Gen liric

Lirica populară s-a format încă de la începuturile limbii române şi s-a dezvoltat de-a lungul timpului în numeroase capodopere sintetizând bogăţia, sensibilitatea şi forţa creatoare specifice spiritualităţii româneşti - adevărate creaţii orale care se fac ecoul mai multor stări intime, erotice întâi de toate, dar şi familiale, sociale, patriotice etc.

Numele genului liric provine de la „lyră” - instrument muzical cu care în vechime se acompaniau producţiile poetice.

Genul liric conţine două mai grupe: genul liric popular şi genul liric cult. Este genul prin excelenţă subiectiv, cu ajutorul căruia care eul îşi exprimă în mod direct gândurile şi sentimentele, reacţia faţă de fenomenele lumii exterioare şi faţă de propriile metamorfoze interioare.

Vocea care exprimă stări sufleteşti, idei, aspiraţii, într-o operă lirică, nu este vocea autorului ca persoană, ca existenţă umană, ci o abstracţie numită „eu liric”. Exprimarea artistică preferă persoana I singular (mai rar plural) pentru a sugera experienţa individuală, dar eul liric nu se confundă cu poetul, chiar dacă textul foloseşte persoana I.

Speciile liricii populare sunt doina, cântecul (de leagăn, de dragoste, haiducesc, de lume), poezia obiceiurilor (colinda, pluguşorul, sorcova, paparuda şi caloianul, drăgaica şi sânzienele, cântecul miresei, oraţia de nuntă, bocetul, zorile, descântecul etc.), creaţiile cu caracter didactic şi satiric (ghicitoarea, proverbele şi zicătorile - genul aforistic) şi strigăturile.

Speciile liricii culte sunt pastelul, idila, meditaţia, elegia, romanţa, oda, imnul, satira, pamfletul, epigrama, poeziile cu formă fixă: sonetul, rondelul, madrigalul, glosa, gazelul.

Predarea creaţiei lirice solicită din partea învăţătorului multă imaginaţie în alcătuirea unui plan de lectură explicativă care să contribuie la înţelegerea conţinutului (gândurilor şi sentimentelor) şi formei (mijloacele artistice, vocabularul întrebuinţat).

O atenţie specială se acordă, mai întâi, lecturii expresive pentru fixarea unei imagini stabile în conştiinţa micilor şcolari după care se procedează la împărţirea textului pe secvenţe poetice pentru aprofundarea sensurilor „cuvintelor-cheie”; ele sunt adevărate nuclee ale comunicării, puncte în jurul cărora gravitează alte cuvinte şi expresii artistice.

Receptarea operei lirice - operaţie numită şi analiză literară - constituie, în esenţă, un proces de „re-creare” a poeziei. Aceasta înseamnă că abordarea textului se identifică cu receptarea afectiv-intelectivă a lui de către elevi.

Rolul învăţătorului/profesorului este acela de a ajuta elevii să „trăiască” ceea ce textul conţine, adică să „vadă, să audă, să simtă, să creadă, în conformitate cu solicitările poeziei”. Punctul de plecare este materialul concret al operei, limbajul ei.