Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, sub semnul curentului luminist. La Blaj, încă din 1772, începe să se predea un curs de filozofie şi - mai ales cu scopuri didactice - se traduc sau se prelucrează manuale - ca Logica lui S. Micu - ale unor discipoli ai lui Wolff, cum sunt Baumeister şi Steinkellner. Ca şi în alte domenii ale culturii, la corifeii Şcolii ardelene vom întâlni preocupări mai susţinute în domeniul filozofiei.

Samuil Micu, unul din traducătorii şi prelucrătorii lucrărilor de filozofie wolffiană, contribuie la laicizarea concepţiei despre lume în spirit raţionalist. Cu toate contradicţiile pe care le manifestă - el este un credincios câştigat de idei raţionaliste - Micu se dovedeşte, pe linie luministă, un reformist cu simpatie pentru masele populare. Aportul său la crearea unei terminologii filozofice în limba română trebuie subliniat.

Gheorghe Şincai combate cu vehemenţă superstiţiile, de pe poziţiile deismului, şi încearcă să explice fenomenele naturii în sens materialist-mecanicist, călăuzindu-se de ideile fizicianului german Hellmuth. În a sa Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului, Şincai stăruie, cu deosebire, asupra caracterului obiectiv al legilor naturii.

La Petru Maior, ideile cele mai înaintate le găsim în al său Procanon (1783), în care se ridică împotriva infailibilităţii papale. În critica clerului superior catolic sau al celui unit, de la Blaj, Maior se întemeiază pe argumente luministe. Critici şi mai ascuţite îndreptate împotriva clericalismului, în general, vom afla în opera lui I. Budai-Deleanu; lor li se alătură atacuri împotriva nobilimii şi a aparatului birocratic al monarhiei habsburgice.

Pe când ceilalţi fruntaşi ai Şcolii ardelene se inspiră mai mult din luminismul reformist austriac şi german, Budai-Deleanu, cunoscător al operei luminiştilor francezi Voltaire şi Rousseau şi al ideilor promovate de revoluţia franceză din 1789, se situează pe poziţii simţitor mai înaintate, care vor fi depăşite numai de Nicolae Bălcescu, câteva decenii mai târziu. Budai-Deleanu admite ideea contractului social şi lichidarea inegalităţii sociale, prin răscoala poporului înarmat.

La generaţia mai tânără, încep să se facă simţite influenţele criticismului kantian. În concepţiile adepţilor transilvani ai filozofiei lui Kant, pe lângă elemente contradictorii întâlnim şi numeroase părţi pozitive. Aşa, de pildă, Simion Bărnuţiu traduce şi adaptează manualul de filozofie al kantianului Krug la realităţile Transilvaniei, făcând o aspră critică iobăgiei şi superstiţiilor, pentru a căror combatere va folosi chiar Critica raţiunii pure a lui Kant. Dintre adepţii maghiari ai filozofiei kantiene vom aminti pe Samuil Koteles (1770-1830) şi pe Carol Peterfi (1790-1873), cel dintâi autor al unui manual de logică, al doilea autorul unei istorii a filozofiei şi al unei estetici, publicată postum.

În Ţara Românească şi în Moldova se răspândesc - de pe catedrele şcolilor de învăţământ superior sau prin mijlocirea unor manuale, traduse în limbile greacă sau română - atât ideile criticismului german, cât şi ale senzualismului francez al lui Condillac sau ale aşa-zisei şcoli „ideologice” a lui Destutt de Tracy. Din amintirile foştilor discipoli ai lui Lazăr ştim cât de ascultate erau cursurile sale de filozofie, în care înfăţişa tezele criticismului kantian.

După informaţiile lui Ioan Eliade, Lazăr „a scris un curs de filozofie după Kant, din care a făcut un curs de logică şi de metafizică”. Mai răspândite, însă, erau concepţiile senzualismului lui Condillac şi ale „ideologiei” lui Tracy, care, sub unele aspecte, poate fi considerată ca o Continuatoare a poziţiei lui Condillac. Logica acestuia din urmă fusese tradusă în greceşte de Daniil-Dimitrie Philippide, în 1801.

În româneşte, lucrarea filozofului francez începuse să se tălmăcească încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi câteva traduceri se vor efectua şi în prima jumătate a veacului următor. La Sf. Sava, alături de Lazăr, ardeleanul Ladislau Erdeli preda logica după Condillac, după ce, la Academia grecească din Bucureşti, ideile acestuia fuseseră introduse de Veniamin din Lesbos, şi e cunoscuta simpatia pe care Ioan Eliade - el însuşi unul din traducătorii în româneşte ai Logicei - a arătat-o gânditorului francez, ale cărui idei au pătruns şi în lucrările sale lingvistice şi filozofice.

Cât priveşte pe Tracy, concepţiile acestuia îşi găsiseră partizani elocvenţi între profesori ai Academiei greceşti, ca Vardalah şi Iatropulos, care, după mărturia aceluiaşi Eliade, le prezentau elevilor mai înaintaţi. Aceştia „începură a compara în duhul lor aceste două sisteme” - al lui Condillac şi Tracy - „trăgând oarecare adevăruri din alăturarea ideilor”.

Mai târziu, în 1829, Eufrosin Poteca, elev al lui Lazăr şi profesor de filozofie la Sf. Sava, dădea la lumină Filosofia cuvântului şi a năravurilor adecă loghica şi ithica elementare, traducere, după un intermediar grecesc, a unui manual al filozofului german Heineccius. În gândirea lui Poteca se pot observa, cu diferite prilejuri, elementele unei filozofii raţionaliste. La Asachi, cate avea o temeinica pregătire matematică, apar elemente materialiste şi dialectice ca: ideea de mişcare, de transformare, infinitatea universului în timp şi în spaţiu, caracterul progresiv al cunoaşterii etc.

În sfârşit, dintr-o generaţie mai nouă, August Treboniu Laurian, adept al criticismului kantian, va publica în 1846 şi 1847 traducerea a două manuale de filozofie datorite - cel dintâi - francezului A. Delavigne, iar cel de-al doilea germanului W. Krug, socotit ca un discipol al lui Kant. Interesul sporit pentru propăşirea economiei naţionale, în Ţara Românească şi în Moldova, începând cu ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea, dar mai ales după ce s-a dobândit libertatea comerţului, asigurată de pacea de la Adrianopol, nu putea avea numai efecte de ordinpractic.

Preocupări teoretice au venit să asigure răspândirea pe calea tiparului a cunoştinţelor de specialitate prin traducerea de lucrări cu caracter economic, organizarea unui învăţământ tehnic, precum şi prin apariţia de lucrări şi articole originale, în care se discutau probleme legate de economia celor două principate. Este învederat că în centrul acestor preocupări trebuia să stea - potrivit cu gradul de dezvoltare a celor trei ţări româneşti - în primul rând economia agrară.

Pe măsură ce înaintăm în timp însă, orizontul teoretic se va lărgi, atât datorită dezvoltării economice interne, cât şi prin contactul cu doctrinele reprezentanţilor din Apus ai liberalismului economic burghez. Interesul economiştilor români se extinde de la problemele economice agrare la acelea ale industriei, comerţului şi căilor de comunicaţie. Se traduc lucrări şi se iniţiază cursuri de economie politică în învăţământul superior.

Probleme economice şi financiare, ca aceea a uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, a comerţului între Transilvania şi principate sau a unei monete comune pentru cele două principate, sunt abordate ţinând seama de consecinţele lor politice care se întrevedeau, unirea principatelor, pentru care lupta burghezia românească în ascensiune.

Primele traduceri de lucrări privind cultura câmpului şi anumite îndeletniciri înrudite se execută şi se imprimă-cu foarte rare excepţii-în afara principatelor, fiind destinate românilor din cuprinsul Imperiului habsburgic. Ele apar la Viena, la Lvov şi, începând cu anul 1806, la Buda; se tipăresc în mai multe limbi, printre care şi cea română, şi se răspândesc şi cu colaborarea autorităţilor. Traducerile pătrundeau însă şi în principate, şi au ajutat, într-o oarecare măsură, la îmbogăţirea cunoştinţelor şi la aplicarea unor metode noi, în domenii stăpânite până atunci de empirism şi rutină.

Dintre tipăriturile mai vechi, una singură a apărut în Ţara Românească. E vorba de Oarecare secreturi ale lucrării pământului, broşură anonimă tipărită la Bucureşti, în 1796, tradusă probabil din limba germană şi care dovedeşte un interes remarcabil pentru agrotehnică şi cultura intensivă a solului. Cu câţiva ani înainte, în 1785, Ioan Piuariu-Molnar, după ce încercase să scoată o foaie pentru ţărani, dăduse la lumină, la Viena, cartea sa de Economia stupilor, reeditată în 1808. La Lvov, în 1804, apărea în limbile germană şi română o Învăţătură despre semănarea inului. De la 1806 înainte, însă, tipografia universităţii din Buda va da la iveală un număr însemnat de lucrări de popularizare a cunoştinţelor de economie rurală, datorită reprezentanţilor Şcolii ardelene.

Vom aminti astfel, Povăţuire cătră economia de câmp..., apărută în 1805. Urmează Învăţătura despre sădirea bumbacului a economistului francez Ch. Philibert Lasteyrie du Saillant, tradusă după prelucrarea germană a abatelui L. Mitterpacher (1810). O altă prelucrare a aceluiaşi după mai mulţi autori francezi şi privind Agonisirea viţei de vie şi despre măestria de a face vin, vinars şi oţet, vede lumina în 1813.

Până către 1828 numărul tipăriturilor cu preocupări similare, imprimate mai ales la Buda, ajunge relativ ridicat. Deşi aproape toate traducerile amintite apar dincolo de hotarele ţărilor române, ele sunt însă executate de români şi pentru români şi ca atare îşi au un loc în istoria culturii noastre din epoca de destrămare a feudalismului. Un alt aspect al interesului tot mai viu pe care-l trezesc problemele legate de economia agrară, dar şi de industrie şi comerţ, este şi locul mereu mai larg pe care acestea şi-l câştigă în publicistica periodică a timpului.

Încă din 1829, „Albina” lui Asachi dădea, în paginile sale, un loc „economiei câmpului”. În Ţara Românească, suplimentul literar al „Curierului românesc”, anume „Muzeul naţional”, apărut în 1836, se ocupa cu „artele agricole”, având a sluji scopurilor Societăţii de agricultură a banului Mihalache Ghica. „Curiosul” lui Cezar Bolliac, apărut în acelaşi an, ca şi „România” lui A. Florian şi G. Hill, din 1838, dau şi ele loc în coloanele lor industriei, agriculturii şi negoţului. Către săteni cu deosebire se îndreptau, în Moldova, „Foaia sătească” (1839-1851), cu un supliment înadins consacrat educării lor în probleme de economie rurală; în Muntenia, „Învăţătorul satului” (1842-1852), condus până în 1848 de P. Poenaru, urmărea un program similar.

Periodicul care va începe publicarea celor mai originale contribuţii în legătură cu economia agrară va fi însă „Propăşirea” lui Mihail Kogălniceanu. Ion Ionescu de la Brad aci îşi publică studiul său îmbunătăţiri În agricultura noastră, în care reia chestiunea Institutului de agronomie, proiectat de Regulamentul organic şi a fermei model care trebuia să hotărască, experimental, cel mai potrivit sistem de cultură a pământului pentru Moldova.

Ion Ghica, care-şi începuse de curând cursurile sale de economie politică la Academia Mihăileană, îşi expune în aceeaşi revistă, ideile sale asupra învăţământului la sate, atacând şi problema cărţilor elementare de agricultură pentru ţărani. În sfârşit, A. Vincler înfăţişează în studii ca Privire asupra agriculturii, industriei şi comerţului Moldovei pătrunzătoare observaţii asupra stărilor de lucruri din Moldova epocii regulamentare.

În Transilvania, rolul foilor din Moldova şi Ţara Românească îl împlinesc gazetele lui George Bariţiu, „Gazeta de Transilvania” şi „Foae pentru minte...”, în care se publică neîntrerupt articole interesând economia agrară, cum este Idee a unui econom bun (1838), sau altele, în care se tratează aspecte ale comerţului exterior, în legătură cu promovarea unei agriculturi intensive. Începând, de altfel, cu a cincia decadă a secolului al XIX-lea, preocupările faţă de agricultură sporesc în periodicile româneşti de pretutindeni. La foile mai sus amintite se adaugă publicaţii anuale ca „Almanahurile” lui Kogălniceanu, sau „Calendar pentru bunul gospodar” (1845) editat de Ion Ionescu de la Brad care, în acelaşi timp, colabora la mai multe periodice, cu articole de economie rurală.

Cu temeinice studii de specialitate în Franţa, titular al primului curs de agronomie de pe lângă Academia Mihăileană, Ion Ionescu va duce o neobosită muncă didactică şi ştiinţifică, remarcându-se ca cea mai de seamă figură a ştiinţei agricole româneşti din secolul al XIX-lea, om de ştiinţă, practician încercat şi patriot luminat, cu largi vederi progresiste, prieten şi colaborator al lui Nicolae Bălcescu. Autor al unui tratat de agricultură, el va da la lumină, în 1842, traducerea sa Vitele albe în Englitera şi va deveni un colaborator preţuit al periodicelor lui Kogălniceanu.

Interesul pentru alte ramuri ale economiei decât cea agrară s-a accentuat odată cu călătoriile de studii făcute de bursierii români în ţările Europei apusene. Un politehnician ca P. Poenaru, trimis în Anglia cu misiunea oficială de a studia mineritul, redactează în 1831, în limba franceză, un remarcabil raport asupra celor văzute, cu date preţioase asupra minelor, mijloacelor de transport, metalurgiilor şi ţesătoriilor. Raportul se termină cu sfioase recomandări de reforme fiscale şi măsuri economice pentru Ţara Românească.

În 1838, Nicolae Suţu îşi publică la Iaşi, în limba franceză, lucrarea sa Privire asupra situaţiei industriale a Moldovei, de fapt un raport către domnitorul Mihail Sturdza, în care se folosesc - aplicându-se la situaţia locală - ideile economistului francez J.B. Say, care a sistematizat şi popularizat doctrinele lui Adam Smith. Suţu e îngrijorat de perspectivele agriculturii extensive, puţin productive, în Moldova şi vede foloasele unei industrii; se pronunţă, însă, în principiu, împotriva oricărui protecţionism care ar însemna o întoarcere la trecut.

Un viguros reprezentant al liberalismului economic este şi Ion Ghica, primul profesor de economie politică la Academia Mihăileană, unde şi-a început, în 1843, cursul său cu o lecţie Despre importanţa economiei politice, publicată în 1844 în „Propăşirea”. Ghica este un susţinător al industriei - e drept, înţeleasă în chip foarte larg. Industria conduce spre unitatea politică şi spre libertate.

Unirea vămilor între Moldova şi Valahia, articol scris pentru primul număr al „Propăşirii”, ilustrează aceleaşi principii economice ale liberului schimb. După suprimarea „Propăşirii”, Ion Ionescu va da un articol despre industria engleză în „Albina românească” din 1846, şi tot acolo - un an mai târziu - se vor publica extrase din Iconomie generală a lui J.B. Say.

În literatura economică românească a Transilvaniei din această perioadă personalitatea cea mai marcantă rămâne George Bariţiu, care într-un număr covârşitor de articole - unele adevărate studii - atinge cele mai felurite probleme pe care le ridică economia transilvană. Legat de cercurile comerciale braşovene, Bariţiu tratează cu deosebire aspecte legate de comerţ în articole ca Puţine idei despre negoţul şi economia Ungariei, Transilvaniei şi ţărilor vecine (1845) sau Despre comerţul transilvan (1845), în care se studiază posibilităţile lărgirii schimbului de mărfuri între cele trei ţări române, stăruindu-se mai ales asupra îmbunătăţirii căilor de comunicaţie.

Ladislau Kovari, în cartea sa Erdelyorszag statisztikaja (Statistica Transilvaniei) 1847, acordă şi el atenţie legăturilor comerciale cu Ţara Românească şi Moldova. Preocupări pentru probleme felurite ale economiei Transilvaniei manifestă şi scriitorul Mihai Szentivani în articolele sale. S. Brassai redactează un volum despre rolul şi funcţia băncilor (Bankismeret, 1842). În literatura economică de limbă germană se remarcă studiul cu preocupări sociale al lui Stephan L. Roth, Der Geldmangel und die Verarmung in Siebenburgen, besonders unter den Sachsen (1843).

Necesitatea dezvoltării unei industrii moderne, în condiţiile specifice ale Transilvaniei către mijlocul secolului al XIX-lea, şi-a găsit zeloşi apărători în persoana lui George Bariţiu, Ladislau Kovari sau I. Hintz, care consacră problemei un studiu special: Stand der Privatindustrie, der Fabriken, Manufakturen und Handlungen in Siebenburgen im Jahre 1844. Alături de scrierile cu caracter economic, altele care cuprind preocupări de ordin social apar sub condeiul unor reprezentanţi ai intelectualităţii înaintate, în al doilea sfert al secolului al XIX-lea.

Cu rare excepţii, autorii lor ating numai în treacăt anumite aspecte ale situaţiei sociale din ţările române, fără să urmărească o cercetare sistematică a lor, pentru care de altfel nici nu aveau pregătirea necesară. Oricum, accentele lor generoase dovedesc o intuire justă a suferinţelor poporului şi publicarea reflexiilor lor e semnificativă pentru atmosfera epocii. Un viu interes pentru starea mizeră a clasei ţărăneşti, spre deosebire de boierime şi negustorime, dovedeşte - în legătură cu preocupările sale de higienist şi demograf - Constantin Caracas, în opera sa în limba greacă, tipărită postum (1830), Topografia Ţării Româneşti şi observaţiuni antropologice privitoare la sănătatea şi bolile locuitorilor săi.

Prilejuri binevenite de constatări dureroase, în legătură cu nedreptăţile sociale şi îndeosebi cu starea ţărănimii din ţările noastre, le aduc călătoriile peste hotare. La 1826, boierul luminat care era Dinicu Golescu îşi publica, la Buda, scrierea sa însemnare a călătoriei mele, cuprinzând impresii culese în vremea drumurilor sale prin ţări din centrul şi apusul Europei. Comparaţiile, trezite în chip firesc, între ceea ce văzuse peste hotare şi racilele societăţii din patria sa, îl îndeamnă la descrieri pline de emoţie ale stării poporului în Ţara Românească.

Situându-se, însă, pe poziţii luministe şi reformiste, Dinicu Golescu vede ridicarea societăţii din Ţara Românească mai ales prin cultură, prin concilierea claselor sociale şi prin libertatea comerţului sau încurajarea industriei. Un alt călător, de data aceasta transilvan, Ioan Codru Drăguşanu, autorul unei relaţii de călătorie: Peregrinul transilvan, nu se putea opri să nu înfiereze exploatarea „poporului daco-român”, prin „iobăgia, claca, boierescul, robota, una şi aceeaşi plagă, cu patru numeni (nume) barbare”.

Alături de compasiunea pentru cei oprimaţi, un călător ca Alexandru Boloni Farkas se simte atras de realizările efemere ale socialismului utopic, în descrierea călătoriei sale întreprinse în America de Nord, în 1830-1831, publicată la Cluj, în 1834, sub titlul Utazas Eszakamerikaban, călătorul secui vorbeşte cu interes de vizita ce a făcut-o coloniei „New Harmony”, întemeiată de utopistul scoţian Robert Owen, deplângând în acelaşi timp şi tratamentul aspru pe care-l sufereau sclavii negri din Maryland.

Matematicianul Ioan Bolyai a consacrat mai multe decerni alcătuirii unei enciclopedii a tuturor ştiinţelor intitulată Udvtan (Doctrina fericirii), în care vorbind pe larg despre problemele sociale militează pentru o societate fără clase, fără proprietatea privată şi fără exploatarea omului de către om. Această societate a viitorului, după părerea lui Bolyai, trebuia să fie condusă de către cărturari. Acela care a dorit să introducă la noi una din formele de organizare social-economică preconizate de socialismul utopic francez, a fost Teodor Diamant. După studii începute în ţară şi continuate la Munchen, Diamant ajunge la Paris, prin 1830, unde va deveni un discipol entuziast şi ferm al reformatorului social Charles Fourier.

După ce redactează în 1833, în limba franceză, apelul său Către prietenii libertăţii, ai ordinei, despre un mijloc prin care să înceteze lupta între cei care n-au fără a lua de la cei ce au, tânărul utopist român se întoarce în ţară prin 1834, unde colaborează la „Curierul românesc”, încercând între altele să popularizeze sistemul maestrului său Fourier. Cu ajutorul boierului Emanoil Bălăceanu, Diamant va întemeia, prin 1835, la Scăieni, în apropiere de Ploieşti, un falanster care a purtat numele de Societate agronomică ţi manufacturieră.

Întreprinderea n-a durat mult, fiindcă în 1836 a fost desfiinţată prin intervenţia forţei publice, fără să fi dat rezultatele aşteptate de iniţiatorul ei. După ce va ispăşi la Snagov osânda care i se dăduse, Diamant va încerca să înfiinţeze un nou falanster (sau familister) în Moldova, adresându-se în acest scop domnitorului Mihail Sturdza. Proiectul - nerealizat - prevedea utilizarea, în cadrele noii colonii agricole industriale, a ţiganilor statului eliberaţi. Contacte mai sumare cu socialismul utopic au avut şi Ion Ionescu de la Brad şi fratele său, istoricul Nicolae Ionescu, Cezar Bolliac, Eliade (vizibile mai ales în Santa Cetate), Ioan Negulici şi alţii.

Adevăratele roade ale contactelor cu ideologia înaintată a Apusului le-au cules, însă, acele elemente din păturile progresiste ale societăţii româneşti, care au ştiut să folosească zisa ideologie la rezolvarea problemelor pe care le ridica situaţia socială din ţările noastre în faza de descompunere a raporturilor feudale. Fie că se situează pe poziţii democrat-revoluţionare, ca Bălcescu, sau reprezintă o poziţie democrat-burgheză ca Kogălniceanu, ele dau dovadă de realism şi soluţiile pe care le preconizează vin dintr-o cunoaştere adâncă a evoluţiei istorice a claselor sociale din principate. De aceea o scriere ca Starea soţială a muncitorilor plugari a lui Bălcescu din 1846, este în acelaşi timp şi prima cercetare, pe baze ştiinţifice, asupra feudalismului la noi, cu care gândirea social-economică românească păşeşte într-o fază nouă.

Check Also

Oraşele din ţările române în anii 1848-1864

Oraşele şi târgurile s-au dezvoltat necontenit în anii 1848-1864. S-a accentuat diferenţierea lor de sate, …

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Decadenţa băniei craiovene şi înflorirea oraşului în epoca destrămării feudalismului

În epoca destrămării feudalismului s-au produs importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Filologia şi folclorul în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Problema limbii a fost abordată, în epoca de descompunere a feudalismului, cu o vigoare nemaiîntâlnită. …