Grigore Băjenaru

Grigore I. Popescu-Băjenaru (13 februarie 1907, Brătuleşti-Cocioc, azi Periş, judeţul Ilfov - 5 februarie 1986, Bucureşti) - prozator. Este fiul Anei (născută Grigoriade) şi al lui Ion Popescu-Băjenaru, institutor, publicist şi autor de manuale şcolare. Băjenaru încheie cursul primar la o şcoală din Ghencea, în Bucureşti; frecventează apoi Liceul „Gheorghe Lazăr” luându-şi bacalaureatul în 1926.

Licenţiat în filosofie şi litere (1930), îşi susţine doctoratul în 1938, la îndemnul lui Mihail Dragomirescu, cu o lucrare despre proza lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. În căutarea unei catedre stabile, peregrinează, după absolvire, prin câteva şcoli de stat (serale, de ucenici) sau colegii particulare din Bucureşti, ulterior schimbând profesia de dascăl cu slujbe administrative (la Primăria capitalei, Observatorul astronomic popular, Pinacoteca municipală).

Debuta, ca elev, în „Lumea copiilor” din 1923, în anul următor tipărind şi o primă carte (Din ţara basmelor), în „regia” părintelui său; publică snoave, amintiri, poveşti şi versuri în atractivele reviste interbelice pentru cei mici: „Dimineaţa copiilor”, „Universul copiilor”, „Lumina copiilor”. A mai colaborat la „Universul”, „Convorbiri literare”, dar şi la foi modeste, ca „Opaiţul satelor”, la calendare şi diverse almanahuri. Câteva încercări de istorie literară se apleacă, de preferinţă, spre clasici: Un plagiat ardelenesc după romanul „Ciocoii vechi şi noi” al lui N. Filimon (1932) şi Delavrancea. Omul şi opera şi Eminescu, dramaturg (ambele din 1940).

Povestitor „născut”, tânărul debutant învie scene alerte, spirituale (Teatrul lui Buzilă, În nopţile sfinte, Bonurile lui Ali), unde candorile vârstei „neştiutoare” trec în prim-plan, chiar dacă în fundal apasă, undeva aproape, umbra frontului (tatăl e la război, copiii aşteaptă ziua „de leafă” ca pe o sărbătoare, din panoplia clasei priveghează faimoasa „Usturica”, o replică naivă - citadină - la amintirile „humuleşteanului”). Cultivă tot mai dezinvolt, apoi, un aliaj de haz destins, bonom, vervă surâzătoare ori ironie subversivă, iar ca revers, un gen de evocare, agreabil, ce-i va atrage cititori fideli.

Cartea ce îi aduce recunoaşterea e Cişmigiu ei Comp., o odisee de licean simpatic, sturlubatic premiant, aplaudat ori, după caz, temut între rivalii „lăzărişti”, irezistibil umorist şi mim. Amestec de lirism şi de umor, de stil colocvial şi anecdotică spumoasă, romanul din 1942, un best-seller pentru câteva promoţii de adolescenţi postbelici, a continuat să fie editat (1946, 1947 ş.u.), s-a bucurat şi de o tălmăcire maghiară etc. Fără dimensiunea unei autentice „rupturi”, Băjenaru e atras, în următoarele decenii, de noile colecţii şi antologii pentru copii („Licurici”, „Pogonici”, Almanahul „Roza vânturilor”) şi de literatura cu substrat educativ.

Scrie laborios şi publică, la Editura Tineretului, apoi, constant, la editurile Ion Creangă şi Sport-Turism, culegeri de poveşti, legende, basme, intitulate sugestiv: Orologiul împăratului (1957), Vârful cu dor (1973), Grădina înţelepţilor (1975), Piatra Craiului (1978), Fata din dafin (1982), naraţii ample cu pretext istoric - se întrevede un proiect destinat eposului vitejesc, în Banul Mărăcine (I-II, 1967), Inelul lui Dragoş-Vodă (1968), Taina lui Mircea-Voievod (1970), Spătarul Coman de Suceava (1977) şi Măreţul rege Burebista (1980) -, unde accentul cade îndeobşte pe latura spectaculară: suspans, culoare locală, aventuri picareşti, şabloane, stereotipii, menite să „complice” şi să agrementeze intriga întru captarea publicului favorit.

Ucenicind în umbra maeştrilor recunoscuţi ai genului (H. Sienkiewicz, Al. Dumas, Mihail Sadoveanu), Băjenaru, artizanul, tinde să împace propria aptitudine fabulatorie cu exigenţele documentare, dar fără să evite ilustrativismul, o abundenţă uneori fastidioasă a detaliilor ce risipeşte din „magia” povestirii.

Îndatorat „tradiţiei orale”, nu uită, altfel, să-şi declare stirpea şi să-şi cultive precursorii (în Ispirescu, împăratul basmelor, 1983). Pe urma altor preţuiţi băsmuitori (Nicolae Filimon, Ion C. Fundescu, N.I. Dumitraşcu sau Nicolae D. Popescu, toţi cu frumoase, expresive variante la Fata din dafin), va izbuti notabile remake-uri, recuperând embleme, măşti (extrem de „productivă” cea a cheleşului), integrând surse, triind motive, diverse ca factură şi tipologie.

Umorul blajin reanimă, în fine, în Mici povestiri despre oameni mari (1981), anecdotica instructiv-cordială, verva păstoasă, duhul boem şi destins al unui Bucureşti de odinioară: lume pestriţă, cafenele, simigerii (a lui „Kir Sotir”, „la Agop”, în Calea Moşilor), instituţii cu faimă şi oameni „cari au fost”, agitaţia de o clipă a urbei, ambianţa balcanică. Trecerea timpului pune surdină, atenuând din exuberanţele comice, în Bună dimineaţa, băieţi! (1972), unde disputa ingenuă clasă-catedră e ecou târziu din Cişmigiu et Comp.

Opera literară

  • Din ţara basmelor, Bucureşti, 1924;
  • Un plagiat ardelenesc după romanul „Ciocoii vechi şi noi” al lui N. Filimon, Bucureşti, 1932;
  • Schiţele şi nuvelele lui Delavrancea, Bucureşti, 1939;
  • Delavrancea. Omul şi opera, Bucureşti, 1940;
  • Eminescu, dramaturg, Bucureşti, 1940;
  • Cişmigiu et Comp., Bucureşti, 1942; ediţia Bucureşti, 1992;
  • Mintea şi norocul, Bucureşti, 1943;
  • Hora anotimpurilor, Bucureşti, 1945;
  • Cu trenul, Bucureşti, 1947;
  • Cei trei ştrengari, Bucureşti, 1947;
  • Ocupaţiile micuţilor, Bucureşti, 1947;
  • Comoara, Bucureşti, 1952;
  • Orologiul împăratului, Bucureşti, 1957;
  • Banul Mărăcine, I-II, Bucureşti, 1967;
  • Cerbii lui Mihai-Vodă, Bucureşti, 1968;
  • Inelul lui Dragoş-Vodă, I-II, Bucureşti, 1968;
  • Taina lui Mircea-Voievod, Bucureşti, 1970;
  • Bună dimineaţa, băieţi!, Bucureşti, 1972;
  • Vârful cu dor, Bucureşti, 1973;
  • Grădina înţelepţilor, Bucureşti, 1975;
  • Spătarul Coman de Suceava, Bucureşti, 1977;
  • Piatra Craiului, Bucureşti, 1978;
  • Măreţul rege Burebista, Bucureşti, 1980;
  • Mici povestiri despre oameni mari, Bucureşti, 1981;
  • Fata din dafin, Bucureşti, 1982;
  • Ispirescu, împăratul basmelor, Bucureşti, 1983;
  • Povestiri de vitejie, Bucureşti, 1984;
  • Nouă basme vesele pentru toate vârstele, Bucureşti, 1989.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …