Fragmentarium, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Fragmentele din 1868-1870 cuprind idei-nucleu care anticipează unele din tezele filozofice de mai târziu din scrisul lui Eminescu.

Generalităţile unesc texte din 1871-1882 în care Eminescu caută să definească obiectul filozofiei în raport cu ştiinţele exacte. George Călinescu acordă atenţie textului Filozofia creşte intelectul prin care ilustrează gândirea filozofică a poetului. Textul Filozofia are un scop social reţine atenţia prin reflecţiile antischopenhaueriene.

Secţiunea Ontologie grupează texte privind existenţa în genere, natura: mişcare, materie, raporturi şi om - societate - istorie în interpretare filozofică. Se deschide cu textul Esse-movi, enunţ esenţial în opera eminesciană. Poetul se opreşte la modificarea conceptelor şi îmbogăţirea limbajului pe măsură ce avansează ştiinţa şi la relativitatea simţurilor noastre.

În consideraţiile sale ştiinţifice se călăuzeşte după Hermann Ludwig-Ferdinand von Helmholtz, profesorul său de fizică la Universitatea din Berlin, şi Joseph von Fraunhofer, cunoscutul fizician german. Problemele puse în discuţie în aceste texte ne îndrumă spre unele traduceri ale poetului păstrate în manuscrise. Un text Kant cel mai profund dintre muritori... cuprinde reflecţii asupra filozofiei autorului Criticii raţiunii pure din care traduce (Opere XIV. Traduceri) şi asupra lui Julius Robert Mayer, din care, de asemenea, traduce (Opere XIV. Traduceri).

Naţionalitatea este prezentată ca o epocă din istoria omenirii peste care nu se poate trece, fără însă să fie delimitată în timp. Sunt de amintit şi scrierile literare. Ahasver din Schema cursului naturei este şi în proza Archaeus o ilustrare a „formelor lumii”. Teoretizarea prezentului etern Ewig ist nur dos Immerdaseiende... este transpusă, în plan literar, în poezia Cu mâne zilele-ţi adăogi.

Secţiunea Gnoseologie reuneşte texte de gnoseologie, epistemologie, psihologie, logică şi metodologie, mare parte cu caracter aforistic. O deschidem cu un text în care Eminescu îşi defineşte poziţia faţă de filozofia kantiană. Poetul dă definiţia apriorismului lui Kant în prezentarea prelegerii lui Vasile Pogor ţinută la „Junimea” în februarie 1877 (Opere IX. Publicistica). Îi dădea o replică fruntaşului junimist pentru modul superficial cum prezenta filozofia kantiană în succesiunea sistemelor filozofice. Poziţia critică a poetului faţă de Hegel se reflectă în Legile minţii noastre, text din epoca ieşeană.

Mihai Eminescu

Eminescu se referă în scrisul său în mai multe rânduri la eristică. Găsim un text în germană în manuscrisul 2.287 (Opere XV. Fragmentarium) şi altul în manuscrisul 2.291 (Opere IX. Publicistica) pe care îl reproducem. Arta controverselor rafinate, subtile, caracteriza Şcoala de la Megara, reprezentată de Euclide din Megara, Eubulide, Stilpon, Menendem.

Teoria privind transferul ideilor dintr-o „ţară bătrână” la un „popor tânăr” din textul Într-un mediu pururea proaspăt... găseşte o largă aplicare în practica ziaristică a lui Eminescu şi formează obiectul unor critici severe în zeci de articole.

Eminescu se preocupă în ultima perioadă a activităţii sale la „Timpul” de aplicarea matematicii la toate domeniile existenţei şi activităţii umane. S-a format opinia că chestiunea matematizării, în înţelesul de mai sus, reflectă o orientare târzie, care stă sub imperiul apropiatei crize intelectuale. Matematica formează una din preocupările lui Eminescu încă din epoca revizoratului şcolar (1875-1876). Tot din epoca ieşeană sunt şi textele Minunile  naturii şi minunile matematicei şi Legile înnăscute minţii noastre care indică, cu aproape un deceniu mai devreme, orientarea spre matematică.

Organicitatea scrisului eminescian este ilustrată printr-un text ca Într-un mediu pururea proaspăt..., în care se expune călătoria „luminii” în Univers. Textul anticipează poezia La steaua, ale cărei prime versiuni sunt din epoca gazetăriei bucureştene. Eminescu invocă călătoria luminii în Univers şi în editorialul Observăm că unirea... publicat în „Timpul” din 9 decembrie 1882.

„Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult - scrie poetul - călătoreşte încă în Univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce au revărsat-o nu mai există” (Opere XIII. Publicistica). Textul se înrudeşte cu editorialul din „Timpul” prin aplicarea unei legi din fizică la evenimente din istoria naţională şi universală.

Secţiunea Axiologie reuneşte texte privind etica, religia, estetica. Omenirea considerată ca „un corp” din textul Bazarea virtuţii pe legi naturale..., aşternut pe hârtie în epoca studiilor universitare la Viena, este prezentată şi de Pascal „comme un meme homme” în una din scrierile sale. Eminescu se referă la această teză a lui Pascal în scrisoarea către Iacob Negruzzi din 4/16 mai 1871 (Opere XVI. Corespondenţa).

Textul şi scrisoarea sunt contemporane. Una din tezele fundamentale din manuscrisele eminesciene o constituie teoria echilibrului, expusă în numeroase însemnări, cu aplicaţii în cele mai diverse domenii. În textul Dacă n-ar exista deosebiri insistă asupra importanţei stadiilor de cui tută, condiţie fundamentală pentru progresul omenirii. Concepţia lui Eminescu cu privire la religie se reflectă şi în aceste texte.

Poetul face distincţie în Cestiunea principală la religie între principiile de morală şi adevărul istoric şi se cuvine reţinută observaţia sa potrivit căreia în cercetarea celui din urmă intervine individualitatea istoriografului. Foarte interesantă este prezentarea lui Eugen Duhring, unul din cei mai mari profesori ai lui Eminescu la Universitatea din Berlin, dar pe care îl situează în urma lui Schopenhauer, filozoful său preferat, pentru faptul că îi lipsea „un bogat izvor de gânduri proprii” şi „stilul” în expunerea cunoştinţelor sale enciclopedice.

Textul Viaţa e germenul morţii aparţinând tot epocii studiilor universitare la Berlin intră, ca final, în Împărat şi proletar: „Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”. Fraza din textul în discuţie este adaptată la discursul poetic.

Textul Teoria statului natural, care deschide secţiunea Sociologie şi politică, pune în discuţie originea statului. Eminescu se declară pentru statul natural, teză asupra căreia stăruie în numeroase articole din publicistica sa. Exemplifică şi aici, cum face şi cu alte prilejuri, cu „societatea albinelor”. Considerat ca un organism viu, statul îşi creează condiţiile necesare pentru existenţă, iar dacă nu o poate face este sortit dispariţiei de pe scena istoriei.

Problema realizării unităţii Imperiului habsburgic prin preotul catolic, peste individualitatea naţională a popoarelor, o discută şi în studiul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, publicat în „Convorbiri literare” în 1876. Poetul prezintă şi în studiu, în termeni asemănători, misiunea preotului catolic în această acţiune politică (Opere IX. Publicistica). Textul Egoismul de clasă este pus de comentatorii lui Eminescu în legătură cu poezia Viaţa şi Perpessicius reproduce o parte din el în comentariile sale la această poezie (Opere V. Poezii postume).

Reflecţiile din Eul nostru social... privind găsirea unei căi de mijloc în istoria naţională se înrudesc cu notele marginale, care însoţesc traducerea tratatului lui H.T. Rotscher, Arta reprezentării dramatice (Opere XIV. Traduceri). Poetul respinge deopotrivă idealismul lui J.G. Fichte şi Fr. G. Klopstock şi materialismul reprezentat de L. Buchner şi de alţi filozofi ai secolului trecut. Dintre celelalte texte din această secţiune se impune atenţiei Tineretul şi simţul istoric prin criticile la adresa acestuia pentru înstrăinarea de valorile naţionale.

Aprecierile defavorabile lui J.J. Rousseau din Începutul regenerării au în vedere concepţia acestuia cu privire la stat pe care îl considera rezultatul unei convenţii dintre oameni. Poetul citează, în acest sens, în Studii asupra situaţiei şi tratatul lui Rousseau Contractul social (Opere XI. Publicistica). Concepţia lui Eminescu cu privire la statul natural stă şi la baza polemicii sale cu liberalii, în articolele din „Timpul” şi în însemnările din manuscrise. Două texte Progresul omenirei... şi Morala publică... se tipăresc, primul în Opere IX. Publicistica, al doilea în Opere XIII. Publicistica.

Eminescu pronunţă o condamnare globală a presei pentru lipsa de obiectivitate. În Fiecare lucru poartă în sine... Eminescu operează o ierarhizare a presei din vremea sa (Opere IX. Publicistica). Ziarele criticate aici „Telegraful” şi „Poporul” sunt, probabil, cele la care se referă în publicistica sa când vorbeşte de „reflexiunile ordinare” în presa românească.

Trecând la secţiunea Economia politică, se impune să reamintim teza fundamentală expusă de Eminescu în publicistica sa privind primatul muncii. Poetul adoptă în această problemă o poziţie intransigentă în Dispreţuieşte orice soi de speculă... şi Munca, iubit popor românesc..., amândouă din Opere XIII. Publicistica, şi nu face nici o derogare de la acest principiu pe întreg parcursul publicisticii sale.

Poetul susţine că fiecare individ din comunitatea socială trebuie să producă cel puţin atâta cât consumă. Se explică de ce în mai multe însemnări insistă asupra echivalentului de muncă fizică şi intelectuală. Câteva însemnări: Misterul capitalului mic..., Bun mobil şi bun imobil..., Data aparinţiei biletului..., Circulaţiunea banilor se ocupă de chestiuni pe care le discută şi în studiul Creditul Mobiliar (Opere XII. Publicistica).

Eminescu apelează şi la înţelepciunea populară, cum face în textul Are românul o vorbă... (Opere XIII. Publicistica), în ilustrarea consideraţiilor sale. Problema absenteismului şi a fiziocraţiei din textele Unde se prestează echivalentul de muncă şi Schimbul adevărat şi drept... stă în atenţia lui Eminescu şi în alte însemnări din manuscrise (Opere XIV. Traduceri). Munca este în concepţia lui Eminescu singura cale pentru progresul societăţii româneşti.

Cercetările demografice stau permanent în atenţia lui Eminescu şi statisticile din acest domeniu le utilizează în articolele sale. Un exemplu ilustrativ oferă prezentarea cărţii lui V.I. Agappi, Cercetări demografice asupra populaţiunei României şi în special a districtului şi oraşului Iaşi, făcută în „Curierul de Iaşi” în 1876 (Opere IX. Publicistica). Un tabel asemănător, Sporul populaţiunii rurale în anul 1877, se păstrează în manuscrisul 2.270 şi a fost reprodus în Opere XII. Publicistica.

Eminescu se referă în Superfluenţa populaţiei la reformele interne ale lui Napoleon al III-lea (Charles-Louis Napoleon Bonaparte, 1808-1873), între care şi recunoaşterea dreptului la grevă (1864). Împărat al Franţei (1852-1870), Napoleon al III-lea susţinea interesele marii burghezii franceze. Adolphe Thiers (1797-1877) se face cunoscut prin reprimarea Comunei din Paris.

Leon Gambetta (1838-1882), reprezentant al burgheziei republicane franceze, fondează ziarul „La Republique Francaise” (5 noiembrie 1871). Generalul Jean Farre (1816-1887) participă la campania împotriva armatelor prusace în 1870. Numele lui Victor Hugo este evocat de Eminescu şi în alte texte ale sale (Opere IX. Publicistica). Poetul se referă, într-un articol Friguri de reforme..., publicat în „Timpul” din 17 septembrie 1882, la opinia scriitorului francez în legătură cu instaurarea unei păci eterne (Opere XIII. Publicistica).

Consideraţiile din acest text privind situaţia din Franţa în timpul lui Napoleon al III-lea trimit la Împărat şi proletar, poem elaborat în epoca studiilor universitare la Viena (1869-1872). Deschidem secţiunea Istorie cu un text Iubesc acest popor..., elogiu al poporului român (Opere IX. Publicistica). Poetul adoptă această atitudine încă la începutul activităţii sale ziaristice.

Eminescu se preocupa, cum se vede din texte ca: O problemă a istoricului, Principii generale..., Stat pro ratione voluntas, de metoda de cercetare în istorie. Poetul se pronunţă pentru înfăţişarea istoriei prin „mişcăminte”, şi nu prin prezentarea personalităţilor sau a unei expuneri de fapte izolate. Adoptarea acestei metode de lucru ne îndrumă spre cercetările lui A.D. Xenopol, care ia în discuţie în prezentarea evenimentelor istorice şi factorii economici. Reflecţii interesante face Eminescu şi în textul Valoarea termenilor, important pentru cunoaşterea opţiunilor poetului faţă de anume personalităţi şi epoci din istoria noastră naţională.

Problema raporturilor poporului român cu popoarele din această parte a Europei stă permanent în atenţia lui Eminescu, cum se vede şi din publicistica sa. Textul reprezentativ Rasa traco-ilirică... pune în discuţie originea şi unitatea poporului român pe ambele maluri ale Dunării, cum arată şi în articolul Românii Peninsulei Balcanice, publicat în „Timpul” din 26 septembrie 1878 (Opere X. Publicistica).

Politica Imperiului austro-ungar promovată sub lozinca divide et impera este criticată de Eminescu în termeni la fel de severi şi în studiul Se vorbeşte că în Consiliul... publicat în „Curierul de Iaşi” în noiembrie 1876. Curtea din Viena transforma Imperiul austro-ungar într-un „pământ - scrie poetul - al duşmăniei şi răutăţii, în care popor pe popor caută să-l înghită şi om pe om să nimicească” (Opere IX. Publicistica).

Mai multe texte cuprind reflecţii privind geneza poporului român şi coordonatele situării sale în spaţiul geografic pe care îl locuieşte. Reflecţiile poetului au adesea un caracter metaforic. Cumpăna şi cântarul ca simbol al echilibrului se întâlnesc şi în alte însemnări. Când vorbeşte de Ştefan cel Mare şi Transilvania, are în vedere politica domnitorului moldovean. Blăjenii sunt criticaţi, pe de altă parte, pentru latinomanie.

Menţionăm un text Rosler und Justinian (Opere XV. Fragmentarium), fără să-l reproducem, schiţă a unui studiu în care îşi propunea să combată teoria lui Robert Rosler (1840-1881) expusă în lucrarea Romanische Studien din 1874. Eminescu citează şi recenzia lui A.D. Xenopol, Despre „Romanische Studien” a d-lui Rosler, publicată în „Convorbiri literare” în 1875, şi arată că teoria cercetătorului german nu avea nici o bază ştiinţifică.

Asupra acestui aspect insistă şi în articolul „Memorialul” Comitetului..., publicat în „Timpul” din 4 noiembrie 1882. „Există până azi istoriografi - arată Eminescu - cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vie de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea, de peste Dunăre” (Opere XIII. Publicistica).

Eminescu nu este istoric şi nu procedează ca un istoric să întreprindă cercetări sistematice. Însemnările sale reprezintă reflecţii privind metoda de cercetare şi poziţia ocupată de poporul nostru în această parte a Europei.

Textele pe care le grupăm în secţiunea Filologie se ocupă de evoluţia limbii literare prin emanciparea ei de sub dominarea etimologică şi sintactică. Problema aceasta este pusă în discuţie în Studii asupra pronunţiei (Opere IX. Publicistica) din epoca studiilor la Viena. Importantă este şi observaţia potrivit căreia dezvoltarea unei limbi nu aduce după sine neapărat şi dezvoltarea artei, ştiinţei şi civilizaţiei. Consideraţiile teoretice din Pătrunderea neologismelor şi diferenţierea sensurilor relevă preocupări privind sociologia limbajului.

Textul Substratul lingvistic traco-iliric trimite la lucrarea lui Franz Miklosich (1813-1891), slavistul sloven, Die slavischen Elemente im Rumanischen, tipătită la Viena în 1861. Poetul rezumă câteva din tezele sale. Activitatea lui Miklosich stă în atenţia lui Eminescu şi în publicistica sa (Opere IX. Publicistica). Eminescu polemizează în această problemă şi cu „Neue freie Presse”, ziarul vienez (Opere XIII. Publicistica). De reţinut şi explicaţiile pentru unele expresii şi cuvinte, între care şi eufemismul aplicat vieţii politice (Opere XII. Publicistica).

Cercetătorii pun textul Pomologie (Opere IX. Publicistica) în legătură cu cartea lui D. Comşa, Pomăritul, întocmit cu deosebită privire la grădina şcolară, tipărită la Sibiu în 1877 şi recenzată de Eminescu în „Convorbiri literare” din 1 august 1877 (Opere IX. Publicistica). Profesorul sibian nu foloseşte însă acest termen. Ultimul text Această parte netraductibilă... din acelaşi manuscris cu Pomologia (Opere IX. Publicistica) defineşte limba română „bună gospodină şi are multe de toate”.

Textele lui Eminescu din domeniul filologiei au caracter de însemnări de lucru şi îl arată angajat în lupta împotriva etimologismului cu poziţii importante la acea dată în cultura română.

Secţiunea despre Arte şi Artă literară o deschidem cu un text Strângerea literaturii noastre populare (Opere IX. Publicistica) care poate servi şi ca introducere la problemele puse în discuţie mai departe. Culegătorii de literatură populară, îndeosebi din Transilvania, se călăuzeau după concepţia potrivit căreia creaţia populară este „o arhivă” şi acordau mare atenţie acelor producţii populare în care descopereau elemente ce puteau fi puse în legătură cu istoria poporului nostru.

Eminescu atrage atenţia că producţia artistică a unui popor este expresia spiritualităţii sale permanente şi că menirea ei nu este să „descifreze”, ci „să încifreze în simbolele şi hieroglifele imaginilor sensibile” această spiritualitate permanentă. Poetul invocă numele lui Johann Gaspar Lavater (1741-1801), întemeietorul ştiinţei fizionomiei, la care se referă şi cu alte prilejuri. Precizarea lui Eminescu potrivit căreia a vorbit într-un articol despre moralitate în artă ne îndrumă la Repertoriul nostru teatral, publicat în „Familia” în ianuarie 1870. Acum face delimitarea între artă şi religie. Eminescu propune ca evaluarea creaţiei populare să se facă după criterii estetice.

Progresul în literatura noastră este privit de Eminescu ca fiind fictiv. Aprecierea sa se întemeia pe compararea cu alte literaturi, îndeosebi cu cea germană. Poetul intuieşte în orientarea tinerilor spre „abstracţionism”, o direcţie ce se va afirma mai târziu în cultura noastră. Propunerea pe care o face artistului şi omului de litere să nu apară în faţa publicului este şi recomandarea din Glossă, normă de urmat în societate.

Textele din secţiunile Matematică şi Fizică sunt elaborate, mare parte, în contextul predării acestor discipline în învăţământul de cultură generală. Eminescu nu este un matematician şi nici un fizician în accepţiunea acestor termeni şi nici nu-şi propunea să se specializeze în aceste domenii. Aversiunea sa faţă de matematică, în anii şcolarităţii, ca urmare a metodei rele de predare, este înlocuită, ulterior, cu o deplină înţelegere a acestei discipline ştiinţifice.

Textele din secţiunea Ştiinţe naturale privesc procesele biologice şi efectele unor factori nocivi asupra organismului uman.

Textele din secţiunea Educaţie. Învăţământ justifică, teoretic, introducerea metodei intuitive în predare, cum cerea şi în rapoartele către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din epoca revizoratului şcolar. Poetul se pronunţă în favoarea matematicii cu mult înainte de a trece la aplicarea ei la toate domeniile de activitate. Aici găsim şi o autocaracterizare, printre foarte puţinele întâlnite în scrisul eminescian.

Completăm acest „fragmentarium” cu câteva însemnări cu caracter personal: diletant teatral în anii şcolarităţii la Cernăuţi, afecţiunea sa pentru Ilie, fratele mai mic, şi o scenă în casa părintească la Ipoteşti în 1876.

Piesele la care se referă în Suveniri din copilărie aparţin lui A. von Kotzebue, Landhaus an der Heerstrasse şi Das Lustspiel am Fenster. H.G. Ollendorff era cunoscut prin manualele sale Neue Methode, în care recomanda învăţarea limbilor moderne numai în şase luni. Scheffer este probabil Adolphe Shaeffer (1826-?), autor al unor lucrări ca De l’influence de Luther sur l’education du peuple (1853) şi Essaisur l’avenir de la tolerance (1859). Maria Buicliu ar putea fi mama lui Grigore Mithridate Buicliu (1840-1912), traducător al unei cronici în versuri.

Ilie, fratele mai mic, elev la Şcoala de Medicină din Bucureşti, încetează din viaţă în 1863. Era cel mai apropiat de poet, alături de Harieta, sora sa. Poetul îl evocă în poemul Copii eram noi amândoi..., după încetarea din viaţă.

Eminescu imaginează o reuniune de familie la Ipoteşti, în care este menţionat pentru prima dată şi Vasile, bunicul său din Călineşti (Bucovina), încetat din viaţă în 1844. Interesantă este şi încadrarea „visului” în contextul unor evenimente internaţionale. Războiul civil din Spania se termină în februarie 1876, cu victoria lui Don Alphons şi plecarea lui Don Carlos în exil.

Fragmentarium reuneşte, selectiv, texte din cele mai variate domenii şi oferă o privire asupra preocupărilor lui Eminescu în afara creaţiei literare, publicisticii şi corespondenţei. Se înfăţişează ca un „jurnal” al reflecţiilor unui spirit cuprinzător şi veşnic activ.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …