Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti - 28 septembrie 2004, Bucureşti) - poet, traducător, redactor şi academician. Este fiul Aureliei (născută Buiculescu) şi al lui Vasile Oprea, care îşi schimbă numele în Dumitrescu. Tatăl este cizmar şi proprietar al unui magazin de încălţăminte pe Calea Griviţei din Bucureşti.

Dumitrescu (al cărui prenume la naştere este Gheorghe) face cursul primar la Şcoala „Regina Margherita” şi la Şcoala nr. 28, apoi studii secundare la Liceul „Marele Voievod Mihai” din Bucureşti (1930-1939). În clasa a VI-a, împreună cu Marin Sârbulescu şi cu alţi colegi, editează revista „Licăriri”, unde publică primele versuri. Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, începută în 1939, este absolvită în 1944, fără licenţă.

Debutează în presă la 15 decembrie 1939, în „Cadran”, cu poemul Cântec, semnat Vladimir Ierunca. În 1939-1940, colaborează la revistele „Prepoem”, „Tribuna tineretului” şi „Curentul literar”. La 10 martie 1941, scoate (împreună cu un grup) revista „Albatros”, în care semnează cu pseudonimele Felix Anadam şi Ion Călimară. Cu cel dintâi îşi semnează şi cartea de debut, placheta de versuri Aritmetică, apărută în 1941.

La 1 noiembrie 1942, editează, împreună cu grupul „Albatros”, la care se adaugă Ion Caraion, un număr din seria nouă a revistei „Gândul nostru”. Din acelaşi an până în 1944, este redactor la „Timpul”, din 1944 până în 1946, redactor la „Victoria”, colaborează la „Vremea”, frecventează cenaclul Sburătorul şi publică pasager în „Kalende” şi „Fapta”.

După august 1944, este numit inspector în Direcţia Generală a Teatrelor, unde rămâne până în 1950. În 1946, publică volumul Libertatea de a trage cu puşca, premiat de Editura Fundaţiilor Regale, după ce, în 1943, sub titlul Pelagră, acceptat de Editura Prometeu, fusese respins de cenzură. După război, scrie la „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa românească”, „Tribuna poporului”, „Veac nou”, „Scânteia tineretului”, „Orizont” şi „Meridian”. Director, în 1946, al Teatrului Naţional din Craiova, între 1947 şi 1950 este redactor, apoi redactor-şef adjunct la „Flacăra” (iniţial „Revista literară”).

În 1950, îl înlocuieşte pe Miron Radu Paraschivescu (bolnav) la conducerea „Almanahului literar” din Cluj, pregătind transformarea acestuia în revista „Steaua”. Transferat pe şantierul hidrocentralei de la Bicaz, editează aici în 1952-1953 ziarul „Zorii socialismului”. În 1953-1954, este trimis la Iaşi, ca redactor la „Iaşul nou”. Înscris în 1946, este exclus în 1954 din Partidul Comunist, pentru a fi reprimit în 1963. Până la „reabilitare”, se întreţine colaborând la rubrica „ antiimperialista” a revistei „Urzica” şi traducând, stilizând şi întocmind antologii de poezie pentru Editura Cartea Rusă.

În 1966, este numit secretar al centrului românesc al PEN-Clubului. Este primul redactor-şef al „României literare” (1968-1970). A semnat consecvent şi cu ecou în epocă rubrica „Poşta redacţiei” la „Flacăra”, „Contemporanul”, „Gazeta literară”, „România literară”, „Luceafărul” etc., conferindu-i o personalitate inimitabilă. În 2003, revista „Adevărul literar şi artistic” îi acordă Premiul de Excelenţă.

Câteva dintre temele din Aritmetică şi Libertatea de a trage cu puşca, volumul care l-a consacrat pe Dumitrescu ca voce particulară în cadrul generaţiei sale şi al grupului de la „Albatros”, apar conturate încă din „caietul de adolescent” alcătuit din versuri scrise îndeosebi în 1939 şi 1940. Predomină, ca o supratemă, starea de oboseală existenţială, de inutilitate a oricărui gest („de la o vreme toate sunt de prisos, nimeni nu se mai întreabă: cine? / ci «cum» mai poate fi mai frumos”), sentimentul declinului general.

Declin al rostirii poetice inclusiv (un poem se intitulează simptomatic Amurg literar) şi încercare de revigorare a poeticităţii printr-o turnură anticalofilă, care - încă de pe acum - nu este pur exerciţiu de frondă, ci presupune, structural, o anume viziune: regalul soare îi pare „putrefact şi ceţos”, carnea roşie a cireşelor este răstălmăcită simbolic, sugerându-i hemoptizia adolescenţilor tuberculoşi etc.

Placheta, nepublicată, din 1943 şi volumul Libertatea... pun mai insistent şi mai marcat în valoare temele şi discursul liric al debutantului, care a fost receptat dintotdeauna drept un discurs antiliric, antipoetic sau, mai exact, ca una dintre tentativele cele mai originale şi consistente de înnoire a lirismului prin depăşirea abstracţiunii şi a hermetismului, ca şi a problematicii excesiv solipsiste.

Din această rebeliune a rezultat o poezie a gestului concret cotidian, a expresiei simple, directe, nu o dată brutale, respectiv a acţiunii orientate (şi) în afară. Caracterul ei turbulent şi insurgent s-a tradus printr-o demitizare de amploare (care poate fi considerată axul unui program liric). Demitizare a naturii: stelele sunt „buhăite şi murdare”, luna - „obeză şi colerică”, patroană” a unui „bordel selenar”, cerul se supune unei „aritmetici sentimentale”, iar marea nu mai e bună decât ca recipient pentru „elanurile şi urina” poetului.

Deposedat de atributele lui tradiţionale şi coborât într-un registru opus, şocant, apare şi erosul. Femeia, având „hoitul important”, îi ciocăneşte în dreptul inimii „cu degete de zaraf” sau, în ipostază castă, e coborâtă - cu un cinism pervers, sadic - în registrul trivial, culinar şi agrest. Există, desigur, o anumită poză teribilistă în toate acestea. La baza gesturilor şi retoricii antiretorice a frondei poetului se află o stare de spirit mai profundă, mai gravă. Mai întâi, poza teribilismului stă pe o ambivalenţă, care îi va întovărăşi mai toate ipostazele insurgenţelor: demascare, dezvăluire ironică / autoironică, dar şi restituire a unui lirism proaspăt, epurat de zgura strălucitoare a convenţiilor şi a sclifoselilor stilistice.

Poetica originară a lui Dumitrescu nu e aceea a tiflei sterilizante, ci a demistificării în numele unei estetici a vitalului. Drama lui este de a fi căzut într-un veac impropriu elanurilor viguroase, pure. Nu atât romantismul ca atitudine literară e denunţat, cât acest ev în care visul şi poezia devin anacronice şi caraghioase. Luna, primăvara, iubirea şi celelalte - sugerează poetul - nu au fost corupte atât de clişeele limbajului („poetic”), cât de secolul acesta violent, nevrozat, robotizat, de înclinaţia lui către oroare (poemul Libertatea de a trage cu puşca vorbeşte de o stare de beligerantă atavică şi generalizată) şi către înstrăinare.

„Omul nou”, produsul unui astfel de timp, refuză visul şi gratuitatea, a pierdut gândirea vie şi darul de a se mira de lucrurile simple: „Tu eşti şi mare, şi practic, / şi util, ca Majestatea Sa Cărbunele, / Omule nou - cap de nucă!” Antipoezia lui Dumitrescu este în primul rând reacţie la „veac(ul) stupid al tuturor elanurilor grave şi puerile”, în care nici un „romantism” (titlul unui poem) nu mai e posibil sau apare, de fapt, răsturnat. Că poemele din Libertatea de a trage cu puşca nu se rezumă la pura frondă, ci sunt semnul unei resurecţii lirice o dovedeşte revenirea la certitudinile simple şi stenice, mărturisită în ultimul poem al volumului.

După 1946, urmează un hiat de aproape două decenii până la volumul următor. În răstimp, poetul este vizitat chiar de gândul că filonul creativităţii sale a secat. Tăcerea aceasta trebuie înţeleasă ca refuz al unei istorii la care poetul tânăr aderase sincer, dar care se dovedise cu totul alta decât se iluzionase el a o evalua prospectiv, precum şi ca refuz al reţetei realismului socialist.

Versurile din Aventuri lirice (1963; Premiul Uniunii Scriitorilor) nu sunt scutite de conformisme (obligatorii, spre a putea apărea), dar, în cadrul dat al momentului, ele au putut perpetua imaginea insurgentului, a cârtitorului (nu întâmplător, unele au fost refuzate de redacţiile revistelor, iar apariţia cărţii - tergiversată). Însuşi titlul volumului este, în epocă, revoluţionar, reabilitând în intenţie lirismul şi libertatea poeziei.

Dacă se admite ipoteza că Dumitrescu este dintru început un poet vital, căzut însă în lumea „omului nou”, se va înţelege că între versurile tânărului şi cele din 1963 nu există o ruptură nici sub acest aspect. Acum el exaltă energiile telurice, declară că scrie cu pământ, e sedus de tumultul cosmic şi de frenezia constructorilor (amplele imnuri tachinate „macaralelor”, hidrocentralei de la Bicaz etc.), se proclamă inamic al „stagnării”.

La vremea apariţiei lor, unele poeme au putut părea subversive; de pildă, Problema spinoasă a nopţilor e o pledoarie implicită pentru statutul inalienabil al poetului şi poeziei, iar Ieremia, din poemul omonim apărut în volumul Nevoia de cercuri (1966), dând cu oiştea-n gard, este instituit ca simbol al interogaţiei, al încercării şi erorii fertile şi pus în opoziţie cu „ticăloasa spiţă a moluştelor grave / a celor ce nu dau cu nimic în nimic / de frica îndrăznelii şi a înnoirii”: personaj emblematic („un caz de remitizare” - Eugen Simion) pentru situarea poetului, care ia distanţă faţă de certitudini şi dogme, plasându-se într-un interval al relativului, ceea ce înseamnă, cu vorbele lui, intervalul lui „poate”/„parcă”, „oare”, „totuşi”.

Din conştiinţa relativităţii se naşte şi ironia reactualizată original în cele două cărţi. Există în ele şi multă discursivitate, dar aceasta ilustrează doar aparent şi în parte conformarea la imperativele oficiale ale poeziei pe înţelesul tuturor. „Muntean”, „bucureştean”, „Mitică” (aşa cum i s-a spus), pentru Dumitrescu agorafilia, oralitatea/locvacitatea, anecdotismul parabolic (uneori şi numai tezist-didactic), dedublarea de tip ironic, cultivarea poantei etc. presupun un anumit spaţiu de manevră şi o plasmă în care această materie poetică poate să ia naştere şi să se mişte, dar şi prin care poetul ajunge să distragă atenţia de la adevăratele ţinte şi semnificaţii. În fine, acestea sunt mijloace de neutralizare a elanurilor şi patetismelor proprii.

Neaşteptată este poezia erotică din Nevoia de cercuri, adunată în amplul ciclu Furtună în marea serenităţii. Dacă nici poezia din tinereţe, cu tot teribilismul ei demitizator, nu era văduvită de vibraţia autentică a trăirii / rostirii, acum poetul e răvăşit de prezenţa invadatoare a iubitei, care cotropeşte şi universul natural înconjurător. Însă, aproape sistematic, asemenea stări se văd dublate de o reacţie adversă, strecurată de demonul lucidităţii salvatoare, (auto)ironice, (auto)parodice. Mişcarea se petrece pe terenul deconspirării şi dezamorsării trăirilor patetice, a retoricii suferinţei şi a formulelor uzate. Un rol însemnat în temperarea avânturilor îl joacă intertextualitatea (cu efecte parodice) (ca în încântătoarele De după Lamartine şi Cântec de nucă verde), dar de cele mai multe ori ea nu dispersează gravitatea decât momentan şi înşelător.

În poemul Singur-lună, îndrăgostitul pătimeşte „singur-lună”, deoarece „mai lipsea cineva / ca să fim doi”, zice el deja ghiduş-dramatic. Dar singurătatea, luna, poezia toamnei / Doamnei se lovesc de clişeele ucigaşe, drept care poate fi văzut cabrându-se teribil şi candid întru sugrumarea din faţă a mitului: „Ei bine, dacă vreţi cu tot dinadinsul,/nu sufăr, nu e toamnă, / nu e lună - nu-i nimic... «toate trec, durere sau noroc, / nimic nu ţine viaţa-n loc», pam-pam!...” etc.

În final însă, când te aştepţi mai puţin, după această spornică bravadă, întorsătura: „O lacrimă. Stop. Totuşi, toamnă. / Mai lipsea cineva ca să fim doi.” Secretul unor asemenea poeme (reprezentative) este că diversiunea parodică şi în genere (auto)-ironică potenţează lirismul autentic, iar confesiunea devine, în urma ei, mai apropiată şi mai credibilă - după o reţetă pe care poetul o deţine în exclusivitate. Creaţia originală a lui Dumitrescu este însoţită de o meritorie muncă de traducător (din Rafael Alberti, Irving Stone, Curzio Malaparte etc.) şi de antologator: culegerea bilingvă Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal - Florile răului.

Opera literară

  • Aritmetică, Bucureşti, 1941;
  • Libertatea de a trage cu puşca, Bucureşti, 1946;
  • Bicazul ieri, azi, mâine, Bucureşti, 1963;
  • Aventuri lirice, Bucureşti, 1963;
  • Nevoia de cercuri, Bucureşti, 1966;
  • Jurnal de campanie, Bucureşti, 1974;
  • Africa de sub frunte, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1978;
  • Versuri, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1981;
  • Biliard - Biliard, ediţie bilingvă, traducere de Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1981;
  • Libertatea de a trage cu puşca şi celelalte versuri, Bucureşti, 1994;
  • Libertatea de a trage cu puşca - The Freedom to Pull the Trigger, ediţie bilingvă, traducere de Dan Duţescu, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1996;
  • Câinele de lângă pod, Bucureşti, 2000;
  • Poezii, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2000; ediţia II, prefaţă de Daniel Cristea-Enache, Bucureşti, 2002.

Antologii

  • 1917. Antologie lirică, Bucureşti, 1957;
  • Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal - Florile răului, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1967; ediţie îngrijită şi introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1968; ediţie îngrijită şi introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1978.

Traduceri

  • Isadora Duncan, Viaţa mea, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Ben Corlaciu);
  • Romain Gary, Groapa bunei speranţe, Bucureşti, 1946;
  • Demian Bednîi, Figuri cunoscute, Bucureşti, 1953; Versuri alese, Bucureşti, 1958;
  • Rafael Alberti, Între garoafă şi spadă, Bucureşti, 1957; Versuri alese, Bucureşti, 1958; Poezii, prefaţă de Mihai Beniuc, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Veronica Porumbacu);
  • Irving Stone, Bucuria vieţii, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Liana Dobrescu); Agonie şi extaz, prefaţă de Dan Grigorescu, I-II, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Liana Dobrescu);
  • Harold Courlander şi Wolf Leslau, Focul de pe munte, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Bianca Schachter);
  • Ivo Cipiko, Păianjenii, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Milivoi Gheorghievici);
  • Eduardas Miezelaitis, Omul, Bucureşti, 1964;
  • Curzio Malaparte, Soarele e orb, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1967.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …

Anghel Dumbrăveanu

Anghel Dumbrăveanu (21 noiembrie 1933, Dobroteasa, judeţul Olt) – poet, prozator şi traducător. Este fiul …