George Bacovia

George Bacovia (4 septembrie 1881, Bacău - 22 mai 1957, Bucureşti) - poet. Este al patrulea dintre cei opt copii ai Zoiţei (născută Langa) şi ai lui Dimitrie Vasiliu, comerciant. Prin tată, Bacovia se trăgea dintr-o veche familie boierească (Mustea), atestată pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Urmează primele patru clase gimnaziale la Şcoala Domnească din oraşul natal, apoi - începând din 1894 - este înscris la Gimnaziul „Principele Ferdinand”. Încheie studiile liceale în 1903, după ce trecuse prin Liceul Militar din Iaşi şi prin cel din Bacău. Are, printre profesori, pe Garabet Ibrăileanu (română, clasa a V-a), Dimitrie Nanu (română, clasa a VI-a) şi D.D. Pătrăşcanu (istorie). Se distinge la desen şi muzică. În octombrie 1903 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi, după multe amânări, exmatriculări, reprimiri, reuşeşte să capete diploma de licenţă la Iaşi, în noiembrie 1911, în aceeaşi lună fiind admis în Colegiul de avocaţi din judeţul Bacău. Nu exercită însă profesiunea.

În 1912 este suplinitor în şcoli din Bacău, apoi, în februarie 1913, capătă postul de copist la Prefectura din Bacău, după puţin timp devine ajutor de contabil la Prefectură; în iunie 1914 este internat la Sanatoriul de boli nervoase al doctorului Mărgăritescu din Bucureşti. În decembrie acelaşi an primeşte vizita lui Alexandru Macedonski la Bacău. Viaţa lui Bacovia se împarte, în continuare, între slujbe efemere (copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, şef de birou în Direcţia generală a asistenţei sociale din Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Normală de Băieţi din Bacău, bibliotecar la Ministerul Minelor etc.), perioade de internare în diverse clinici de boli nervoase, lungi convalescenţe şi, bineînţeles, literatură.

În iunie 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu, profesoară şi, ea însăşi, poetă. În noiembrie 1931 se naşte unicul fiu al poetului, Gabriel (decedat, la Bacău, la 24 ianuarie 1999). În 1933, familia Bacovia se mută la Bucureşti, în 1934, Bacovia primeşte, alături de Tudor Arghezi, Premiul Naţional de Poezie.

Bacovia debutează, la 20 martie 1899, în „Literatorul” cu poezia Şi toate, sub numele de V. George; în decembrie 1903 publică în „Viaţa nouă” (revistă al cărei redactor literar era Aristide Cantilli) Amurg, Lacustră şi Nevroză, apoi în „Arta” (Iaşi), în acelaşi an, îi apar poemele Toamnă şi Melancolie, semnate George Bacovia. Numele de Bacovia l-a luat, mărturiseşte el într-o convorbire cu Vasile Netea (în „Vremea”, 6 iunie 1947), din dicţionarul lui Hasdeu. Şi tot poetul mai indică o sursă: Baco e o prescurtare de la Bacchus, la care adaugă latinescul via („cale”), aşadar: Bacovia înseamnă şi „calea lui Bacchus”. Frecventează cenaclul literar al lui Macedonski. Alte colaborări, la „Românul literar”, „Liga conservatoare” şi „Revista idealistă”.

Cele mai multe (şi mai bune) poeme sunt scrise de Bacovia în această perioadă (20-22 de ani). Numele lui este menţionat de Mihail Dragomirescu în „Convorbiri” (februarie 1907), iar I.M. Raşcu (Evandru) scrie despre el (Un cântăreţ al toamnei) în 1910. Bacovia publică şi sub pseudonimul George Andoni în revista „Versuri şi proză” a lui I.M. Raşcu, alte publicaţii la care colaborează fiind „Insula”, „Flacăra”, „Seara”, „Cronica Moldovei”, „Noua revistă română”, „Curierul Bacăului”, „Gândirea”, „Cugetul românesc” etc.

În mai 1915, Bacovia editează la Bacău, împreună cu Ion Iordăchescu şi Şmil Kraus, „Orizonturi noi”, publicaţie modernistă în care foloseşte şi pseudonimele Vag şi Geo Vag. Alexandru Macedonski îl recomandă în „Făclia” (ianuarie 1916) în aceşti termeni: „Bacovia. Acesta este pseudonimul unui tânăr din Bacău, d. Vasiliu, admirabil poet, dar a cărui modestie l-a ţinut în umbră cu tot nemărginitul lui talent. Era aproape un copil, când în 1902 a venit la mine într-o frumoasă zi de vară să-mi citească, sfios cum nu se poate mai mult, versuri de-ale sale. Marea sa originalitate m-a lăsat înmărmurit de uimire. Câtva timp l-am pierdut apoi din vedere. A încercat şi el, fireşte, să străbată. Cu Bucureştii însă nu s-a împăcat şi s-a întors în scumpul său Bacău, petec de rai pe care băcăuanii nu-l preţuiesc destul sau deloc. Ca şi Iuliu Cezar Săvescu, ca şi Ştefan Petică, ca şi Alexandru Petroff şi alţii, el a izvorât din mişcarea culturală şi de simţiri a «Literatorului» şi este un premergător, iar nicidecum o coadă oarecare desprinsă din ea şi întrebuinţând fără nici un rost sonoritatea împerecherii literelor şi culoarea imaginilor.

Venit în literatură după Ion Theo, azi Tudor Arghezi, cel care a îndrăznit pe această cale mult, pentru că înseamnă mult, şi după Alexandru Petroff al cărui grai e desprins din al poeţilor latini ori descendenţii ciclului alexandrin, Bacovia se înfăţişează cu toate acestea ca un strălucit poet de excepţie în literatura română. În Franţa, principii poeţilor sunt proclamaţi de confraţii lor. La noi e mai bine. Îi proclamă talentul lor, şi principe va rămâne Bacovia în toţi timpii, prin o însemnată parte a poeziilor lui. Unele dintre ele sunt mai pline de farmec decât ale lui Verlaine, iar altele sunt tot atât de ciudate ca ale lui Mallarme...”.

Sub îngrijirea lui Ion Pillat apare volumul Plumb, semnalat prompt de Felix Aderca, mai târziu de Benjamin Fundoianu, Nicolae Davidescu, Eugen Lovinescu („Sburătorul literar”, 1922) etc. În martie 1925, Bacovia scoate împreună cu Grigore Tăbăcaru, la Bacău, „Ateneul literar”, iar în 1926 editează volumul Scântei galbene. Într-o convorbire, din aceşti ani, cu I. Valerian îşi justifică arta poetică simbolistă: „În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă, întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă, până azi. Am făcut şi compoziţii pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul Scântei galbene. Roşul e sângele, e viaţa zgomotoasă. Nu vreau să-ţi fac teorii. Urăsc definiţiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i osânda modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor.”

Şi mai departe, despre modelele lui literare: „Cât priveşte despre mine, am fost şi rămân un poet al decadenţii, fără a pierde nici grandoarea versurilor unui Vigny. Dintre confraţi, n-am înţeles nici poezia lui Minulescu, şi poate nici pe Stamatiad. Citesc din toţi, dar nu admit pe nimeni. Din tumultul de la polul artei, nu dezvelesc decât întârziate ţipete de cocori pe un cer înnoptat de iarnă. După mine se vor limpezi şi aceste lucruri. Mi-a plăcut în artă să urmăresc întotdeauna o problemă. Deşi am citit în tinereţe pe Rimbaud, Baudelaire, Laforgue şi alţii, n-am simţit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă vârstă. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu paraziţi şi maimuţe.”

Bacovia publicase în reviste, înainte chiar de apariţia volumului Plumb, un număr de poeme în proză, note epice subiective, iar mai târziu (1929) începe un roman liric, Cântec târziu. Pe toate acestea le publică sub un titlu comun: Bucăţi de noapte (1926). În 1933 scoate al treilea volum de versuri, Cu voi..., apoi Comedii în fond (1936), Stanţe burgheze (1946), iar postum îi apare ciclul Stanţe şi versete (în „Viaţa românească”, septembrie 1961). În 1934 Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” îi publică volumul antologic Poezii cu o prefaţă de Adrian Maniu. Toate scrierile lui Bacovia (inclusiv articolele, însemnările subiective, prozele lirice, interviurile) vor fi tipărite, într-o ediţie integrală, însoţită de desenele făcute de poet, în seria „Opere fundamentale” (2001), sub îngrijirea lui Mircea Coloşenco.

Critica literară nu şi-a dat seama de la început de dimensiunea reală a lirismului bacovian. Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius (acesta mai aproape de adevăr în judecata lui de valoare), Pompiliu Constantinescu, George Călinescu recunosc originalitatea poetului, dar drămuiesc bine propoziţiile când e vorba să dea o judecată de valoare globală. Impresia de monotonie, artificiu liric trece de la un comentariu la altul. Mai mult decât atât: luptând pentru impunerea poeziei lui Arghezi, critica estetică l-a uitat pe Bacovia care, în jurul anului 1900, schimbase radical limbajul şi temele poeziei româneşti.

A trebuit să apară o altă sensibilitate şi altă generaţie poetică pentru ca Bacovia să fie recunoscut un mare poet. Acest lucru s-a întâmplat în anii '60, când modernitatea românească revine în actualitate. Poeţii şi criticii tineri de atunci îl descoperă şi îl impun. O alianţă spirituală care, ca şi în cazul întâlnirii cu Arghezi, Blaga şi Barbu, a funcţionat şi a dus, în cele din urmă, la renaşterea lirismului românesc după trauma realismului socialist. Temele poeziei lui Bacovia sunt acelea ale simbolismului din ramura postbaudelairianului Rollinat, poetul Nevrozelor, pe care, de altfel, autorul român îl citează în mai multe rânduri. Un simbolism negru, decadent, prăbuşit într-o astenie generală, sensibil la aspectele macabre ale existenţei şi, în acelaşi timp, dornic să exprime sensul corespondenţelor dintre simţuri şi să realizeze o sinteză a artelor.

Bacovia preia, cum mărturiseşte, conceptul de audiţie colorată şi caută să sugereze în mici poeme muzicale, străbătute ca de un curent electric de o tristeţe agitată, cu toate rănile deschise, echivalenţa lirică a cenuşiului sau a violetului. Acestea, plus albul, galbenul, sunt culorile lui favorite. N-a scris un sonet al vocalelor, dar a încercat să introducă paleta pictorului în poem si să asocieze ritmul versurilor cu sonurile unei muzici grave. Şi-a justificat, într-un interviu, preferinţele plastice: cenuşiul ar fi culoarea obişnuită a Bacăului şi, „existând în natură, s-a strecurat necalculat în versurile mele”. Tot aşa violetul, observat, zice el, pe valea Bistriţei din zona Bacău. În fine, galbenul ar fi inspirat de priveliştile din grădina publică a oraşului. Explicaţii prea realiste. În fapt, toţi simboliştii, indiferent unde trăiesc, sunt preocupaţi de aceste corespondenţe şi caută să formuleze o estetică adecvată, pornind de la estetica lui Baudelaire. Macedonski şi elevii săi fac exerciţii în acest sens.

Revenind la temele şi fantasmele poetului (obsesia derizoriului şi a macabrului, teroarea de universurile lichide, sensibilitatea la semnele funerarului din existenţă), se pune firesc întrebarea cât este sensibilitate reală în aceste poeme şi cât este poză literară. Răspunsul nu poate fi decât unul: lirismul lui Bacovia este o împletire ingenioasă de poză şi trăire sfâşietoare, de „secreţie”, cum zice Lovinescu, a unui spirit bolnav de tristeţile, melancoliile lumii. E greu de spus cine a imitat şi pe cine. Mistificaţia literară este atât de bine asimilată încât nu se mai simte în poem ce este expresie a existenţialului şi ce reprezintă clişee luate de la decadenţii francezi. Este ca un ser care, odată intrat în circulaţia sanguină a poeziei, nu mai poate fi identificat. În fond, ceea ce contează în procesul imitaţiei este rezultatul. Toţi imită mai mult sau mai puţin, observa T.S. Eliot, numai la poeţii proşti se vede ce-au luat şi de unde, poeţii autentici asimilează rapid şi bine modelele.

Bacovia trăieşte, aşa-zicând, într-un mod naiv şi cu o sinceritate totală modelele. Poza devine modul lui de a fi liric, în fine, el îşi desenează cu sânge închipuirile pe care le ia din cărţi. Aceasta este cel puţin impresia pe care o ai când îi citeşti poemele de o derutantă elementaritate, în care se plimbă fără aroganţă (fără acel defi întâlnit la mai toţi poeţii simbolişti din faza insurecţiei) fantasmele decadenţilor, tristeţile lor delirante, decorurile îndoliate. Bacovia cultivă mica scenă livresc-existenţială în care există un unic simbol liric dezvoltat prin câteva detalii repetitive.

Iată, Plumb, poemul liminar din volumul apărut în 1916: sicrie de plumb, cavou, veşminte funerare, coroane de plumb, aripi de plumb, flori de plumb şi, în acest decor, amorul de plumb pe care îl strigă, deznădăjduit, poetul copleşit de singurătatea lui. Totul se învârte în jurul acestei fantasme puse în scenă. Poetul romantic caută singurătatea într-un cadru cosmic, de regulă codrul sălbatic şi grandios, poetul simbolist transportă singurătatea în cavouri şi pune totul sub semnul unei culori unice care, în fapt, sugerează o dezolantă, apăsătoare culoare metalică (plumbul care nu are propriu-zis o culoare sau are una, indistinctă, negrul degradat spre cenuşiu).

Care este simbolul memorabil, unde e marea poezie în aceste versuri care adună şi învârt asemenea detalii?: „Dormeau adânc sicriele de plumb / Şi flori de plumb şi funerar vestmânt - / Stam singur în cavou... şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele de plumb. // Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig - / Stam singur lângă mort... şi era frig... / Şi-i atârnau aripile de plumb.” Simbolul se vede cu ochiul liber: singurătatea individului într-un univers închis, redus la maxim, sufocant, iar lirismul iese din sugestia acestei stranii stări de izolare şi frig în vecinătatea cadavrelor. Sublimul romantic este astfel înlocuit de simbolişti prin valorificarea estetică a macabrului, a derizoriului din real. Arghezi, care începe prin a cultiva aceleaşi elemente, introduce şi o notă patetică şi conceptualizantă în poem, deschizând astfel simbolul spre alte universuri. Bacovia execută operaţia inversă: închide simbolul liric, repetă amănuntele, pictează cu aceeaşi culoare, stinge tonurile.

Pastel aduce în tablou corbii, târâitul ploii de toamnă, mugetul vitelor închise în ocol şi sunetul trist, dogit al tălăngilor. Poemul sugerează, admirabil, senzaţia de agonie a vegetaţiei, de târziu în lume şi de prăbuşire a universului într-o tristeţe grea, aceea a individului care contemplă această moarte fără glorie: „Şi tare-i târziu / Şi n-am mai murit”. Din nou gândul merge spre agoniile fastuoase ale romanticilor şi, făcând comparaţia de rigoare, se observă puţinătatea elementelor cu care lucrează spiritul bacovian, absenţa ceremoniei, obstinaţia cultivării micilor simboluri ale derizoriului din sfera existenţei. Dar tocmai această lipsă de „măreţie de simbol”, pentru a reproduce o formulă ironică, dă măreţie poemului bacovian, simplu şi cutremurător ca un bocet şoptit. Scenariile, modelele, în fine, pozele luate de la alţii şi care se văd, ca o cusătură cu aţă albă la un costum de gală, nu strică tonalitatea şi nu falsifică mesajul poemului. Un mesaj care comunică, de cele mai multe ori, o sugestie despre tragicul existenţei mărunte, solitare, fără orizonturi.

Bacovia transmite de o sută de ori aceste semnale de urgenţă ale fiinţei instalate într-o solitudine grea. O singurătate, iarăşi, lipsită de orgoliul încercat de romantici, o singurătate care nu eliberează fiinţa de circumstanţele constrângătoare ale vieţii, ci o închide şi o descompune lent şi iremediabil. Mai mult, solitudinea bacoviană nu este niciodată singură, este înconjurată mai totdeauna de alte singurătăţi mai mari: parcul din mijlocul oraşului este solitar, pieţele sunt pustii, hanul, drumul, odaia în care poetul aşteaptă să se întâmple ceva şi nu se întâmplă, totul, pe scurt, este scufundat într-o singurătate minerală. Este, în chip surprinzător, spaţiul de teroare şi în acelaşi timp spaţiul de securitate al poetului. Îl izolează de lume şi, totodată, îi sporeşte frica abisală - frica de lucruri şi frica de fantasmele pe care le fabrică imaginaţia.

E greu de spus dacă există un spaţiu de securitate (în sensul pe care îl dau criticii tematişti de felul lui Jean-Pierre Richard) în care spiritul liric bacovian se simte ocrotit. La prima vedere, spaţiul de refugiu este spaţiul singurătăţii (camera în care se izolează şi unde ascultă tăcerile grele sau de unde vede prăpădul ninsorii, crâşma păcătoasă dintr-un târg blestemat, hanul de la marginea oraşului, vastul cavou în care se află cadavrul iubitei, din nou cârciuma în care cântă barbar o femeie etc.), un spaţiu care închide spiritul, nu-l eliberează de fantasmele urâtului.

Este, apoi, spaţiul din afară: parcul, târgul ca atare, marginile lui, care se deschid spre „zarea grea de plumb”, mahalalele în care aşteaptă fecioarele ofticoase, zidurile umede ale caselor, pământul care pare un mormânt, liceul - cimitir al tinereţilor, apoi chiar cimitirul, care ocupă şi el un loc în acest tablou sumbru. Nici un semn, deci, de securitate din afară, nici un colţ în care spiritul să se simtă în siguranţă, doar cadavre care se descompun, păsări care cad, pieţe pustii, parcuri solitare, ploi putrede, zări de plumb, din nou parcuri devastate, toamne ude şi primăveri ftizice, tristeţi de piatră, zăpezi apăsătoare, imposibile, cavouri, pereţi umezi şi ceruri prăbuşite. Acesta este spaţiul fizic în care s-a fixat spaţiul interior, spaţiul de securitate al simbolistului Bacovia. O securitate fragilă a spiritului în insecuritatea maximă a spaţiului din afară.

Există, totuşi, în poezia lui Bacovia şi momente de calm, şi mici spaţii ocrotitoare. Vremelnic ocrotitoare, securizante. De pildă, odaia încălzită în care iubita serveşte ceaiul, cântă la clavir sau citeşte „ceva de la poluri”, ca în poemul Decembre. Instalat în fotoliu, lângă soba în care trosneşte focul, poetul contemplă prin geamuri peisajul polar de afară şi ascultă vijelia. Moment de linişte, de împăcare cu lumea din afară şi de calm interior. Chiar şi obiectele, până acum apăsătoare, doborâte de singurătatea lor, capătă o aură mistică: „Şi toate din casă mi-s sfinte”. Zăpada (element, în genere, negativ, obstacol în calea spiritului şi sursă de nelinişte pentru psihicul poetului înspăimântat de lucruri) a creat un cadru favorabil.

Poetul este, în camera străjuită de nămeţi, un prizonier bucuros. Frica de elemente - sentiment dominant în poemele bacoviene - este înlocuită aici cu o scurtă stare de tihnă şi desfătare: „Şi vino şi tu mai aproape; / Citeşte-mi ceva de la poluri, / Şi ningă... zăpada ne-ngroape. // Ce cald e aicea la tine. / Şi toate din casă mi-s sfinte; / Te uită cum ninge Decembre... / Nu râde... citeşte-nainte. // E ziuă şi ce întuneric... / Mai spune s-aducă şi lampa - / Te uită, zăpada-i cât gardul, / Şi-a prins promoroacă şi clampa. // Eu nu mă mai duc azi acasă... / Potop e-napoi şi-nainte, / Te uită cum ninge Decembre, / Nu râde... citeşte ’nainte”.

Mai sunt în acest spaţiu liric de securitate/insecuritate, amurgurile violete, zăvoiul violet, copacii albi, copacii negri, foşnetul toamnei, din nou apusul de toamnă violet sau de humă etc., care ar putea da o altă idee despre relaţiile lui Bacovia în plan senzorial cu lucrurile din afară. Acestea sugerează însă mai degrabă o tehnică poetică decât un mod de a primi elementele materiei. O tehnică învăţată de la simbolişti şi, totodată, o poză asumată şi transformată în cele din urmă într-un cadru de existenţă. El pune mai mult suflet şi mai puţină fantezie decât alţii în aceste teste de audiţie colorată şi parfumată. Rezultă un număr destul de mare de poeme în care sunetele şi parfumurile se cheamă şi se confundă într-o muzică a suspinelor. Ambiţia poetului este de a realiza, cum spune în Nervi de primăvară, „o pictură parfumată cu vibrări de violet”. Invocă, în acest scop, pe Venus care se iveşte dimineaţa dintr-o rouă de culori şi păşeşte apoi într-un univers de lucruri violete.

Matinală, din care face parte această imagine, este un mic poem eminescian tradus în limbajul corespondenţelor simboliste: „Aurora violetă / Plouă rouă de culori - / Venus, plină de fiori, / Pare-o vie violetă. // Bat la geamul tău încet, / Bat cu-o roză sângeroasă - / Vino, floare somnoroasă, / Cât pe zări e violet. // Plâns de ape se repetă / Încă totu-i adormit - / Ca în vise s-a pornit / Roata morii - violetă”.

Bacovia este, probabil, primul care introduce la noi relaţia culturală în poem sau, mai corect spus, face din referinţa livrescă un element de reflecţie lirică. Este un mod de a indica modelele şi, totodată, de a gândi poezia ca artificiu, iar opera ca produsul unui poeta faber. Este, desigur, şi un joc, o trecere, sub ochii cititorului, de la poezia inimii la poezia poeziei. Într-un poem se ivesc numele lui Poe, Baudelaire şi Rollinat, în alte versuri sunt invocaţi Eminescu, Heine şi Lenau sau, mai aproape de stilul lirismului bacovian, Verlaine.

Prezenţa romanticilor nu arată o afinitate estetică, deşi există câteva accente eminesciene în poemele lui, ca, de pildă, în acest dialog cu umbra (o temă romantică răspândită): „Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii... / Se întindea noianul de unde nu mai vii; / O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa - / Vedeam ce nu se vede, vorbeam ce nu era.” Sau în Poveste, unde apare „şoptirea singuraticei păduri” şi, în acest spaţiu tipic eminescian, se înfiripă şi femeia „ca o pală rătăcire coborând din alte zări”.

Erosul bacovian descoperă acum codrul mirific, tema depărtării, idila, „povestea cu dureri şi cu mistere”, euforia sărutului, pe scurt, amorul în faza juvenil-pasională. Chiar ritmurile acestei frumoase poveşti de iubire amintesc de desfăşurarea lentă, mătăsoasă a versului eminescian: „îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă, / Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori / Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă / Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori...” S-a vorbit de monotonia poeziei lui Bacovia, de tematica ei redusă, în fine, de „manierismul insuportabil” (George Călinescu).

Faptul este de ordinul evidenţei, deşi trebuie recunoscut că tocmai această închidere a lirismului într-o problematică repetitivă dă o notă de originalitate şi profunzime poemelor sale. În fond, poezia lui are un unic motiv muzical, executat la un violoncel care, încet-încet, prin acumulare de tonuri joase, dă o impresie extraordinară de suferinţă şi de vibraţie aproape maladivă a spiritului. Dacă nevroza are un sunet şi are o culoare, ea are, în literatura română, culoarea şi sunetul poemului bacovian.

Spre deosebire de Arghezi, care încearcă toate temele şi construieşte o vastă mitologie lirică în marginea lor, autorul Plumbului trasează în jurul lui un cerc de mici subiecte şi nu evadează aproape niciodată din acest spaţiu. Tot ceea ce se petrece se petrece aici. La urmă, se observă că la el cercul s-a umplut de fantasme şi că poemele ating temele grave ale existenţei. Poezia plictisului provincial, poezia târgului blestemat, copii după „pozele” decadenţilor, manierism patetic, teama de universurile umide, fragilitatea fiinţei în faţa elementelor, invenţie poetică limitată şi reluări obsesive într-o lirică astenică, ingenuă în măsura în care ingenuitatea se înţelege cu imitaţia modelului - toate acestea sunt adevărate sau de multe ori adevărate, reale. Dar există ceva mai profund în această poezie a spaţiilor închise şi a singurătăţilor compacte, şi anume sentimentul de gol al existenţei şi de gol istoric, senzaţia de surpare a lumii şi, odată cu ea, de desfacere, surpare lentă a elementelor interioare ale fiinţei, în fine, amestecul de naivitate şi poză satanică într-o lirică muzicală care încearcă, din loc în loc, să strice regulile retoricii.

George Călinescu vorbeşte chiar de „o retorică întoarsă”, însă retorica poetică nu-i răsturnată integral şi consecvent în lirica bacoviană. Poetul, fidel programului lui Verlaine, încearcă doar s-o sugrume din când în când, desfăcând versul, rupând fluiditatea discursului pentru a-l recompune, apoi, în altă strofă. Multe versuri sunt emblematice tocmai prin prozaismul sau, mai bine spus, prin îndrăzneala de a defini o stare lirică nu prin mijloacele tradiţionale de seducţie, ci printr-o alianţă din care a fost eliminată tocmai „poezia” în veşmintele ei sărbătoreşti. Câteva dovezi: iată amurgul, universul ca un cavou, târgul ostil şi pustiul existenţei: „Trec corbii - ah, «Corbii» / Poetului Tradem - / Şi curg pe-nnoptat / Pe-un târg îngheţat // Se duc pe pustii”, sugerate, toate, prin câteva referinţe cât se poate de banale şi un „ah” care ruşinează orice idee de solemnitate în poezie.

Gravitatea, solemnitatea găsesc însă altă cale pentru a ajunge la suprafaţa versurilor: „Un gol istoric se întinde”; „E toamnă, e foşnet, e somn... / Copacii, pe stradă oftează; / E tuse, e plânset, e gol... / Şi-i frig, şi burează...”; „Barbar cânta femeia-aceea”; „O poemă decadentă, cadaveric parfumată”; „Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus / Când vântul va boci, din nou, la cei de jos, la cei de sus - / La geamul tău, în spaima nopţii, ca un prelung final, / Voi repeta că anii trec mereu mai greu şi mai brutal”; „Ninge secular, tăcere, pare a fi bine”; „Ninge grandios, în oraşul vast cum nu mai este”; „Sunt cel mai trist din acest oraş”; „Verde crud, verde crud; Te mai văd, te mai aud”; „La geamuri, toamna cântă funerar / Un vals îndoliat şi monoton”; „E numai vedere... nu mai pot să vorbesc”; „Şi plouă cu-o părere de rău”; „O, ţară tristă, plină de humor...”; „Liceu - cimitir / Al tinereţii mele - / Pedanţi profesori / Şi examene grele”; „Vorbeşte încet, păşeşte încet, / Că totul cade ca o jale nouă”; „E ora când cade gândul amar, / Tăcere... e ora laşităţii”; „Blestemată mai fie şi toamna / Şi frunza ce pică pe noi -; / Blestemat să mai fie şi târgul / Ursuz, şi cu veşnice ploi... / Cetate, - azilul ftiziei - / Nămeţi de la pol te cuprind... / Cetate, azi moare poetul / În braţele tale tuşind...”.

Nu se poate spune de unde vine farmecul bizar al acestor versuri care nu formulează nici o comparaţie de preţ şi nici o metaforă care să ne fure ochii şi să încânte urechea. De ce rămân în minte, deşi nu au în ele nimic memorabil? Cum se face că aceste confesiuni, de o exasperantă banalitate, acaparează, „smintesc” fantezia noastră de lectori sceptici, în fine, cum de reuşeşte Bacovia, poet care voieşte să fie un anarhic în estetica poeziei, să simplifice atât de mult limbajul poeziei, dându-i, în acelaşi timp, atâta pregnanţă şi o aşa de mare putere emoţională? Secretele poeziei moderne care, cum se ştie, îşi caută sonuri şi „vederi” (o formulă bacoviană) în zonele de umbră ale existenţei. Rimbaud invita poetul modern să viziteze nevăzutul, neauzitul, nepipăitul şi nemirosibilul pentru a putea reinventa poezia. Bacovia, pornind din alt punct, vizitează cămările realului derizoriu, ungherele plictisului existenţial, subteranele tristeţii şi ale eşecului, în fine, priveşte existenţa prin geamul afumat al unei delirante singurătăţi. Reuşeşte şi el, în cele din urmă, să reinventeze poezia silind-o să coboare în micul infern al existenţei curente.

Opera literară

  • Plumb, Bucureşti, 1916; ediţia II, Râmnicu Sărat, 1924;
  • Scântei galbene, Bacău, 1926;
  • Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926;
  • Poezii, Bucureşti, 1929;
  • Cu voi..., Bucureşti, 1930;
  • Poezii, prefaţă de Adrian Maniu, Bucureşti, 1934;
  • Comedii în fond, Bucureşti, 1936;
  • Opere, Bucureşti, 1944;
  • Stanţe burgheze, Bucureşti, 1946;
  • Poezii, prefaţă de Eugen Jebeleanu, Bucureşti, 1956;
  • Poezii, Bucureşti, 1957;
  • Scrieri alese, prefaţă Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1961;
  • Plumb. Versuri şi proză, ediţie îngrijită de Ion Nistor, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1965;
  • Stanţe şi versete. Postume, Bucureşti, 1970;
  • Opere, ediţie îngrijită de Mihail Petroveanu şi Cornelia Botez, prefaţă de Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1978;
  • Plumb, ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1983;
  • Opere, prefaţă de Ion Simuţ, Bucureşti, 1994;
  • Poezii, ediţie îngrijită de Tudor Opriş şi Gabriel Bacovia, prefaţă de Tudor Opriş, Bucureşti, 1996;
  • Plumb - Plomb, ediţie bilingvă, traducere de Odile Serre, Piteşti, 1998;
  • Plumb. Poezii. Proză, ediţie îngrijită de Ion Nistor, prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1998;
  • Plumb - Plomb, ediţie bilingvă, traducere de Miron Kiropol, prefaţă de Basarab Nicolescu, Iaşi, 2000;
  • Opere (Poezii. Proză. Publicistică. Corespondenţă. Destăinuiri), ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco, introducere de Eugen Simion, Bucureşti, 2001.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …