Galeria marilor voievozi ai ţărilor române

Mircea cel Bătrân (1386-1418)

„cel mai viteaz şi mai ager dintre principii creştini” (cronicar turc)

Bun organizator, Mircea cel Bătrân a consolidat şi desăvârşit organizarea instituţională a statului, preocupându-se de sporirea avuţiei ţării şi de întărirea capacităţii de apărare. În politica externă a manifestat abilitate politică şi diplomatică, a întreţinut bune relaţii cu Moldova şi Polonia şi a încheiat o alianţă antiotomană cu Ungaria. A sprijinit lupta anti-otomană a sârbilor conduşi de cneazul Lazăr (1389) şi a luptat împotriva turcilor la Rovine (1395) şi la Nicopole (1396). După 1402 s-a implicat în luptele pentru succesiune din Imperiul otoman, susţinând diferiţi candidaţi. Dar a eşuat în impunerea unui sultan favorit şi, bătrân fiind, în 1417 s-a văzut nevoit să plătească tribut.

Alexandru cel Bun (1400-1432)

„acela care, cel dintâi a făcut să fie ştiut de străini numele moldovenilor până atunci puţin cunoscut” (Dimitrie Cantemir)

Adevărat ctitor de ţară, Alexandru cel Bun a desăvârşit opera de organizare politică şi bisericească a ţării. Lunga sa domnie a corespuns unei perioade de pace şi prosperitate. În plan extern a continuat tradiţia bunelor relaţii cu Polonia, încheind tratate cu Vladislav Iagello (1402, 1404, 1407 şi 1411). A sprijinit militar lupta polonezilor împotriva teutonilor la Grunwald (1410) şi Marienburg (1422). În 1420, bazându-se doar pe forţele proprii, a respins la Cetatea Albă cel dintâi atac turcesc asupra Moldovei.

Iancu de Hunedoara (1441-1456)

„un ostaş cu suflet mare, născut în sânul unei nobile şi vestite familii de peste munţi [...] într-atâta a devenit de vestit încât [...] s-a ridicat până la rangul de voievod al Transilvaniei.” (Thuroczi, Cronica maghiară)

Cneaz român din Ţara Haţegului trecut la catolicism, Iancu de Hunedoara a îmbrăţişat de tânăr cariera armelor, ajungând în 1441 voievod al Transilvaniei, iar în 1446 guvernator al Ungariei. A obţinut numeroase victorii asupra turcilor, precum cea din 1442 de pe Ialomiţa sau cele din 1443 din Campania cea lungă. După eşecul de la Varna (1444), Iancu a reluat ofensiva antiotomană, cariera sa militară fiind încununată de lupta de la Belgrad din 1456. La scurtă vreme după acest succes, a murit răpus de ciumă la Zemun şi a fost înmormântat la catedrala catolică de la Alba Iulia.

Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476)

„Şi aşa de mult ura răul din ţara lui, încât dacă cineva făcea un rău, furt sau vreo minciună sau nedreptate, nici unul dintre aceştia nu rămânea viu.” - Povestire despre Dracula Voievod

Supranumit şi Dracula, domnitorul român este astăzi extrem de cunoscut şi peste hotare. Domn autoritar, Vlad Ţepeş a dus o politică antiboierească, iar în plan economic a protejat comerţul autohton. A întărit organizarea armatei pe care s-a bazat în lupta antiotomană. Un moment important al acesteia a fost atacul de la Târgovişte (1462). Pentru susţinerea luptei împotriva turcilor a întreţinut relaţii diplomatice cu Matei Corvin.

Ştefan cel Mare (1457-1504)

„bărbat minunat cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici, de care atât ne mirăm [...] este cel mai vrednic să i se încredinţeze [...] cinstea de comandant împotriva turcilor” (Ion Dlugosz, Istoria Poloniei)

Domnia lui Ştefan cel Mare a reprezentat punctul culminant a luptei pentru neatârnare şi afirmare a românilor moldoveni. În plan intern, domnitorul a realizat acel echilibru social care i-a îngăduit să consolideze instituţiile statului şi să dea Moldovei stabilitate şi prosperitate. Cei 47 de ani de domnie au fost marcaţi de numeroase bătălii: cu ungurii la Baia (1467), cu tătarii la Lipnic (1469), cu polonii la Codrii Cosminului (1497), dar mai ales cu turcii la Vaslui (1475), Războieni (1476), Cătlăbuga (1485), Scheia (1486). În timpul domniei sale prestigiul internaţional al Moldovei a crescut foarte mult.

Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546)

„cu neînfricatul lui avânt către fapte, cu conştiinţa lui că moşteneşte pe Ştefan cel Mare [...]a avut marele dar de a amesteca numele Moldovei al neamului său valah în toate marile probleme ale timpului” (Nicolae Iorga)

Preluând tronul într-un context intern dificil, Petru Rareş s-a confruntat cu pericolul expansiunii otomane, deosebit de grav după înfrângerea Ungariei la Mohacs (1526). A desfăşurat o politică activă în Transilvania şi a încheiat alianţe antiotomane cu Habsburgii şi cu Polonia. Părăsit de ai lui şi trădat de marea boierime în timpul marii invazii turceşti din 1538, Petru Rareş a fost înlocuit. Cea de-a doua domnie a sa a fost subordonată turcilor.

Check Also

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …

Instituţii medievale în ţările române în secolele XIV-XVI

În literatura de specialitate există o vastă dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic …