zori, tabăra pornea. Atunci curtenii care-şi puseseră lipitori sau li se administrase vreun purgativ trebuiau să-şi urmeze prinţul în detrimentul sănătăţii lor şi puteau fi văzuţi alergând ca nişte nebuni printre catâri şi căruţe - un adevărat infern”.

Dar îndărătul acestei dezordini, a acestui talmeş-balmeş se năştea o ordine trainică. Pretutindeni justiţia regelui ştirbea din justiţia privată. Ţinta lui Henric al II-lea era ca, în toate provinciile regatului, să funcţioneze câte o curte de justiţie regală, care să reprezinte pe plan local Curia Regis. Era absolut necesar, deoarece aceasta din urmă fiind mereu pe drum, nenorocitul de împricinat trebuia să se ţină după ea; se cita cazul unuia care alergase timp de 5 ani după judecătorii săi.

Începând din 1166, în fiecare an, la o dată fixă, judecătorii curţii aveau să parcurgă un anumit „circuit” în provincii. Călătoria lor e solemnă şi persoana lor se bucură de un infinit respect. Sunt precedaţi de un ordin (writ) adresat sheriff-ului ca să convoace pentru cutare zi pe seniori, laici şi de rang preoţesc, pe reeve şi 4 oameni liberi din fiecare sat, precum şi 12 orăşeni din fiecare târg. La sosirea sa, judele prezidează această adunare şi-i propune să numească un juriu, compus pe cât posibil din cavaleri sau, în lipsa lor, din oameni liberi.

Modul de alegere era complicat: notabilii comitatului numeau patru cavaleri; aceştia alegeau câte doi cavaleri pentru fiecare sută şi cei doi cavaleri numeau alţi zece, care, împreună cu ei, completau juriul sutei. Juriului i se supuneau de către judecători probleme din cele mai variate. Li se cerea un verdict (vere dictum, o judecată adevărată) asupra pretenţiilor coroanei, asupra unor treburi ale particularilor care obţinuseră autorizaţia de a se adresa juriului regelui, asupra unor treburi ale evreilor. Uneori judecătorii şi juriul se duceau să viziteze împreună închisorile sau făceau un raport asupra modului în care sheriff-ul îşi îndeplinea îndatoririle administrative.

În sfârşit, juriul trebuia să acuze el însuşi pe toţi cei din ţinut bănuiţi de felonie, şi juraţii care neglijau această datorie erau amendaţi. Mai târziu rolul de acuzator fu încredinţat (şi mai este şi astăzi) unui juriu mai numeros, numit marele juriu, urmând ca micul juriu (petty jury) să cerceteze după aceea dacă acuzaţia era îndreptăţită, ceea ce mărea garanţiile acuzatului.

E uşor de imaginat că toţi englezii fură imediat mai doritori să fie judecaţi de un juriu compus din vecini, lămurit de martori, decât să recurgă la periculoasa ordalie medievală a fierului şi a apei. Henric al II-lea decretă în mod înţelept că orice individ cunoscut ca răufăcător să fie expulzat din regat chiar dacă ordalia îl absolvea. În 1215 papa interzise proba apei şi a focului; fu ascultat. Ordalia prin luptă supravieţui încă multă vreme (nefiind abrogată, rămase în vigoare în Anglia până în secolul al XIX-lea, astfel că, în 1819, un ucigaş cerând să fie judecat în modul acesta, cei care aveau să-i respingă cererea fură puşi în mare încurcătură).

Regele, favorizând aceste reforme, n-o făcea numai din dorinţa de a da popoarelor sale o justiţie dreaptă. El îmbogăţea vistieria cu amenzile încasate odinioară de curţile feudale. De altfel înşişi judecătorii regelui nu erau totdeauna cinstiţi; foarte adeseori puteau fi cumpăraţi; turneele lor aveau drept scop, în afară de administrarea justiţiei, şi perceperea, prin cele mai aspre mijloace, a veniturilor regale. Dar, prin aceste căi indirecte, bunul simţ şi mila câştigau, încet, încet, teren.

Sistemul judecătorilor „itineranţi” dădu naştere curând legii comune, Common Law, aceeaşi peste tot. Curţile feudale şi populare judecaseră în virtutea cutumelor locale, dar un jude care se deplasa dintr-un comitat într-altul era înclinat să impună adoptarea de către toţi a celei mai bune cutume. Normele locale nu fură desfiinţate, ci, într-un fel, contopite în creuzetul legii comune. Curtea centrală înregistra precedentele şi astfel se formă foarte devreme, în Anglia, o legislaţie naţională care acoperea cea mai mare parte a cazurilor.

Alături de Common Law supravieţui (şi mai supravieţuieşte încă) un sistem legal complementar, acela al Curţilor de echitate, care, în virtutea prerogativelor regale, nu judecă potrivit cutumei, ci, din contra, îi aduc îmbunătăţiri, înlăturând lipsurile şi nedreptăţile ei. Principiul echităţii constă în aceea că în anumite cazuri regele poate „viola legea pentru a asigura dreptatea”. O acţiune bazată pe Common Law se punea în mişcare printr-un writ, sau mandat, un ordin al cancelariei către un sheriff sau un acuzat, iar o acţiune în echitate printr-o petiţie adresată regelui.

Trebuie să spunem un cuvânt despre clasificarea crimelor. Dintre toate, cea mai îngrozitoare era înalta trădare, tentativa de a ucide sau a detrona un rege (căci trădarea statului nu putea fi concepută în Evul Mediu). Pedepsele aplicate trădătorului ni se par crude, dar trebuie să ne amintim că de persoana regelui depind salvarea şi pacea ţării. Vinovatul era legat de coada unui cal şi tras astfel până la locul de execuţie, apoi spânzurat, tăiat în bucăţi şi bucăţile expuse în locuri publice. Intrarea pe podul Londrei fu multă vreme împodobită cu capetele trădătorilor.

Mica trădare (petty treason) consta în uciderea unui stăpân de către servitorul său sau a unui bărbat de către soţia lui; ea era de asemenea pedepsită cu moartea. Erezia şi vrăjitoria, trădări faţă de Dumnezeu, trebuiau teoretic să fie pedepsite cu moartea, dar, de fapt, niciodată nu s-au aplicat astfel de pedepse, până în secolul al XV-lea, moment în care erezia, prin neliniştea la care dădu naştere, făcu să renască cruzimea religioasă. Printre „felonii” trebuie numărate omuciderea, atacul cu mâna înarmată şi furtul.

Felonia era pedepsită cu moartea sau cu mutilarea: tăierea unei mâini, a urechilor, scoaterea ochilor. Un om rănit în război, dacă era prudent, se înarma cu un certificat asupra cauzelor mutilării sale, căci în lipsa acestuia, dacă era găsit într-un oraş străin, cu o mână sau un picior tăiat, putea fi alungat de acolo ca recidivist. Pentru micile delicte se ţintuia la stâlpul infamiei sau se băga în butuci (stocks), existenţi în fiecare oraş, ceea ce îngăduia ca cei vinovaţi să fie expuşi dispreţului şi adeseori loviturilor publicului. Femeile flecare sau bârfitoare erau aşezate pe un scaun fixat la capătul unei prăjini şi scufundate într-un iaz.

Funcţia menţinerii ordinii este exercitată în societăţile moderne de două corpuri distincte: justiţia şi poliţia. Poliţia previne tulburările şi arestează pe criminali. Cine juca acest rol în Evul Mediu? Ordinea era asigurată prin concursul tuturor. Henric al II-lea restabilise fyrd-ul şi ceruse prin statutele privind slujba militară (1181) ca orice bărbat liber să aibă acasă un echipament militar şi să jure că-l pune în slujba regelui. Echipamentul era mai mult sau mai puţin complet potrivit averii omului, cei mai săraci neavând decât o lancie, un coif de fier şi o tunică vătuită. Un sistem de responsabilitate colectivă făcea ca supravegherea răufăcătorilor să fie destul de uşoară. Pentru orice vilan care aparţinea unei case răspundea stăpânul; ceilalţi trebuiau să se înroleze într-un grup de zece.

În momentul înrolării omul se aşează în genunchi şi jură pe evanghelie să dea ascultare şefului celor zece, să nu fie nici hoţ, nici prieten cu hoţii şi să nu fie niciodată tăinuitor de obiecte furate. În caz de crimă grupul celor zece trebuie să-l înfăţişeze pe criminal în faţa justiţiei; dacă nu poate s-o facă, e pedepsit cu amendă. Dacă vreun criminal evadează, bărbaţii din satul lui îl urmăresc până la hotarele „sutei” suflând în cornuri şi ţipând; era ceea ce se numea hue and cry, un fel de huiduială. Ajunşi la hotare, urmăritorii trec răspunderea lor „sutei” celei mai apropiate. E o poliţie cu schimbul. În cazul în care criminalul reuşeşte să se refugieze într-o biserică, e protejat de dreptul de azil. El are dreptul atunci de a chema în biserică pe coroner, reprezentantul coroanei, şi în faţa lui „să renunţe la regat”.

La această ceremonie criminalul jură să părăsească Anglia şi să nu se mai întoarcă niciodată. Coroner-ul îi indică un port şi el pleacă imediat, ţinând în mână o cruce de lemn, care arată tuturor ce este. El trebuie să se îndrepte spre portul respectiv pe drumul cel mai scurt şi să ia prima corabie. Dacă nu găseşte o corabie în câteva zile, omul e obligat ca în fiecare dimineaţă să intre în mare până ce apa îi ajunge la genunchi, ca un semn al bunei sale intenţii. Dacă nu-şi respectă jurământul, e considerat în afara legii şi poate fi ucis de primul venit. Dreptul de azil dădea loc la nenumărate abuzuri şi locuitorii Londrei se plângeau că în unele biserici şi mai ales în jurul Westminster-ului trăiau bande de criminali intangibili care ieşeau noaptea să prade pe oamenii cinstiţi.

În general, în cea mai mare parte a ţării domnea în secolul al XII-lea „pace deplină”. Pacea se datora în bună parte regelui. Judecătorii nu erau cinstiţi decât dacă îi controla un rege sever. Unui judecător laic, care-şi bătea joc de încetineala curţilor ecleziastice, un preot îi răspunse: „Dacă regele ar fi atât de departe de voi precât este papa de noi, n-aţi face mare lucru”, şi celălalt, râzând, recunoscu adevărul spuselor. Dacă vilanul se bucura de ordinea instaurată de rege, mulţi nobili şi chiar unii preoţi regretau frumoasele timpuri de altădată când ducele de Normandia încă nu era regele Angliei.

„Căci nimic nu mişcă mai mult inima omului ca bucuria libertăţii şi nimic nu o slăbeşte mai tare decât apăsarea sclaviei”, spuse într-o zi Gerald de Wales jurisconsultului Glanville. Când un rege se dovedea slab sau ieşea slăbit de pe urma unor aventuri în afara graniţelor, trebuia să se producă în mod inevitabil o reacţie a baronilor. Dar, la moartea lui Henric al II-lea, Anglia are conducerea cea mai puternică din Europa. „Ea reînvie practici de pe vremea lui Carol cel Mare, dar, în acelaşi timp, prin preciziunea mecanismului său, asprimea tonului şi a atitudinilor, te face să te gândeşti la statul roman sau, dacă vrei, la statul modern”.

Check Also

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …