George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov - 30 octombrie 1972, Bucureşti) - poet şi traducător. Fiu al lui Toma Dumitrescu, funcţionar la CFR, Dumitrescu a urmat liceul la Ploieşti, fiind remarcat de profesorul I.A. Bassarabescu (în special datorită compunerii textului pentru imnul şcolii respective), care îl va introduce, după ce va deveni student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti (absolvită în 1924), în cercul revistei „Convorbiri literare”, al cărei secretar de redacţie va fi o vreme.

Se impune şi atenţiei lui Mihail Dragomirescu şi este numit (în 1925) asistent la Catedra de literatură română şi estetică literară, dar nu va face carieră universitară, ci va fi profesor de liceu în capitală, iar în 1938, va obţine şi titlul de doctor în litere al Universităţii bucureştene (cu teza Poezia lui Cerna).

A debutat cu versuri în „Revista copiilor” (1914), colaborând mai apoi la numeroase periodice, între care „Gazeta cărţilor”, „România viitoare”, „Mişcarea literară”, „Ritmul vremii” (revistă pe care a condus-o între anii 1925 şi 1929), „Falanga” (la care a fost redactor al seriei a doua, între 1926 şi 1929), „Gândirea”, „Vremea”, „Universul” şi „Liceul” (din al cărei comitet de redacţie a făcut parte între 1935 şi 1941).

Pe lângă versuri, a publicat şi articole, unele dintre ele adunate în volumul Opinii literare (1927), care nu certifică o reală înzestrare pentru comentariul de acest gen. Prima plachetă - Poezii (1920) - a fost urmată de altele, astfel încât, în 1928, Dumitrescu este admis ca membru al Societăţii Scriitorilor Români.

În primele culegeri - Primăveri scuturate (1924), Cântece pentru madona mică (1926; Premiul Academiei Române), Privelişti (1928) - predomină încercările de autodefinire şi autosituare a eului liric în lume, având ca principală marcă a identităţii durerea, o durere fără cauze concrete, explicite, care e un fel de a doua natură şi duce la o alienare specifică. Consemnarea unor aspecte exterioare devine un simplu cadru fizic pentru localizarea unui suflet iremediabil bolnav, revelând prin contrast suferinţa personală, care îl opune existenţei generale.

Împietrit, „tot mai pierdut în durere”, el simte că totul îi este străin, că se face „tot mai frig şi mai pustiu”, ceea ce îl conduce la o desfăşurare textuală monotonă, jalonată de titluri elocvente: Destrămare, Pustiu, Suflet tulbure, Litanie, Părăsire, Amurg, Stingere şi Întunecare. Dezorientarea, senzaţia de netăgăduit a lipsei oricărei speranţe, o egală trecere a timpului îl fac să se simtă pierdut „în frig şi-n întuneric”, sorbit de „vâltorile neantului”. Deşi contemplarea unor „privelişti” îi oferă prilejul evadării în exterior şi al realizării unor imagini cu suficiente virtuţi plastice, semn al trăirilor pozitive, ca efect al receptării frumuseţii luminoase, nealterată de intruziuni, inevitabil ochiul se întoarce spre interior, „peştera fiinţei mele”), în care „e negură nebiruită”.

Un accident biografic (moartea soţiei, care a determinat şi confesiunea în proză Pietate, 1930) acutizează şi mai mult stările negre ale poetului, torturat de amintirea iubitei, generând în volumele Cenuşă sfântă (1930; Premiul Societăţii Scriitorilor Români), Elegii (1933; Premiul Societăţii Scriitorilor Români şi Premiul Academiei Române) şi Zăpezi şi purpură (1936) tânguioase evocări şi invocări, lamentaţii despre „sterpul meu infern”, în care „se cuibăreşte ca o epavă-n port”, „înţepenit şi mut”, deopotrivă înfricoşat şi doritor de moarte.

Existenţa devine „groapa mea de umbră”, e bântuită de „fantomele singurătăţii”, ceea ce o face să semene cu un permanent exerciţiu de magie neagră: „Tot ferec şi desferec peste vreme / Trecutul care fumegă şi geme”. Scufundarea în infinitul suferinţei poate fi semn al unei detaşări spirituale, al depărtării de orice satisfacţie care ar putea veni din modul comun de a trăi. La acest nivel, „nu-i soare şi nici negură nu este, / E un imens pustiu fără iertare”, un spaţiu/timp poetic în care „ca un ocnaş în salină / Am săpat blocuri de cleştar şi lumină”.

După o pauză de peste 20 de ani, în care i-au apărut totuşi câteva plachete cu versuri pentru copii - personale şi traduceri -, nu lipsite de prospeţime şi vioiciune prozodică şi imagistică, ineditele din volumul antologic Poeme (1965) se depărtează, în general, de tonalitatea sumbră şi lamentuoasă în care Dumitrescu se exprimase anterior. Doar în câteva mai persistă imaginea celui cu „inimă rănită”, „suflet ulcerat”, minte „bântuită şi bolnavă” şi care poartă pe „fruntea arsă” „tristeţea ca un nimb crepuscular”. În rest, o serie de încercări de a fixa crâmpeie şi momente din natură, în diferite ipostaze, preponderent descriptive, dar şi cu inserţii meditative.

Acestea capătă o pondere mai mare în următoarele volume - Cireş amar (1967) şi Călător fără vâlvă (1969) -, în care sunt consemnate de multe ori simple gânduri, dispoziţii, cugetări fără vreo relevanţă deosebită - aspiraţia spre o existenţă echilibrată, calmă, armonioasă, senină, netulburată de excese de luciditate sau afectivitate, extazieri în faţa naturii, a forţei vitale pure, eterne, dar şi umbrite meditaţii despre îmbătrânire şi moarte, cu rostiri înţelepte şi eticiste despre imuabilitatea condiţiei umane şi imposibilitatea comunicării esenţiale între indivizi, despre neîncrederea în divinitate şi în viaţa de dincolo („conştiinţa e singurul zeu”, care se află - sau nu - în fiecare pământean).

O altă temă recurentă este prezentă din placheta Elegii până la ultima poezie din Călător... - condiţia şi soarta poetului şi a poeziei. Modul în care se autopercepe oscilează de la imaginea unei „jertfe absurde”, inutile, la aceea a unui „blestem” care chinuie şi alienează, privându-l pe poet de o existenţă normală, de bucuriile vieţii simple, dar care îl poate transforma într-un fel de Crist ce se sacrifică pentru oameni, oferindu-se ca „sfântă azimă”, după „momentul de reculegere sacră” al scrisului, când ar avea loc transsubstanţierea propriei fiinţe în vers.

În paralel, are multe îndoieli cu privire la perenitatea poeziei sale, văzută când ca o palidă expresie a unor intense trăiri, când ca un „joc de icoane şi zvonuri rare”, ba, şi mai mult, ca o „pasăre vie” care străbate „cerul veciei”, ca un mesager pentru viitor sau ca o „stea în bezne”, poartă spre libertate şi nemărginire. Metafora „vâlvătăii” cu care îşi desemnează harul poetic sugerează caracterul paradoxal al stării de creaţie - ardere şi luminare, agonie şi extaz.

Critica de întâmpinare a relevat caracterul elegiac, melancolic al acestei poezii izvorâte din durere, dintr-o tristeţe organică, nedeterminată, sinceritatea şi autenticitatea emoţiei, sensibilitatea, delicateţea trăirilor, precum şi simplitatea clasică a formei, plasticitatea, virtuozitatea prozodică. I s-au reproşat însă exprimarea prea directă, chiar naivă, prea psihologică şi mai puţin estetică, lipsa originalităţii viziunii şi a limbajului poetic, o anume artificialitate şi un uşor convenţionalism în construirea imaginilor, unele asamblări de elemente incongruente. Peste ani, rămâne ardoarea cu care s-a dedicat poeziei. Chiar dacă era înzestrat cu posibilităţi modeste, lipsit de o forţă de creaţie şi expresie notabilă, Dumitrescu reprezintă un caz de sinceritate, de ataşament firesc la poezie.

Opera literară

  • Poezii (1915-1919), prefaţă de I.A. Bassarabescu, Ploieşti, 1920;
  • Primăveri scuturate, Bucureşti, 1924;
  • Cântece pentru madona mică, Craiova, 1926;
  • Opinii literare, Bucureşti, 1927;
  • Privelişti, Bucureşti, 1928;
  • Cenuşă sfântă, Bucureşti, 1930;
  • Pietate, Bucureşti, 1930;
  • Elegii, Bucureşti, 1933;
  • Zăpezi şi purpură, Bucureşti, 1936;
  • Poezia lui Cerna, Bucureşti, 1939;
  • Amiază, Bucureşti, 1942;
  • Zvon şi joacă de copii, Bucureşti, 1955;
  • Ce mai faceţi, florilor?, Bucureşti, 1957;
  • Glasuri limpezi, Bucureşti, 1961;
  • Frăgezimi, Bucureşti, 1964;
  • Poeme, prefaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1965;
  • Cireş amar, Bucureşti, 1967;
  • Călător fără vâlvă, Bucureşti, 1969.

Traduceri

  • O. Vîsoţkaia, Haide-n horă, Bucureşti, 1956;
  • Ghicitori populare ruseşti, Bucureşti, 1956;
  • I. Akim, Papă Lapte, Bucureşti, 1959;
  • V. Ardamaţki, Aici 11-17..., Bucureşti, 1960 (în colaborare).

Check Also

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …

Anghel Dumbrăveanu

Anghel Dumbrăveanu (21 noiembrie 1933, Dobroteasa, judeţul Olt) – poet, prozator şi traducător. Este fiul …