Ginerele lui Hagi Petcu, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Scrisă cam în acelaşi timp cu Concina sau curând după aceea, comedia Ginerele lui Hagi Petcu era una dintre cele cinci lucrări pe care Vasile Alecsandri le trimisese lui Matei Millo pentru stagiunea 1865-1866 - cum îl anunţa pe Pantazi Ghica în scrisoarea trimisă de la Mirceşti la 30 octombrie 1865: „Am trimis lui Millo pentru stagiunea dramatică actuală următoarele piese: Ginerile lui Hagi Petcu - comedie în 2 acturi (imitată după Ginerile lui Poirier), Concina - proverb într-un act, Harţă Răzeşul - vodevil într-un act, Kera Nastasia - cântecel, Covrigarul - scenă din poarta Cişmegiului” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Piesa este scrisă în momentul în care, cum spune G.C. Nicolescu, „nu numai arta, dar însuşi realismul lui Alecsandri atingea o nouă treaptă, superioară”. Proverbul Concina era o încercare în noua direcţie, iar Ginerele lui Hagi Petcu, care prelucra foarte credincios şi fără să ascundă, dealtfel, o cunoscută comedie a lui Augier, se aşeza pe aceeaşi linie şi dovedea că meditaţiile scriitorului nu fuseseră zadarnice, că perspectiva sa asupra lumii se schimbase într-o bună măsură, capacitatea sa de înţelegere a fenomenelor sociale evoluase, iar noile sale mijloace artistice, substanţial superioare, înregistrau serioase succese.

Piesa - în care descoperirea marilor virtuţi spirituale ale fiicei bogasierului de către prinţul Movilă poate să oglindească şi revelaţia profundă pe care scriitorul însuşi o resimţise în faţa însuşirilor ignorate ale Paulinei [soţia scriitorului] - avea şi o semnificaţie socială care mărturiseşte că meditaţiile din vremea din urmă, serioase şi îndelungi, făcuseră pe scriitor mai lucid, mai pătrunzător şi mai obiectiv în observarea vieţii sociale.

Hagi Petcu este un parvenit, dar nu în întregime acoperit de ridicul, cum era Coana Chiriţa, ci cu meritele lui, ca şi cu păcatele lui. Ceva mai mult: fie că îi convine, fie că nu - şi aici este biruinţa realismului - scriitorul consemnă în această piesă, printre cei dintâi în literatura noastră, poate chiar cel dintâi, triumful burgheziei, în fond capitularea boierimii, acomodarea ei la noile forme de viaţă şi compromisul ce se încheie între cele două forţe sociale. Hagi Petcu îşi va impune până la urmă punctul său de vedere în toate, banii săi făcându-l acum pe el cel puternic şi, peste douăzeci de ani, el va fi Zaharia Trahanache al lui Caragiale - acest continuator pe toate planurile al lui Alecsandri.

Aşa cum Concina înfăţişează frământarea celor două tendinţe din aceşti ani în Alecsandri şi incontestabila sa aplecare, chiar dacă nu cu toată înţelegerea, în faţa noului impus de progres, chiar dacă acest nou are şi multe slăbiciuni, Ginerele lui Hagi Petcu pune în lumină cu claritate schimbările ce se produseseră în concepţiile şi orientările scriitorului, în poziţia sa ca scriitor realist faţă de fenomenele sociale” (conferă Viaţa lui Vasile Alecsandri).

Vasile Alecsandri

Modelul piesei este „celebra comedie de moravuri Le Gendre de Mr. Poirier a lui Emile Augier”. Meritele lui Alecsandri în prelucrarea acestei scrieri dramatice, reprezentate pentru prima dată în 1854, se reduc - după părerea lui Drouhet - „la puţin lucru”. A boteza „pe nişte bogasieri Hagi Petcu şi Verdulescu în loc de Poirier şi Verdelet - toate aceste procedee de localizare, unele ingenioase, altele la îndemâna oricui, nu cer multă pricepere dramatică şi nu indică un talent deosebit. Ba chiar se întâmplă ca prelucrarea românească, făcută în pripă, să reproducă trăsăturile originalului aşa fel, încât dialogul să aibă nevoie să fie retradus în franţuzeşte, pentru ca spiritele personagiilor să fie pricepute [...]. Alteori comicul dialogului francez e îngroşat fără trebuinţă şi fizionomia unui personagiu e vulgarizată fără nevoie [...].

Cusururile acestea sunt mărunte pe lângă alterarea caracterului personagiilor, din cauza insuficientei pătrunderi a psichologiei sau pe lângă modificarea situaţiilor din lipsa de înţelegere a motivării acţiunilor din piesa originală. Primejdia aceasta îl ameninţă şi pe Alecsandri îndată ce trece de la vodeviluri şi de la farse, la comedii cu o compoziţie strânsă, cu caractere bine studiate, cu observaţii sociale sau psichologice fine şi juste, când trece de la Bayard, de la Duvert şi Lauzanne, de la Brisebarre şi Marc Michel şi chiar de la Labiche, la Emile Augier, când condensează în cele două acte din Ginerile lui Hagi Petcu cele patru acte din Le Gendre de Mr. Poirier, lucrare în ţesătura căreia nimic nu era de prisos”.

Dacă Drouhet descoperă mai ales cusururi în prelucrările lui Alecsandri, George Călinescu îi subliniază îndeosebi meritele arătând că acesta: „Într-o bună măsură a localizat, a imitat, şi lucrul a putut să pară pentru cercetătorul de mai târziu o mare descoperire. În realitate, publicul lui Alecsandri, familiar cu teatrul francez de la Iaşi, cunoştea prea bine modelele şi dramaturgul le-a indicat însuşi uneori. Şi apoi în teatru, intriga este o chestiune cu totul secundară, şi Alecsandri proceda asemeni clasicilor. Moliere aproape localiza, iar vodeviliştii de la începutul secolului al XIX-lea reiau până la obsesie toate combinaţiile scenice ale secolelor precedente. Observaţia strict tipologică a comediei obligă la un număr de situaţii mărginit. Toată problema în teatrul lui Alecsandri rămâne dar de a constata puterea comică proprie autorului, calitatea inefabilă a dialogului său, separat de orice idee de conţinut. Acest punct de vedere e valabil în orice comedie în care invenţia nu capătă o importanţă prea mare.

Ginerele lui Hagi Petcu, de exemplu, nu-i decât Le Gendre de Mr. Poirier a lui Augier. Întâiele scene au o colorare orientală şi o mişcare de ceremonie moale moldovo-turco-fanariotă atât de violente, încât spectatorul francez va trebui să rămână surprins ca şi englezul văzând Hamlet reprezentat de actori japonezi în costume nipone [...]. Mai departe însă, după ce ochiul s-a obişnuit cu decorul, privitorul recunoaşte, că nu are înainte decât spectacolul lui Augier, uşor travestit. Piesa e un studiu subtil de psihologie socială, substanţa e totul, şi nu s-ar putea găsi merit cui o împrumută în întregime” (Istoria literaturii române).

Culoarea locală a piesei şi tipurile caracteristice sunt elementele asupra cărora insistă şi Nicolae Iorga: „La oraşe are însă Alecsandri, mai ales în oraşele muntene, care înfăţişează cu mai multă trufie sigură de sine anumite ridicule, o lume întreagă de chipuri caricaturale, pe care, urându-le, el le-a cules cu îngrijire şi ni le-a transmis în schiţe foarte asemănătoare cu originalele [...]. Din negustorimea de vreme veche, două tipuri s-au furişat însă în teatrul lui Alecsandri, fie şi în piesa cu ideea şi intriga luată din franţuzeşte, Ginerele lui Hagi Petcu.

Petcu, harnic şi strângător bogasier, care a strâns o avere mare, care n-a cheltuit pentru dânsul decât doar ca să-şi mântuie sufletul, mergând la Ierusalimul tuturor iertărilor, Petcu, care ţine pe lume doar la fata lui, crescută în cele mai scumpe «pansioane» din ţară şi din străinătate şi care face jertfe de mii de galbeni, scoşi pentru plata de datorii străine, când e vorba de a-şi mărita moştenitoarea iubită cu un prinţ, un adevărat prinţ, cu numele istoric - e un tip adevărat şi foarte simpatic [...]. Suntem recunoscători prietenului său mai sărac, pe care prinţia nu-l sperie deloc şi care dă sfaturile de eliberare lui Hagi Petcu” (Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, 1909).

Deşi scrisă în anul 1865 - cum am văzut din scrisoarea adresată lui Pantazi Ghica - piesa pare să nu se fi jucat curând. De altfel, însăşi desfăşurarea evenimentelor politice din ţară: detronarea lui Cuza, uneltirile politicienilor care ameninţau cea mai scumpă cucerire a românilor: Unirea, alegerea unui domn străin nu constituia un cadru propice progresului artei.

Ginerele lui Hagi Petcu avea să se publice abia la sfârşitul anului 1870, în „Convorbiri literare”, iar prima reprezentaţie a comediei a avut loc - după cum ne informează Teodor T. Burada - la Iaşi, joi 18 februarie 1871. „Comedia naţională în 2 acte, prelucrată după franţuzeşte de Vasile Alecsandri” era prezentată publicului împreună cu o traducere: „O palmă sau Voinicos dar fricos, comedie în 1 act, tradusă de N. Luchian” - aflăm din aceeaşi sursă.

Reprezentarea piesei este legată, de bună seamă, de manifestările organizate în ajutorul Franţei, atât de crunt lovite de războiul franco-german. La 13 aprilie 1871 are loc o nouă reprezentare a ei, „organizată de Societatea diletantă pentru beneficiul Azilului «Sfânta Maria», în ajutorul nenorociţilor din Franţa”, cu care prilej se strâng „617 galbeni din locurile vândute publicului”. La spectacol asistă „până la sfârşit, Domnul şi Doamna românilor”. „Admiraţiunea publicului s-a concentrat mai ales asupra d-nei Natalia Şuţu, care, în rolul Adelei, fiica lui Hagi Petcu, a fost artistă de rară apariţiune”, cu „mimică excelentă şi intonaţiune clară şi sonoră” - arăta „Curierul de Iaşi”, în nr. 41 din 16 aprilie 1871.

Celelalte roluri au fost interpretate tot de artişti amatori din înalta societate a Iaşului, pe care înfrângerea Franţei nu-i putea lăsa indiferenţi: „Teodor Aslan (în Hagi Petcu) a fost un tip original, fără exagerare. Al. Beldiman şi G.C. Negruzzi, în rolurile prinţilor Movilă, şi-au înţeles poziţia, N. Cantacuzin (Verdulescu) a prezentat un caracter blând şi smerit, V. Lazu şi G. Duca au făcut interesante mici roluri (feciorul şi bucătarul), Zira şi Bucicov (zarafii evrei) au ridiculizat defectele personajelor.

Piesa lui Alecsandri a fost urmată de două comedii franceze: Le coucher d’une etoile şi Apres le bal” (Teodor T. Burada). A fost publicată mai întâi - cum am arătat mai sus - în „Convorbiri literare”, nr. 19-20 din 1-15 decembrie 1870, apoi în Opere complete. Teatru, vol. III, 1875.

Check Also

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie …

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Cele zece articole din cuprinsul cărţii Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu, au apărut …