Forme ale istoriei şi criticii literare

Premisă. Definirea cazului

Critica literară studiază operele literare - scrie Tudor Vianu - „cu scopul de a le caracteriza, a le lega de împrejurările lor, a le preţui şi a le impune aprecierii generale după meritul lor relativ”. Actul critic presupune o analiză multilaterală a operei literare, prin abordarea textului din unghiuri diverse. Critica integrează opera literară într-un sistem de relaţii cu alte opere (ale aceluiaşi autor / ale unor autori diferiţi / ale epocii respective / ale unor epoci diferite) şi o supune unei judecăţi de valoare. Ea se află în relaţie cu istoria literară şi cu teoria literară.

Istoria literară se ocupă cu evoluţia scrierilor de-a lungul timpului, puse în legătură cu contextul istoric, socio-politic, cu artele şi filozofia. Potrivit opiniei lui George Călinescu, istoria literară nu o poate face decât un autor cu vocaţie, ea fiind o operă de creaţie.

Teoria literară este o disciplină care studiază principiile şi criteriile proprii creaţiilor literare, defineşte genurile şi speciile, curentele literare, stilul etc. Ea serveşte ca fundament teoretic istoriei literare, care canalizează operele în succesiunea lor cronologică, şi criticii literare, care le comentează.

„Punerea laolaltă a criticii şi a istoriei literare când e vorba de a le studia tehnica nu trebuie să mire - scrie George Călinescu în studiul Tehnica criticii şi a istoriei literare -, mulţi s-au obişnuit a despărţi istoria literară de critica aşa-zisă estetică, făcând din cea dintâi numai o introducere la cea de-a doua. În realitate, critică şi istorie sunt două înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg. Este cu putinţă să faci critică curată fără proiecţie istorică, cu toate că adevărata critică de valoare conţine implicit o determinaţiune istorică, dar nu e cu putinţă să faci istorie literară fără examen critic. Cine exclude criteriul estetic din istoria literară nu face istorie literară, ci istorie culturală. Aşadar, putem încă de la început afirma, sub rezerva demonstraţiei ulterioare, că istoria literară este forma cea mai largă de critică, critica estetică propriu-zisă fiind numai o preparaţiune a explicării în perspectiva cronologică.”

Principalele tipuri de critică sunt istoria literară, monografia, eseul, studiul critic, cronica literară (recenzia).

Descrierea şi analiza cazului

Istoria literaturii

George Călinescu este unul dintre cei mai valoroşi istorici literari români, cel care a reuşit să adune, într-o sinteză greu de egalat, întreaga istorie a literaturii române.

Monografia critică

Eugen Lovinescu a publicat, în anul 1940, monografia T. Maiorescu, la o sută de ani de la naşterea celui care a fost cel mai important critic al nostru în secolul al XIX-lea. În această monografie critică Lovinescu fixează definitiv „portretul” lui Maiorescu, văzut ca un spirit clasic.

Monografia este un studiu care tratează global şi în detaliu un anumit subiect, privit din diverse puncte de vedere. Tendinţa monografiei este de a epuiza subiectul dezbătut, izolându-se, într-o oarecare măsură, obiectul de contextul în care se încadrează şi cercetându-l ca un fapt de sine stătător şi unitar.

Monografia priveşte, de obicei, viaţa şi opera unui scriitor, a unui grup de scriitori de o anumită orientare, fenomenul reprezentat de un curent literar, de o revistă importantă etc.

De exemplu: George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu (1932); Ion Creangă - viaţa şi opera (1964); Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale (1942); Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski (1967) etc.

Eseul critic

Criticul literar Nicolae Manolescu a propus, în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (vol. I-III, 1980-1983), o nouă clasificare a romanului, folosindu-se de termeni din arhitectura greacă:

  • romanul „doric” - tradiţional, narator omniscient, redactare la persoana a III-a: Mara de Ioan Slavici, Ion de Liviu Rebreanu, Moromeţii de Marin Preda etc.
  • romanul „ionic” - îndreptat spre analiză, scris la persoana I, apare naratorul-personaj şi se relativizează perspectiva: Maitreyi de Mircea Eliade, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Adela de Garabet Ibrăileanu etc.
  • romanul „corintic” - manifestare a ludicului şi alegoricului, înclinaţie spre parabolă, mit, simbol: Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale, Creanga de aur de Mihail Sadoveanu, Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu etc.

Eseul este o lucrare cu un pronunţat caracter digresiv, compusă cu mijloace originale, fără pretenţia de a epuiza subiectul abordat. Fiind o formă de notaţie a unor observaţii personale, eseul este un exerciţiu critic, prin excelenţă nesistematic.

Sfera de investigaţie a eseului este foarte largă, practic nelimitată. Eseistul „încearcă” să trateze un subiect, ridică o problemă, caută să dea o soluţie. Nu o impune, ci doar o propune. Eseul este expresia subiectivităţii celui care îl scrie. Ceea ce el descoperă nu reprezintă un „adevăr” general, ci doar „adevărul” său. De aici nota de profesiune de credinţă şi de reflecţie personală pe care o conţine orice eseu. Înainte de orice, eseul este o „marcă” a personalităţii autorului; în eseu hotărâtoare nu este atât problema justeţei celor afirmate, cât prezenţa sau absenţa personalităţii. Fiind expresia unui unghi propriu de observaţie, într-un eseu interesează nu numai ce se spune, ci mai ales cum se spune.

Un bun eseu va avea un efect de surpriză asupra cititorului. Noutatea, ineditul, punctul de vedere original sunt trăsături definitorii pentru acest tip de „încercare”. Pentru a putea trata eseistic un anumit subiect, autorul trebuie să posede arta omisiunilor şi a renunţărilor calculate, prin eliminarea tendinţei de a spune tot ce ştie. De cele mai multe ori, eseistul „se face că uită” bibliografia pe care a parcurs-o, pentru a privi distanţat, panoramic.

Exemple de eseuri: Paul Zarifopol, Publicul şi arta lui Caragiale (1922), George Călinescu, Domina bona (1947), Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor (1980), Mircea Iorgulescu, Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale (1994) etc.

Studiul critic

Studiul critic este o cercetare specializată, care se adresează, în primul rând, unui iniţiat în domeniu. Lucrare de critică literară, studiul poate avea caracter monografic, istoric, descriptiv sau comparativ. De o mare diversitate, studiul critic poate aborda un aspect din opera unui scriitor sau creaţia acestuia văzută în ansamblu, o epocă literară, genuri şi specii literare etc. Se caracterizează prin rigoarea construcţiei şi prin distanţarea de libertatea pe care o conferă eseul. De multe ori într-un studiu critic se formulează judecăţi de valoare.

Exemple de studii critice: Garabet Ibrăileanu, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale (1926), Pompiliu Constantinescu, Comediile lui Caragiale (1939), George Călinescu, Estetica basmului (1965), Vladimir Streinu, Versificaţia modernă (1966), Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două Războaie Mondiale, I-III (1972-1975) etc.

Cronica literară sau recenzia

Cronica literară sau recenzia este o prezentare succintă a unei opere literare recente, în care se consemnează principalele teme, motive, idei şi se fac aprecieri critice sau comentarii. Cronica literară se publică în reviste culturale săptămânale sau lunare, pentru a atrage atenţia cititorilor asupra unui volum nou-apărut. Ea se adresează unui public larg sau unui public specializat, în funcţie de profilul publicaţiei respective. Cronica literară are rolul de a semnala o apariţie editorială, dar şi de a orienta lectura cititorului.

Un an fast pentru romanul românesc a fost 1933, când s-au publicat mai multe romane valoroase: Cartea nunţii de George Călinescu, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Adela de Garabet Ibrăileanu, Rusoaica de Gib Mihăescu, Creanga de aur de Mihail Sadoveanu, Maitreyi de Mircea Eliade. Toate aceste romane au fost recenzate în presa literară a timpului. Romanul Maitreyi, de Mircea Eliade, s-a bucurat de o foarte bună primire şi a avut numeroase cronici literare, imediat după apariţie. Critică este un termen provenit din fr. critique, de la lat. criticus - „critic”, împrumutat din gr. kritikos - „în stare de a judeca, de a decide”.

Istoria literaturii nu poate cuprinde toate operele literare create într-o literatură. În mod necesar ea este selectivă şi devine o istorie de valori. De exemplu: Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (vol. I-VI, 1926-1929), George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne (1944), Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române (1990) etc.

Concluzii

Critica literară, prin diversele ei forme, are rolul unui mediator între text şi cititor. Critica stabileşte valori, ierarhii şi diferenţiază operele literare. „Critica e mai mult decât ceea ce se numeşte gest - scrie George Călinescu în articolul Condiţia criticii - critica e o artă complexă, care cere vocaţie. Putem s-o deosebim principial de istoria literară prin acest fapt că critica încearcă judecăţi noi de valoare, în vreme ce istoria literară stabileşte pure relaţiuni între lucruri, socotind literatura un simplu fenomen social. În realitate, criticul nu poate niciodată să nu fie istoric literar, ideolog, psiholog şi celelalte, încât rostul lui e numai de a da o folosinţă proprie metodelor ştiinţifice. [...]

Ca orice artă, critica se bizuie pe reacţiuni sufleteşti şi e obiectivă în măsura lucrării libere a subiectivităţii omului. Părerile drepte ale atâtor oameni de treabă s-au uitat şi au rămas nedreptăţile creatoare. Căci valoarea criticii stă în penetraţiune (şi în felul acesta maliţia e mai ascuţită), în descoperirea de relaţii interioare nebănuite, care uimeşte pe cititorul până atunci dezorientat şi-l face prieten al operei, în ciuda chiar a concluziunilor criticului.”