Forţele şi relaţiile de producţie în epoca bronzului pe teritoriul României

Ca şi în restul Europei, în ţara noastră epoca bronzului reprezintă de asemenea etapa în care, pe baza dezvoltării petrecute în epoca neolitică şi datorită metalurgiei bronzului, progresul realizat în câmpul forţelor de producţie îşi găseşte manifestarea cea mai caracteristică în folosirea unor anumite unelte şi arme lucrate în bronz.

Aceste unelte şi arme sunt în primul rând toporul şi secera, pumnalul şi sabia - cu observaţia că toporul se prezintă sub două aspecte, cel al toporului de lucru şi cel al toporului de luptă. Noua materie primă a impus desigur forme noi pentru uneltele şi armele care erau cunoscute deja din perioadele anterioare, când erau lucrate din piatră şi os. Engels a caracterizat epoca fierului, drept cea „a săbiei, a plugului şi a toporului de fier”. Această caracterizare este - în ceea ce priveşte sabia şi toporul - tot atât de valabilă şi pentru epoca bronzului.

Este foarte semnificativă împrejurarea că numărul şi varietatea armelor tinde să egaleze şi uneori să depăşească pe cel al uneltelor, fapt care dă epocii bronzului un aspect războinic destul de accentuat. Specific pentru spaţiul nostru este că - aşa cum se petrece de obicei, în regiunile periferice ale diferitelor arii tribale şi unionale - sabia se dezvoltă destul de repede din pumnal, în diferite forme şi variante.

Săbiile de tip Apa, din nord-vestul ţării, pentru împuns şi lovit şi prevăzute cu mâner de bronz, ţin de zona de atingere între culturile Wietenberg şi Otomani şi de caracterul, se pare foarte agresiv, şi de tendinţele de expansiune ale triburilor din ultima arie amintită. Lamele de tip Boiu, din podişul Transilvaniei, pentru împuns şi având un mâner de bronz pe care se aplicau plasele de lemn sau os, se găsesc în aria culturii Wietenberg, dar pot să fie în legătură cu zonele de fricţiune între ariile Monteoru şi Verbicioara cu cea Wietenberg.

O serie de lame lungi (adevărate rapiere) de tip micenian sunt cunoscute în mai multe exemplare din Transilvania şi printr-un exemplar din Muntenia, de la Roşiorii de Vede. Este puţin probabil ca luptători veniţi din sud, din aria de expansiune a civilizaţiei miceniene, să fi pătruns la nord de Dunăre şi de Carpaţii Sudici; mai degrabă ne aflăm în faţa unor arme importate pentru calitatea lor deosebită şi de un tip care le făcea mai potrivite pentru împuns.

În afară de sabia miceniană de la Roşiorii de Vede, nu se cunosc la sud şi răsărit de Carpaţi până în prezent săbii din această vreme. La Sărata Monteoru şi în alte aşezări ale aceleiaşi culturi s-au descoperit doar câteva pumnale, în rest, în această arie s-au folosit topoarele de luptă, de,cele mai multe ori lucrate încă din piatră. Trebuie semnalate de asemenea, pentru majoritatea culturilor din această epocă, măciucile sferice de piatră, cu gaură pentru prins în coadă.

Acelaşi centru transilvănean şi nord-est ungar care a creat săbiile de tip Apa a realizat şi un nou tip de topor de luptă din bronz, despre a cărui răspândire până în Germania şi până la Marea Baltică se va vorbi mai jos. Recent (1958) un astfel de topor s-a găsit şi în Moldova, la Borleşti, lângă Buhuşi, în aria culturii Monteoru; este posibil să fie vorba de o piesă ajunsă acolo prin schimb, deoarece acest tip de armă a ajuns până la Niprul mijlociu (regiunea Kiev) şi până la vărsarea Bugului răsăritean (Nikolaev).

Tipul toporului de lucru folosit în regiunile noastre este cel aşa-numit plat (o lamă care (se prindea în despicătura cozii) dar mai ales - şi acest lucru este caracteristic - cel cu gaură pentru coadă, dispusă transversal faţă de axul lamei - de fapt adică tipul de topor care s-a păstrat până astăzi şi a constituit de la început rezolvarea cea mai potrivită a acestei unelte în metal. El imobiliza însă o cantitate însemnată de metal, de aceea nu s-a putut generaliza şi menţine; formele mai dezvoltate ale toporului plat (cele zise „cu aripioare”) şi apoi toporul cu gaură longitudinală pentru coadă (celtul), care cereau o cantitate mai mică de metal, l-au înlocuit la sfârşitul epocii ce se discută aici.

În răstimpul acesta se petrece şi realizarea în metal a primului tip de seceră cunoscut în Europa, anume, în regiunile noastre, secera aşa-numită cu buton, deoarece se prindea în coadă cu ajutorul unei proeminenţe turnate odată cu lama, la baza ei. Spre sfârşitul epocii se dezvoltă şi primele forme ale secerii cu limbă de înmănuşare, în timp ce secera cu cârlig, răsăriteană, se va răspândi de-abia în epoca următoare. Trecerea aceasta de la „cuţitele de recoltat” (cosoare) lucrate din piatră şi os, la secera propriu-zisă de metal - fie ea şi de un tip încă rudimentar - este indiciul cel mai elocvent al progresului făcut în domeniul cultivării plantelor (agricultura primitivă) şi al măririi suprafeţelor cultivate.

Secerile de metal timpurii sunt însă rare în România; în afară de miniaturile (servind ca bare) din depozitul de la Deva, nu s-ar mai putea menţiona deocamdată decât o seceră de la Tei (Bucureşti) şi un fragment din micul depozit de la Medgidia, aparţinând unui moment târziu din cuprinsul epocii. Foarte răspândite sunt în schimb aşa-numitele cuţite curbe din piatră (adeseori gresie), care continuă în epoca bronzului, în formă evoluată, cosoarele de recoltat din neoliticul târziu, când ele se lucrau mai ales din silex.

Aceasta dovedeşte că pătrunderea uneltei de metal în acest sector al activităţii productive a fost încetinită de insuficienţa rezervelor de metal şi de orientarea folosirii lor către sectorul uneltei majore, am spune, - toporul - şi al armelor. Şi de data aceasta este însă necesar a se sublinia larga folosire, de-a lungul întregii epoci, a unor unelte de piatră (printre care sunt de amintit şi numeroasele râşniţe de mână), din os şi din corn (de exemplu sule, pumnale, săpăligi etc.), moştenite din epoca precedentă şi perfecţionate acum.

Trecerea sumară în revistă a uneltelor de bază ale noii epoci - toporul de bronz îngăduind defrişări mai masive şi o puternică dezvoltare a meşteşugurilor legate de prelucrarea lemnului (plugul primitiv de lemn, carul primitiv folosit la transporturi mai lesnicioase a unor cantităţi mai mari de recoltă şi de alte bunuri), secera, toate legate între ele şi semnalând laolaltă în primul rând extinderea suprafeţelor cultivate, faţă de epoca neolitică - ca şi a armelor principale (pumnalul, sabia şi toporul de luptă), destinate apărării comunităţilor constituite împotriva atacurilor din afară, dar devenind în anumite împrejurări şi mijloace ale unei expansiuni agresive, conturează cu suficientă claritate caracterele fundamentale ale modului de viaţă din epoca bronzului, cu rezerva sau mai exact cu adaosul, că elementele de producţie păstorească se reflectă mai puţin în ele şi trebuie urmărite pe baza altor indicii. Printre acestea din urmă, pot fi amintite resturile de aşezări întâlnite în Transilvania pe plaiuri situate la peste 1.000 m altitudine, ceea ce dovedeşte o folosire a păşunilor înalte (de către purtătorii culturii Wietenberg).

Meşteşugurile transmise în această epocă de tradiţia neolitică (torsul, ţesutul, olăritul, prelucrarea lemnului, a osului, a pietrei, a pieilor şi altele) îşi păstrează, dezvoltându-se, caracterul lor casnic. Printre noile aplicaţii ale unora din ele, trebuie menţionată în primul rând lucrarea plugurilor de lemn şi a primului mijloc de transport cu tracţiune animală, care se răspândeşte în această vreme - carul.

Deşi nu s-au descoperit la noi documente directe care să ateste lucrarea şi folosirea carelor, totuşi faptul că încă din perioada de tranziţie se cunosc din regiuni învecinate indicii certe ale pătrunderii lor în Europa centrală şi de răsărit (miniatura de lut de la Budakalasz în Ungaria, descoperită recent, şi unele descoperiri de astfel de modele în lut sau chiar de roţi de lemn din Rusia), ca şi împrejurarea că în aria culturii Gârla Mare s-au găsit la Dupljaja în Serbia două care votive (miniaturi în lut), iar din alte culturi se cunosc şi la noi în ţară roţi de lut provenind de la astfel de modele, ne dovedesc folosirea acestui vehicul.

Există în afară de acestea şi de la noi din ţară şi din regiunile imediat învecinate, încă din perioada de tranziţie, dovezi ale domesticirii calului şi ale înhămării sale, ca şi ale înjugării boilor, astfel încât şi din acest punct de vedere folosirea tracţiunii animale (la plug, la car şi eventual la alte procedee de transport) poate fi socotită atestată. Piese laterale de la zăbale (aşa-numitele psalii) lucrate din corn s-au descoperit la noi în aşezări ale culturilor Periam-Pecica, Monteoru, Wietenberg şi Otomani. Trei piese de acest fel s-au descoperit în 1958 într-un strat aparţinând culturii Noua la Cavadineşti, lângă Bereşti. O serie întreagă de considerente arată pe de altă parte că în aceste regiuni calul nu a fost folosit ca animal de călărie decât de-abia mai târziu, începând cu prima epocă a fierului.

Meşteşugul prelucrării metalelor prezintă după cum s-a arătat deja, aspecte şi condiţionări mai complexe. Ştim din cercetări făcute în alte părţi (în Austria de sus mai ales) că în vremea care ne preocupă reducerea minereului se făcea chiar la locul de extracţie a lui şi metalul obţinut era pus în circulaţie sub formă de bare, de lingouri, care de multe ori căpătau forma unor obiecte curente (coliere, topoare etc.); el se schimba însă şi sub forma de bucăţi în formă de turtă.

Un depozit de bare-coliere descoperit la Deva ne dovedeşte pe de o parte existenţa unei activităţi extractive în regiune, pe de alta, forma în care metalul circula în procesul de schimb. Dar în Transilvania metalul mai circula şi sub forma de topoare cu gaura transversală, dintre care un foarte mare număr s-au găsit acolo fie izolat, fie reunite în depozite, ca de pildă cel de la Vâlcele (= Baniabic, lângă Turda) sau cel de la Beşineu (lângă Gheorgheni).

Un depozit de astfel de topoare, descoperit la Predeal, atestă folosirea acestei căi de legătură între Transilvania şi Muntenia pentru transmiterea din trib în trib a acestui fel de produse caracteristice epocii, din regiunile miniere dinspre apus către regiunile lipsite de zăcăminte. Un depozit de coliere găsit la Sinaia, confirmă acest din urmă lucru. Nu avem dovezi directe, scoase din observaţii făcute chiar la locurile de extracţie, că în această vreme se vor fi exploatat şi zăcămintele din Oltenia (Baia de Aramă).

Numărul relativ mare de topoare de aramă din perioada de tranziţie şi de la începutul epocii bronzului cunoscute din această provincie nu ar putea constitui el singur un indiciu suficient, deoarece s-ar putea ca el să se datorează vecinătăţii zăcămintelor de aramă din regiunile apropiate ale Serbiei (Bor, Maidan-Pek). Dar frecvenţa relativ mare în Oltenia a unui anumit tip de topor-ciocan de piatră (prins în coadă cu ajutorul unei şănţuiri ce-l înconjură), care se ştie că era folosit în special pentru extragerea şi prelucrarea minereului sau a sării şi apare în toate regiunile unde acestea erau extrase, ne îngăduie să socotim că şi zăcămintele din Oltenia au fost exploatate în vremea aceasta.

Depozitul descoperit întâmplător într-o aşezare a culturii Glina III din Ostrovul Corbului, lângă Turnu Severin, şi conţinând topoare plate de bronz, miniaturi de astfel de topoare (bare-obiecte) şi topoare de bronz cu gaura transversală, cea mai mare parte din ele nefinisate, dovedeşte o activitate metalurgică foarte timpurie în aria aceasta bogată în zăcăminte.

Un alt depozit, descoperit mai de mult, probabil la Maglavit (judeţul Dolj) şi încă inedit, format din coliere-bare, atestă şi el circulaţia metalului mai mult sau mai puţin brut în aria culturii Glina III din Oltenia. Topoare plate şi cu gaura transversală s-au găsit şi într-un depozit descoperit la Schitu (lângă Drăgăneşti, judeţul Olt) în Muntenia. Exploatarea zăcămintelor de aramă din Banat (în Munţii Almăjului şi ai Semenicului) este făcută probabil de observaţia că în lutul din care s-au lucrat unele vase aparţinând culturii Verbicioara s-au găsit amestecate sfărâmături mărunte de minereu de aramă.

Desigur că o anumită specializare a triburilor care se ocupau, în regiunile muntoase bogate în zăcăminte de minereuri de aramă, cu extragerea şi reducerea acelor minereuri se va fi produs destul de timpuriu. Ea corespunde altor genuri de restrânse specializări ale activităţii productive, intervenite în această vreme la alte triburi, în funcţie de creşterea generală a nivelului forţelor de producţie, şi potrivit cu posibilităţile oferite de mediul natural - fie că este vorba de intensificarea activităţii agricole sau păstoreşti, fie că se referă la exploatarea unor bogăţii naturale (sare, chihlimbar, diferite roci etc.). Deşi acest fenomen constituie una din premisele celei de-a doua mari diviziuni sociale a muncii (separarea meşteşugurilor de restul activităţilor productive), nu se poate vorbi totuşi încă de o astfel de diviziune socială a muncii, pentru care nu existau încă în epoca aceasta condiţiile social-economice.

Un al doilea aspect al meşteşugului metalurgiei este acela al prelucrării metalului brut, prin topire şi turnare în tipare, sau numai prin ciocănire la cald, în vederea obţinerii unor piese finite (unelte, arme, podoabe). Din perioada care ne preocupă, nu există indicii care să ateste - ca fenomen general - existenţa unor meşteri ambulanţi, care să fi cutreierat arii mai întinse pentru a lucra şi schimba în diferitele aşezări obiectele cerute. Nu se cunosc de asemenea nici mari turnătorii. Ambele aceste fenomene se vor întâlni de-abia mai târziu, spre sfârşitul epocii bronzului şi mai ales în hallstattul timpuriu. Este exclusă de aceea implicit şi existenţa unor eventuali „negustori”.

În schimb, avem dovezi de prelucrare locală, în diferitele aşezări, desigur de către meşteri specializaţi într-o oarecare măsură, a metalului obţinut prin schimb. În aşezările mai intens cercetate s-au găsit documente ale acestei activităţi. Pentru a cita aici numai câteva exemple, la Glina, lângă Bucureşti, încă dintr-o fază relativ timpurie a epocii, a ieşit la iveală un tipar de lut pentru un topor; la Sărata Monteoru s-a găsit o turtă mică de bronz brut, precum şi tipare pentru turnat topoare şi alte obiecte de bronz, la Pecica de asemenea tipare pentru topoare. Nu se poate vorbi nici în legătură cu aceste manifestări de o diviziune socială a muncii, ci doar de o oarecare specializare meşteşugărească, ca o expresie a unei parţiale şi episodice diviziuni a muncii în cadrul comunităţilor familiale, gentilice şi tribale.

Dar metalul a mai îndeplinit şi o altă funcţie, se pare tot atât de importantă ca şi aceea de materie primă pentru unelte, arme şi podoabe, anume pe aceea de mijloc de schimb. După cum se ştie, prima mare diviziune socială a muncii, petrecută în perioada de tranziţie de la epoca neolitică la cea a bronzului, a creat premisele economice ale unei activităţi de schimb propriu-zise, prin speciali, zarea diferitelor triburi în una din ramurile principale ale activităţii de producere a mijloacelor de hrană şi de îmbrăcăminte, agricultura şi păstoritul.

Proprietatea obştească - gentilică - asupra mijloacelor de producţie, fusese până acum, cu excepţia posesiunii personale a unor obiecte mobile, de obicei general accesibile, relaţia dominantă în cuprinsul societăţii omeneşti. Acum ea suferă primele restrângeri prin trecerea vitelor - devenite şi la păstori (prin laptele, lâna, pieile etc. şi prin forţa de tracţiune pe care le furnizau) şi la agricultori (unde se foloseau şi la tracţiunea plugului) mijloace de producţie de importanţă sporită şi deosebită - în proprietatea marilor familii, care încep a se detaşa, ca celule economice, înlăuntrul organizaţiei gentilice. Vitele devin cu vremea şi mijlocul cel mai curent de schimb şi îşi păstrează această funcţiune până târziu. Dar alături de ele, prin însuşi chipul în care el se produce şi circulă şi prin maniabilitatea sa, metalul începe să joace un rol din ce în ce mai mare de echivalent de schimb.

Sub formă de turte de mărimi oarecum standardizate sau sub formă de obiecte - unelte (topoare, seceri) şi podoabe (mai ales inele, brăţări şi coliere) - arama sau bronzul, circulau nu numai ca bare de metal, ci serveau şi ca echivalente de schimb, ca o formă de obiect - „monedă”, şi în genere ca simbol al averii. Aşa se explică de ce, încă din epoca aceasta, unele piese de acest fel nu sunt finisate sau în orice caz nu prezintă urme de folosire practică.

Desigur că în afară de aramă şi bronz, o funcţie asemănătoare revenea şi aurului şi - mai puţin - argintului. Acest din urmă metal devine cunoscut şi folosit pentru podoabe în regiunile noastre încă din perioada de tranziţie de la neolitic la bronz şi este întâlnit destul de rar şi în cursul epocii bronzului (topoarele de argint de la Perşinari, un inel de buclă de la Sărata Monteoru etc.).

Un rol deosebit şi o importanţă excepţională a avut intensificarea în această epocă a exploatării aurului, din Transilvania mai ales, dar şi din alte regiuni ale ţării. Metalul preţios se obţinea desigur prin spălare şi prin culegere de pepite, nu prin minerit, şi a fost folosit local, dar şi pentru schimb. Relaţiile de schimb dintre triburi ca şi intensitatea şi aria lor de desfăşurare se reflectă nu numai în răspândirea metalelor, ci şi în alte fapte sesizate arheologic.

Dacă lăsăm la o parte influenţele reciproce dintre diferitele arii de cultură materială, care merg uneori până la „exporturi” directe de vase de lut ars, şi atestă un contact strâns şi un schimb intens de bunuri materiale şi de experienţe între ele - constatăm în plus unele legături mai îndepărtate, a căror semnificaţie depăşeşte istoria locală.

Astfel, deşi lucrul nu a fost suficient studiat şi consemnat ca atare, este foarte probabil că o ramură a marelui drum al „chihlimbarului”, care unea coastele mării Baltice - unde se recolta această preţioasă răşină fosilă - cu diferite centre mediteraneene, atingea şi regiunile noastre. Drumul despre care vorbim a fost deschis la începutul epocii bronzului şi deşi cea mai mare parte a schimbului nu traversa România, ci o ocolea pe la vest, nu este mai puţin adevărat că trebuie admisă şi o oarecare participare a spaţiului carpato-dunărean la aceste legături.

Chiar dacă numărul destul de mare de perle de chihlimbar găsite în mormintele de la Sărata Monteoru s-ar datora doar unei exploatări a zăcămintelor de chihlimbar din munţii Buzăului (ceea ce nu este deloc sigur), totuşi prezenţa unor arme tipic transilvănene şi est-ungare în bazinul Oderului până în Pomerania, ca şi alte legături ce se pot constata între culturile epocii bronzului de la noi şi cele de pe coastele Mării Baltice trebuie puse în legătură cu drumul chihlimbarului. În schimb, descoperirea unor arme similare în bazinul Elbei (în Cehia şi Saxonia) trebuie pusă în legătură cu schimbul legat de exploatarea zăcămintelor de aramă şi de cositor din ultimele regiuni amintite.

Legăturile cu sudul, cu spaţiul grecesc şi est-mediteranean (helladic şi micenian în vremea care ne preocupă), au fost desigur tot atât de intense. Una din cele mai grăitoare dovezi arheologice ale acestei situaţii este constituită de importul intens la noi în ţară al perlelor de faianţă lucrate în sud, în Egipt sau poate mai degrabă în aria helladico-miceniană. Producerea acestor perle, dintr-o materie care reprezintă forma cea mai rudimentară în care s-a realizat sticla pentru întâia dată în lume, constituia pe atunci un secret al ariei mediteraneene.

Ele au fost exportate în mare număr în Europa continentală şi în Anglia, dar mai ales în partea est-centrală şi răsăriteană a continentului. La Sărata Monteoru ele abundă în morminte; în 1958 s-au putut aduna numai dintr-un singur mormânt peste 400 asemenea perle care tiveau îmbrăcămintea decedatei. Ele se cunosc şi de la Poiana pe Siret şi din alte părţi din România. Mai sus a fost prilejul de a se aminti săbiile miceniene ajunse prin schimb la noi în ţară, precum şi alte elemente care dovedesc strânsul contact cu lumea sudică - balcanică, greacă şi egeică (decorul spiralic şi altele).

Din punctul de vedere al organizării sociale, s-a arătat că încă din perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului se petrecuse, ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie şi a trecerii în proprietate privată a unora din mijloacele mobile de producţie, transformarea gintei materne în gintă paternă (patriarhală). Acest fenomen cuprinde în sine, prin înseşi determinantele sale, începuturile îndepărtate ale destrămării încete a orânduirii comunei primitive (gentilice). Ginta patriarhală se cristalizează la începutul epocii bronzului - în legătură cu stabilizarea noii economii - şi se dezvoltă mai departe.

Că lucrurile stau aşa reiese nu numai din relaţiile de proprietate, aşa cum se reflectă ele în descoperirile arheologice, dar şi din unele practici funerare caracteristice, înmormântările duble (bărbat şi femeie), ca şi cele cuprinzând pe mamă şi copil, întâlnite încă din perioada de tranziţie şi necunoscute înainte, arătaseră deja legătura mai strânsă dintre soţi şi scoaterea în relief a funcţiei de procreaţie a femeii-soţie, ambele trăsături impuse de rolul crescut al bărbatului şi de tendinţa sa de a-şi asigura stăpânirea asupra soţiei ca progenitoare şi asupra copiilor ca urmaşi.

Înmormântările duble sau triple, concomitente sau succesive, ca cele de pildă din cutiile de piatră ale culturii Schneckenberg demonstrează de asemenea închegarea mai strânsă a familiei bilaterale - posibilă numai în condiţiile patriarhatului, precum şi - ca o expresie a aceloraşi realităţi - dorinţa bărbatului de a menţine şi în lumea celor morţi aceeaşi dependenţă a soţiei şi copiilor şi de a-şi asigura şi în acea lume stăpânirea asupra capacităţii de procreare a soţiei „cumpărate”. Aceleaşi relaţii se reflectă şi în mormintele de inhumaţie din cultura Monteoru, cercetate mai complet la Sărata Monteoru, unde sub cercuri de pietre (care delimitau oarecum un fel de „cavouri”) s-au găsit înmormântaţi succesiv, grupaţi, membrii ai câte unei familii (bărbat, soţie şi copii).

Bărbatul căpăta întotdeauna un anumit loc în cuprinsul grupului, fiind înmormântat cu o grijă deosebită şi cu o marcată sobrietate în ceea ce priveşte ofrandele mărunte. Pe de altă parte, bogăţia uneori destul de mare a ofrandelor întâlnite în mormintele de femei, ca şi atenţia cu care formele ritualului erau păzite cu prilejul înmormântării lor, ne arată că poziţia femeii era încă ridicată, - de data aceasta în limitele constrângerii patriarhale, ca o manifestare a solicitudinii soţului şi a protecţiei pe care familia ei o acorda fetei căsătorite.

Fenomenul cristalizării şi dezvoltării patriarhatului nu a avut însă caracterul unei treceri nemijlocite şi nici nu a fost uniform: aceasta se vede din dăinuirea unor elemente mai mult sau mai puţin importante de tradiţie matriliniară în unele comunităţi din epoca bronzului. Au existat însă desigur şi tendinţe de constituire a marii familii patriarhale, care înlocuia în mare măsură ginta, ca celulă economică. Apariţia şi dezvoltarea lentă a proprietăţii private - în parte sub forma proprietăţii de familie mare, în parte sub cea a familiei mici şi numai în mică parte sub cea individuală - a dat naştere unei oarecare diferenţieri de avere şi sociale. Ea nu a putut depăşi însă anumite limite pe care i le trasa proprietatea obştească asupra principalelor mijloace de producţie.

Printre indiciile arheologice care reflectă această situaţie se poate menţiona în primul rând faptul că, deşi la noi nu s-au descoperit încă înmormântări „princiare” din această vreme ca în alte părţi (cum este de exemplu grupul celor din Germania centrală), totuşi tezaurul de la Perşinari, în valea superioară a Dâmboviţei, cuprinzând un pumnal lung de aur masiv şi câteva topoare de luptă de argint, documentează existenţa unor elemente „aristocratice” reprezentative, menite să simbolizeze forţa şi strălucirea comunităţilor tribale respective. Lucrul reiese din împrejurarea că ne aflăm în faţa unor arme lucrate din metal preţios şi deci ineficace practic, ci folosite ca insigne de rang şi simboluri ale puterii şi din aceea că relaţiile generale ale epocii nu ne permit să admitem că ele vor fi. fost proprietatea unui individ sau a unei familii izolate.

În lumina acestor relaţii trebuie judecate şi acele descoperiri arheologice care au răsunet nemijlocit în sfera socială. sunt de menţionat aici în primul rând o serie de descoperiri formate din podoabe de aur, ca de pildă tezaurul de la Şmig, lângă Mediaş, cel mai modest de la Rovine, lângă Pecica şi cel de la Ţigănaşi, lângă Vânju Mare. Acestora li se alătură - depăşindu-le cu mult ca importanţă - tezaurul celebru astăzi în toată lumea de la Ţufalău, lângă Sf. Gheorghe, care alături de un număr greu de precizat de topoare mari şi masive de aur (probabil că au fost cinci), cuprindea şi numeroase obiecte de podoabă.

Dacă la Rovine ne putem gândi la podoabele de colier - nu prea bogate - pe care o femeie mai înstărită şi le-a ascuns într-o ulcică de lut, celelalte tezaure - dintre care cele de Şmig şi Ţufalău au cuprins şi câte o bucată de aur brut - ar putea fi socotite drept avutul vreunor meşteri aurari, dacă nu s-ar opune hotărât cantitatea extraordinară de aur care a constituit tezaurul de la Ţufalău şi prezenţa acolo a topoarelor de ceremonie. Balanţa înclină astfel către interpretarea ca tezaure tribale. Alături aşadar de mici „averi” familiale şi personale, ne-am afla şi în faţa unei acumulări de caracter colectiv, reprezentând bogăţia şi puterea tribului sau a uniunii şi folosind în relaţiile de schimb, dar şi în cele „politice”, dintre diferitele mari formaţiuni tribale.

Tabloul schiţat aici îşi găseşte o confirmare şi în repartiţia ofrandelor din cimitirele acestei vremi, cercetate până acum. Fără ca variaţia de bogăţie a acestor ofrande în diferitele morminte să ofere contraste prea mari, se remarcă totuşi - desigur că adesea şi în funcţie de norme rituale şi de pietate - o deosebire între mormintele mai bogate şi altele mai sărace. Printre diferitele şi numeroasele exemple care se pot cita, merită a fi menţionat cazul unui mormânt de copil (de circa 10 ani) din câmpul de urne de la Cruceni în Banat în care s-au găsit 18-20 de obiecte de bronz.

Deşi diferenţierea prin avere - prin posesiune de bunuri personale - nu atinsese proporţii care să pună în primejdie temeiurile comunei primitive, ea exista totuşi. În acest cadru şi-a găsit probabil loc şi robia patriarhală, în mod firesc şi necesar restrânsă la exploatarea în cadrul gospodăriei a prinşilor din războaie. Lucrările de fortificaţii, amenajarea aşezărilor, construirea sanctuarelor şi alte lucrări de mari proporţii, care cereau un efort colectiv, se executau de comunităţile gentilice şi tribale, pe baza solidarităţii de comună primitivă şi constituie tocmai o ilustrare a existenţei şi tăriei ei încă nezdruncinate.

Se poate de aceea trage concluzia că diferenţierea socială nu atinsese proporţii prea mari, că în genere doar unele vârfuri din conducerea triburilor şi a uniunilor de triburi, ca şi unele vârfuri militare, se distanţaseră într-o oarecare măsură de restul masei tribale. Surplusul de producţie - agricolă, păstorească şi de bogăţii naturale - se arată a fi fost realizat şi folosit în foarte mare măsură în cadrul obştesc, schimbul însuşi păstrând încă un caracter pronunţat colectiv, neindividual.

Organizaţia de comună primitivă, întemeiată pe gintă, marea familie patriarhală şi trib, îşi păstra aşadar suficientă forţă, pentru a nivela tendinţele de depăşire ale formaţiei gentilico-patriarhale de început, care se vor fi manifestat desigur - şi cu o intensitate mai mare - în grupurile care, în anumite regiuni şi împrejurări, se orientau mai accentuat către economia păstorească şi activitatea războinică.

În condiţiile acestea, fenomenele de început de destrămare a orânduirii gentilice se încadrează între graniţe destul de precise. Diferenţierile sociale, legate fie de acumulări de bunuri personale, fie de strângerea organizaţiei tribale şi unional-tribale şi de activitatea războinică, îşi găsesc o contragreutate şi o limită în proprietatea încă obştească asupra solului (ogoare, păşuni, ape şi păduri) şi în rolul pe care ginta îl deţine încă în raporturile ţinând de înrudire (de exemplu cele reglementând căsătoria) şi cele organizatorice şi religioase.

Suprastructura

S-a arătat că însăşi economia, constituirea unor arii culturale cu caractere proprii şi cu teritorii strict delimitate, deşi variabile în timp, la care se adaugă şi indiciile referitoare la activitatea războinică, oferă suficiente temeiuri pentru concluzia că în această epocă s-au format relativ vaste uniuni de triburi înrudite, cărora trebuie să le presupunem o mai mare stabilitate şi o organizare mai strânsă ca ale celor anterioare.

Ansamblul situaţiei, ca şi. faptele de amănunt cunoscute ne obligă să admitem că organizarea lor avea caracterele unei democraţii militare de tip incipient, activitatea războinică nefiind - şi neputând fi încă - o ocupaţie neîntreruptă, iar luptele urmărind în primul rând apărarea şi eventual extinderea teritoriului unional şi nu jaful organizat. Democraţia militară nu atinsese aşadar faza ei de dezvoltare „furtunoasă”.

După cum ne arată cu precădere aşezările mai bine cercetate (ca de exemplu cele de la Sărata Monteoru şi de la Otomani), avem de-a face în fiecare caz cu o organizare tribală, grupată în jurul unuia sau mai multor puncte de refugiu, acestea fiind întărite şi locuite neîntrerupt, probabil de o gintă mai importantă; nimic nu lasă să se întrevadă că aceste poziţii centrale şi mai înalte, în jurul cărora se instalau până departe pilcuri de locuinţe, mici „cătune”, vor fi fost ocupate de un grup de conducere propriu-zis sau de o aristocraţie, în preajma refugiului, sau în anumite condiţii chiar şi pe el, să găseau şi sanctuarele tribale (ca de exemplu la Sărata Monteoru).

Strânsă legătură şi comunitatea de cultură materială şi de manifestări suprastructurale pe care o constatăm între diferitele aşezări din fiecare arie culturală sprijină concluzia că diferitele triburi din acele arii erau organizate într-o uniune de triburi, care desigur că a avut organele de conducere obişnuite, anume adunarea poporului, sfatul uniunii şi şefi militari (cu funcţie intermitentă -, numai în cursul războaielor).

În timpul luptelor mai grele adunarea poporului lua forma adunării cetelor sub arme. sunt germenii acelei suprastructuri social-politice, „cea mai înaltă organizare la care orânduirea gentilică putea în genere să ajungă” pe care, pentru perioada finală a procesului de destrămare a orânduirii de comună primitivă, Engels a denumit-o democraţie militară.

Arta din epoca bronzului are în mare măsură un caracter geometric-ornamental. Rarele reprezentări figurale, de caracter realist (capete de berbeci modelate în lut sau alte motive animaliere lucrate în corn sau os, unele fiind de păsări), nu reflectă decât în mică măsură reprezentări magice sau religioase, ci mai degrabă nivelul mai ridicat al conştiinţei sociale, care impunea de pildă o împodobire aproape generală a uneltelor şi ustensilelor casnice (ceramica etc.) - şi trebuie să ne imaginăm că şi a locuinţelor înseşi, prin elemente de artă arhitectonică - ca o expresie a relaţiilor noi de familie şi de trib. Simţul frumosului se manifestă şi în forma şi împodobirea armelor, întruchipând în acest domeniu de gândire şi simţire ataşamentul individului sau familiei faţă de relaţiile comunitare în care se găseau încadraţi.

Totuşi, nivelul încă scăzut al forţelor de producţie şi relaţiile sociale de caracter patriarhal primitiv corespunzătoare, caracterul încă empiric, neştiinţific al cunoştinţelor dobândite în domeniul metalurgiei, al agriculturii şi al creşterii animalelor domestice, au lăsat încă un loc destul de larg acelei răsfrângeri fantastice a lumii externe şi a vieţii sociale în conştiinţa purtătorilor culturilor din epoca bronzului de la noi, - care este religia. Aceasta capătă acum, în raport cu epoca neolitică un caracter nou, prin aceea că structura economică şi modificările intervenite în relaţiile de producţie au determinat axarea ei în principal, după indiciile de care dispunem, pe adorarea forţelor naturii.

Acest lucru îşi găseşte expresia cea mai clar documentată în cultul soarelui - ceea ce nu înseamnă că nu vor fi. fost adorate şi alte manifestări ale naturii înconjurătoare (furtuna, fulgerul cu trăsnetele, poate luna şi stelele, vânturile etc.), fără însă ca documentarea arheologică de care dispunem să ni le semnaleze cu aceeaşi netezime. Pe de altă parte, elemente relativ importante ale cultului fertilităţii legat de relaţiile de caracter matriliniar din neolitic, se menţin în noua epocă, mai active în unele grupuri culturale, şi mai atenuate în altele.

O serie întreagă de motive ornamentale întâlnite în ceramica şi în podoabele epocii par a nu lăsa nici o îndoială asupra rolului pe care soarele îl juca în categoria de reprezentări aflate în discuţie. Cercuri, cercuri cu cruce („roata solară”), spirale etc. nu fac decât să amintească sub diferite aspecte astrul dătător de lumina şi căldură şi ajutător al recoltelor şi păşunilor.

O placă de lut (de fapt o mare vatră de 2 x 2 m) cu motive spiralice, din aşezarea de la Wietenberg, înfăţişează într-un chip mai complex şi greu de desluşit în amănunte acelaşi lucru. Unele indicii sugerează reprezentarea eventuală a mişcării calendaristice a soarelui şi lunii. Carele votive de la Dupljaja trase de păsări (carul solar!), nu pot fi despărţite de acelaşi cerc de reprezentări, deşi se poate discuta asupra identităţii personajului din unul din ele (bărbat în rochie feminină).

La Sărata Monteoru, un loc de cult orientat spre apusul soarelui, cu mici „altare” de lut şi cu ofrande constând din cereale şi carne de animale, se leagă de numeroasele motive ornamentale întâlnite pe vasele din această aşezare şi reprezentând fără îndoială soarele. În aceeaşi aşezare un „sanctuar” mai mare, înconjurat de pietre şi ocupând o arie de peste 20 m în diametru, zace încă la o adâncime de 2-4 m în pământ şi nu a fost dezvelit decât în mică măsură.

În cimitirul de incineraţie de la Cruceni, lângă Ciacova (cultura Gârla Mare), vasele auxiliare aşezate lângă urnă erau dispuse pe un segment de cerc cuprins între nord-est şi sud-est, deci orientate către poziţia variabilă a soarelui în funcţie de anotimpuri. Vârtejele de spirale sau motivele „în stea” care ornează discurile topoarelor de luptă din grupa Apa, ca şi multe alte amănunte cunoscute din materialele arheologice de care dispunem, constituie o suficientă atestare şi ilustrare a cultului solar în faza lui încă primitivă, puţin abstractizată.

Alături de aceste manifestări, se găsesc însă în unele grupe şi elemente care semnalează prelungiri neolitice. Statuetele feminine de lut ars din aria Gârla Mare, dintre care cele mai perfect realizate sunt cele găsite în morminte la Cârna, ca şi ornamentica mai puţin „solară” a ceramicii acestui grup - de caracter predominant agricol pare-se - îngăduie presupunerea unor supravieţuiri matriliniare, chiar dacă tipul statuetelor este influenţat de civilizaţia miceniană. Decorul statuetelor din cultura Gârla Mare îngăduie să se presupună că îmbrăcămintea purtătorilor ei era bogat împodobită cu broderii şi ornamente aplicate. Unele figurine de lut ars, semnalate în ultima vreme şi din aria culturii Otomani, pot fi puse în legătură cu aceleaşi tradiţii matriliniare.

În cadrul unor reprezentări cristalizate încă din neolitic, populaţiile din epoca bronzului îşi îngropau morţii şi la noi în cimitire situate în preajma aşezărilor. În felul acesta, existenţa paralelă a aşezării celor vii şi a locului de vieţuire mai departe, în anumite forme, a celor morţi, capătă o expresie concretă bine conturată. Grija faţă de cei morţi era obligaţia de neocolit a celor rămaşi în viaţă, şi prin îndeplinirea riturilor de înmormântare, rudele celor decedaţi se îngrijeau pe de o parte de asigurarea condiţiilor de existenţă în „lumea morţilor” a celor dispăruţi, iar pe de altă parte se preocupau de determinarea unei atitudini favorabile a acelora faţă de ei (prin depunerea de ofrande în mormânt şi prin îngrijirea acestuia), iar în unele cazuri luau măsuri ca cel decedat, a cărui ostilitate era presupusă şi temută din diferite motive, să fie împiedicat de a reveni (ca strigoi) pentru a face rău. Aceste măsuri constau în ciopârţirea cadavrului, în alte practici rituale probabile dar negăsindu-şi o expresie concretă neechivocă în observaţiile arheologice şi chiar în îngrămădirea de bolovani peste mort.

Cimitirele din epoca bronzului aveau un caracter tribal; se poate presupune că şi sanctuarele, câte se cunosc până acum, întruneau de asemenea pe adoranţii unui întreg trib. Nu există nici un indiciu referitor la existenţa unor sanctuare unional-tribale. Ritul de înmormântare pare a fi fost la populaţiile din epoca bronzului, la început, în general, cel al inhumaţiei, de obicei în poziţie chircită şi în cimitire plane, adică fără movile (tumuli). Acest din urmă amănunt merită să fie subliniat cu oarecare insistenţă deoarece el este semnificativ din mai multe puncte de vedere.

În adevăr, populaţia din perioada de tranziţie numită a înmormântărilor cu ocru roşu, care a participat în măsură importantă la formarea noilor grupări tribale în regiunile extracarpatice ale României, dar şi a unora din interiorul arcului de munţi, a folosit în ritualul său tipul de mormânt tumular; dispariţia aproape totală a acestui obicei în epoca bronzului ne dezvăluie şi ea asimilarea deplină a acestui element în noile sinteze tribale şi culturale.

Faptul este cu atât mai semnificativ, cu cât este posibil, şi în unele cazuri probabil, ca unele grupuri ale populaţiei înmormântărilor cu ocru roşu să fi supravieţuit ca atare pe alocuri până la începutul epocii bronzului. La răsărit de aria culturală în care se înscrie România, în regiunile de stepă şi de silvostepă dintre Volga şi Prut, populaţiile amintite îşi păstrează şi de-a lungul epocii bronzului ritualul tumular - legat se pare mai mult de modul de viaţă păstorească.

El este folosit în epoca bronzului şi în nordul şi centrul Europei fie continuu, fie episodic: se consideră chiar că grupul aşa-numit danubian (în bazinul Dunării mijlocii şi superioare şi în cadrilaterul boemian) din bronzul mijlociu a jucat - cum va fi prilejul să se vadă mai târziu - un rol în desfăşurarea istorică a evenimentelor din epoca bronzului din Europa centrală şi chiar din regiunile noastre.

O serie de probleme având un răsunet deosebit în sfera interpretărilor privind concepţiile despre lume şi viaţă şi în cea a evenimentelor istorice, se pun în legătură cu practicarea ritului incineraţiei în epoca bronzului. Prima este aceea a semnificaţiei acestui rit prin raport cu cel al inhumaţiei. Distrugerea corpului celui mort prin ardere (şi totodată de cele mai multe ori şi a ofrandelor ce i se dădeau), presupune desigur o altă viziune asupra raportului dintre învelişul material şi „dublul”, „umbra” mai mult sau mai puţin materială şi ea, a fiinţei umane.

Acest aspect al problemei trebuie reţinut în cadrul discuţiei asupra acestui rit, în care opiniile pendulează între o interpretare pur utilitară (motive de igienă) şi una spirituală (o nouă „religie”, de caracter abstract-spiritual), în sensul că este vorba de o reprezentare mai abstractă asupra raportului dintre cele două presupuse componente ale fiinţei umane.

Un alt grup de probleme se ridică în legătură cu momentul şi împrejurările în care acest rit apare şi se răspândeşte. Ştim că în Europa el este folosit sporadic încă din neolitic - fără a se putea preciza deocamdată în ce regiune a lumii îşi are cea mai veche origine. În perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, incineraţia s-a folosit sporadic şi la noi în ţară, după cum s-a dovedit prin descoperirea unui mormânt cu acest rit pe Măgura Tomii de la Cârna, aparţinând culturii Coţofeni.

În epoca bronzului, unele grupe culturale de la Dunărea mijlocie (în Ungaria) îl folosesc ca rit principal, în forma depunerii resturilor arse în vase de lut (urne) îngropate în cimitire (« câmpuri de urne”). La noi în ţară, unde până în prezent nu s-au cercetat decât puţine cimitire din această epocă, ritul de incineraţie cu câmpuri de urne este caracteristic pentru grupul Gârla Mare şi pentru grupul Wietenberg din Transilvania.

Observaţii mai precise s-au putut face în aria culturii Monteoru, al cărui rit general de înmormântare era inhumaţia. Unele descoperiri inedite din valea superioară a Dâmboviţei ne semnalează pentru cea mai veche fază a culturii Monteoru, ritul inhumaţiei în cutii de piatră - deci în concordanţă cu ceea ce ştim despre grupul Glina III - Schneckenberg, mai vechi. Pe de altă parte, la Sărata Monteoru s-a descoperit din faza imediat următoare, un rug de ardere a cadavrelor (necercetat încă în întregime), dar fără a se cunoaşte până astăzi de nicăieri vreun mormânt cu urnă din această fază.

Ţinând seama de împrejurarea că spre sfârşitul primei perioade a acestei culturi este documentat ritul inhumaţiei (s-a dezgropat la Sărata Monteoru un întreg cimitir din această fază) şi că el este folosit şi în continuare până la sfârşitul acestei culturi (cu rezervele ce se vor face imediat), se poate presupune că rugul amintit reprezintă altceva (sacrificii?) şi nu modul obişnuit de înmormântare.

Incineraţia se întâlneşte la Sărata Monteoru, în condiţii particulare, de-abia în ultima fază de existenţă a culturii respective, cu alte cuvinte spre sfârşitul epocii bronzului propriu-zise. S-au descoperit anume în cimitirul de inhumaţie aparţinând fazei amintite de la Monteoru un număr restrâns de morminte de incineraţie în urne (procentul lor faţă de cele de inhumaţie se situează în jurul a 10%).

Toate erau ale unor copii. Situaţia aceasta s-a confirmat şi în cimitirul aceleiaşi faze a culturii Monteoru, de la Balinteşti, satul Cioinagi, lângă Bereşti, şi anume atât în ceea ce priveşte proporţia dintre mormintele de inhumaţie şi cele de incineraţie, cât şi în privinţa faptului că numai copiii erau înmormântaţi în acest din urmă chip. Este îndreptăţită aşadar concluzia că în această regiune culturală, ritul incinerării pătrunde - ca o practică nouă, ce se aplică deocamdată numai la copii, unde abaterea de la tradiţia moştenită putea fi socotită mai puţin gravă - doar la sfârşitul dezvoltării acestui grup. Se va vedea că grupa Noua, care urmează culturii Monteoru, continuă a păstra tradiţia inhumaţiei, cu izolate abateri către ritul incineraţiei.

Pe de altă parte, raportul dintre folosirea celor două rituri principale de înmormântare (inhumaţia şi incineraţia în urne), se arată a fi fost acelaşi ca la Monteoru şi în culturile Verbicioara, Periam-Pecica şi Otomani. Problema folosirii ritului incineraţiei în epoca bronzului prezintă o importanţă istorică deosebită, deoarece, după cum se va vedea, perioada următoare, a hallstattului timpuriu, este caracterizată în Europa prin mari mişcări de populaţii, în care rolul cel mai activ îl joacă triburi caracterizate, printre altele, tocmai prin ritul incineraţiei şi prin câmpurile de urne respective.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …