Formarea limbii şi a poporului român

După ce, din cele expuse până acum, am cunoscut istoria societăţii omeneşti pe teritoriul României, din timpurile cele mai vechi până în preajma naşterii feudalismului (secolul X d.Hr.), ne rămâne să tratăm şi să lămurim acum una din problemele fundamentale ale istoriei noastre, anume aceea a. locului şi timpului în care s-a plămădit limba şi poporul român. Problema, după cum se ştie, a frământat de aproape două secole atât istoriografia română cât şi cea străină. Istoriografia română şi o mare parte din cea străină a susţinut în general şi întotdeauna autohtonia poporului român pe teritoriul patriei sale, văzând în poporul român de astăzi pe urmaşii geto-dacilor romanizaţi la care s-au adăugat şi alte populaţii asimilate în cursul veacurilor evului mediu timpuriu, în special slavii, aceştia constituind, alături de elementul geto-dac şi roman, al treilea component etnic şi cultural al poporului românesc.

Cum se pune problema

Fără a constitui o „enigmă” şi, cu atât mai puţin, un „miracol”, cum, cu totul nejust a rost caracterizat de către unii acest important eveniment din istoria poporului român, lămurirea tot mai amplă a locului, a timpului şi a împrejurărilor în care s-a petrecut etnogeneza poporului român rămâne o sarcină pe care istoriografia noastră marxistă este datoare să o îndeplinească bazându-se pe materialul documentar ce îi stă la dispoziţie, apelând şi la contribuţia pe care o oferă lingvistica, etnografia etc. Pentru un istoric marxist, naşterea popoarelor, cu toată complexitatea acestui proces, nu comportă nici un aspect miraculos sau enigmatic, ci este un fenomen istoric din cele mai fireşti, cu condiţia ca la explicarea lui să se ţină seamă de toate împrejurările istorice ale epocii şi ale spaţiului în care începe şi se desăvârşeşte acest proces.

Se ştie, de asemenea, că opinia oarecum generală, română şi străină, despre originea daco-romană a poporului român a fost vehement contestată încă de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea de un I. Fr. Sulzer (Geschichte des transalp. Daciens, Viena, 1781, ca răspuns la lucrarea lui S. Micu-Klein, De origine Daco-Romanorum), iar ceva mai târziu şi de I. Chr. Engel (Geschichte der Muidau und Walachey, Halle, 1804) care negau hotărât autohtonia românilor, preconizând, fiecare la o dată diferită, o imigrare în valuri succesive a românilor din Peninsula Balcanică, Sulzer începând cu secolul al XII-lea, iar Engel încă de prin veacul al IX-lea. Discuţiile în contradictoriu au continuat de atunci aproape fără întrerupere: de la tezele susţinute în favoarea autohtoniei şi a continuităţii de autorii faimosului Supplex Libellus Valachorum (1791), peste acelea, contrare, ale unui Robert Roesler (în lucrarea sa Romaenische Studieri, apărută la Lipsca în anul 1871), până în timpurile noastre. Nu este cazul să înşirăm aici nici măcar pe reprezentanţii cei mai de seamă ai celor două teorii. E de ajuns să spunem că mulţi din învăţaţii străini moderni (istorici, lingvişti, etnografi) resping teoria roesleriană.

Specialişti în istoria antichităţii, ca Mommsen, Jung, Homo, Patsch, Altheim şi alţii văd în poporul român continuatorii populaţiei daco-romane. Mai amintim că întreaga polemică a primit, foarte curând, am putea spune chiar de la început, un caracter pătimaş, naţionalist-şovin, îndeosebi în cadrul discuţiilor dintre cercetătorii români şi maghiari (parţial şi saşi). Excepţii onorabile desigur au existat şi nu mai puţin adevărat este faptul că nu susţinerea uneia sau alteia dintre teorii a dat caracterul, neprincipial al discuţiei, ci scopul neştiinţific urmărit. Nu e mai puţin adevărat că între cercetătorii români, mai ales lingvişti, Încă n-au lipsit susţinători ai teoriei imigraţioniste, mai mult sau mai puţin integrale. Într-adevăr, în cursul îndelungatei polemici dintre cele două teorii extreme (cea a originii exclusive daco-romane şi a imigraţiei integrale târzii din Balcani) s-au formulat şi unele teze intermediare, de compromis (mai maleabile şi mai aproape de adevăr, pe cât se pare), ca aceea, de pildă, a lui D. Onciul, despre o continuă admigraţie sau intermigraţie de pe un mal pe altul al fluviului, ca mişcări periodice, pricinuite de evenimentele specifice ce se întâmplă în aceste regiuni de la Dunărea de Jos, în cursul evului mediu timpuriu.

Greşeala fundamentală a acestor teze era că autorii lor operau dintru început cu noţiunea şi categoria de „popor român”, fie că îl vedeau născut pe meleagurile fostei Dacii, fie că îl aduceau - gata format, - în întregime sau numai în parte, din sudul Dunării şi din Balcani. Învăţaţii burghezi nu ţineau seama în procesul îndelungat de etnogeneză a poporului român de cele două etape distincte ale acestui proces: etapa premergătoare formării poporului, în care nu se poate vorbi decât de o populaţie romană sau romanică, şi etapa de lungă durată a formării înseşi a poporului român ca popor aparte. După noi, istorici marxişti, categoria istorică şi socială de „popor român” nu poate fi pusă în dezbatere decât relativ târziu, într-o perioadă destul de îndepărtată de momentul abandonării provinciei Dacia de către stăpânirea romană. Întrebarea, prin urmare, se pune nu numai unde dar şi când şi în ce împrejurări istorice concrete s-a format poporul român cu o limbă a lui proprie, limba românească, vorbită de întreaga populaţie? Operând, deci, cu noţiunea şi categoria de popor român, închegat şi având o limbă a sa comună, va trebui să ne punem întrebarea de căpetenie: a venit acest popor român, gata format, din Balcani şi s-a aşezat în teritoriul pe care-l locuieşte azi, sau s-a format la nordul Dunării?

În ipoteza că am admite formarea poporului (şi a limbii române) în Balcani, obligaţia noastră ar fi aceea de a demonstra cu argumente vrednice de crezare nu numai regiunea unde a avut loc, în Balcani, această naştere, dar şi momentul şi împrejurările în care s-a efectuat migrarea românilor pe teritoriul României de azi. După părerea noastră această ipoteză - a imigrării din Peninsula Balcanică a poporului român - e cu totul absurdă şi imposibil de dovedit prin argumente istorice sau lingvistice. Declarându-ne din capul locului pentru teoria continuităţii şi a formării poporului român pe teritoriul patriei sale, sarcina ce ne incumbă este aceea de a arăta, pe scurt, şubrezenia argumentelor pe care se sprijină teoria imigraţionistă iar pe de altă parte de a demonstra, cu argumente ştiinţifice şi obiective, acele elemente etnice, romanice sau romanizate, care au stat la temelia formării şi dezvoltării poporului român în nordul Dunării de Jos, ca şi condiţiile social-istorice în care s-a petrecut acest fenomen în cursul mai multor veacuri.

Teoria imigraţionistă şi netemeinicia ei

Astfel pusă problema, să vedem pe scurt pe ce se bazează, în fond, adversarii continuităţii şi ai autohtoniei poporului român pe meleagurile pe care trăieşte astăzi? Unul din argumente, cel care era socotit argument de bază, dar care s-a dovedit cel mai puţin rezistent, e pretinsa stârpire totală a populaţiei dacice în cursul celor două războaie de cucerire. Al doilea argument, oarecum în contradicţie cu cel dintâi, îl constituia, după roeslerieni, imposibilitatea romanizării Daciei într-un interval de timp atât de scurt cât a durat stăpânirea Romei asupra provinciei Dacia, de la 106 până la 271, adică 165 de ani. În al treilea rând, se făurea un argument dintr-o presupusă evacuare, totală şi organizată, a populaţiei Daciei cu prilejul abandonării provinciei de către Aurelian, afirmându-se că întreaga populaţie a fost mutată în sudul Dunării.

Un alt argument adus împotriva continuităţii era acela al lipsei totale de ştiri despre o populaţie daco-romană în nordul Dunării timp de 8-10 secole după părăsirea provinciei, precum şi absenţa toponimicelor moştenite indirect din limba dacă sau latină în regiunile nord-dunărene, toate numele de râuri şi de localităţi mai însemnate fiindu-ne transmise, sau date chiar, de slavi, maghiari, saşi şi alte populaţii. Existenţa în Peninsula Balcanică a unor grupuri etnice romanice constituia, iarăşi, un indiciu în plus, pentru roeslerieni, în favoarea imigrării românilor din Balcani la nordul Dunării. Tot cu patria din Balcani s-ar explica, după adversarii continuităţii, şi prezenţa în limba română a unor cuvinte comune cu albaneza, ca şi lipsa elementelor germanice în limba noastră, elemente pe care ar fi trebuit să le împrumute populaţia daco-romană de la goţii şi gepizii din Dacia în cazul stăruirii ei pe aceste meleaguri. În ce priveşte elementele traco-dacice şi cele slave, adversarii continuităţii susţineau că acestea au putut intra în limba română tot atât de bine de la tracii şi slavii din sudul Dunării.

Deşi în aparenţă valabile, argumentele roeslerienilor nu sunt deloc convingătoare, înseşi tezele fundamentale ale adversarilor continuităţii, cum sunt acelea despre extirparea radicală a poporului dac şi despre evacuarea totală a populaţiei daco-romane (ambele teze susţinute pe temeiul unor texte antice de valoare documentară îndoielnică) aveau din capul locului o notă romantică şi o concepţie contrarie mersului normal al istoriei. Stolnicului Constantin Cantacuzino încă i se părea evacuarea completă a Daciei o treabă ce e „împotriva crezutului şi a socotelii”. Revenirea, apoi, exact pe aceleaşi locuri a poporului român, de unde plecaseră strămoşii cu vreo 8-10 secole mai înainte, revenire care trebuia să fie masivă, dar nu e atestată prin nici un document sau ştire istorică precisă, măreşte caracterul antiistoric şi antiştiinţific al acestei teorii. De la formularea argumentelor roesleriene şi ale altor susţinători ai acestei teorii, însă, lucrurile s-au limpezit şi rezolvat în sens cu totul contrar celor afirmate de adversarii continuităţii.

Condiţiile în care a fost cucerită şi colonizată Dacia, condiţii unice aproape în istoria imperiului roman, dau romanizării populaţiei o notă cu totul specifică, ce iese din comun. Mulţimea aşezărilor de tot felul şi numărul extraordinar de mare (peste 2200) al inscripţiilor lapidare latine dovedesc cu prisosinţă această romanizare. Chiar o comparaţie cu alte provincii, unde acest proces de romanizare normală s-a petrecut în răstimpuri mai scurte de 160 de ani (Pannonia, Hispania, Gallia, Moesia), duce la aceeaşi concluzie. De altfel, nu trebuie să se uite că limba şi cultura latină începuse să pătrundă în Dacia înainte de cucerirea romană. Engels a arătat care au fost efectele stăpânirii romane. „Peste toate ţările din bazinul Mării Mediterane”, spune el, „trecuse veacuri de-a rândul rindeaua nivelatoare a stăpânirii romane. Acolo unde limba greacă nu opunea rezistenţă, toate limbile naţionale fură silite să facă loc unei limbi latine stricate; nu mai existau deosebiri naţionale ...”.

La aceasta se mai adaugă şi împrejurarea că romanitatea de la nordul Dunării n-a încetat definitiv cu anul 271. Intervenţiile cu caracter durabil sau trecător ale imperiului în regiunile de dincoace de marele fluviu, în cursul acelor 3-4 veacuri de după abandonare (fenomen dacă nu cu totul neobişnuit în alte părţi, caracteristic totuşi pentru teritoriile de la nordul Dunării de Jos), legăturile continue între cele două maluri ale Dunării, răspândirea creştinismului în limba latină între populaţiile din fosta Dacie, caracterul limbii latine ca mijloc de comunicare între diferitele populaţii eterogene, au făcut ca această limbă să se răspândească şi mai departe, iar procesul romanizării să continue şi după părăsirea provinciei. Istoria, arheologia şi lingvistica arată o puternică romanitate la Dunărea de Jos şi în Dobrogea până pe la sfârşitul veacului al VI-lea. Această romanitate a jucat un rol hotărâtor în răspândirea şi întărirea romanizării ţinuturilor din cuprinsul fostei provincii şi după abandonarea ei oficială. Ca în toate timpurile, şi acum, intermigraţia de pe un mal pe altul al fluviului era o realitate vie, cu aspecte bogate pe plan economic, social şi cultural. Până la venirea slavilor şi a bulgarilor, teritoriul dintre Haemus şi fâşia adiacentă malului stâng al Dunării constituia o regiune de intensă romanitate răsăriteană.

Nici „evacuarea totală” şi organizată a populaţiei provinciei nu mai constituie astăzi un argument împotriva continuităţii. Descoperiri arheologice mai vechi sau mai recente, fie de obiecte, fie de monede, arată existenţa unei vieţi în continuare, a populaţiei daco-romane în vreo 50 de localităţi, dintre care multe cunoscute ca foste aşezări din timpul stăpânirii romane. Cu drept cuvânt putem privi unele din aceste localităţi ca centre politico-administrative ale populaţiei daco-romane din această perioadă. Numărul localităţilor din fosta Dacie cu descoperiri monetare din secolele IV şi V atinge cifra de peste 60. Semnificativ e că majoritatea monedelor din secolul IV sunt monede de bronz adică moneda curentă de schimb a unei populaţii sărace. De fapt, circulaţia monetară nu încetase nici în ultimul sfert al secolului al III-lea. Multe din obiectele arheologice din secolul al IV-lea au caracter paleocreştin, mărturisind răspândirea în limba latină a noii religii. Tocmai această răspândire a creştinismului în fosta provincie Dacia constituie dovada persistenţei unei populaţii romanizate, capabilă să îmbrăţişeze noua credinţă.

Stăpânirea popoarelor migratorii era o stăpânire limitată, cu caracter militar şi în nici un caz nu poate fi vorba de o ocupare sau cuprindere efectivă a întregului teritoriu. Dimpotrivă, stăpânirea acestor popoare asupra regiunilor din fosta provincie pretinde şi impune necesitatea existenţei unei populaţii băştinaşe. Recunoaşterea şi pe cala arheologică a acestei realităţi în curs. Încercările mai recente de a separa moştenirea arheologică a populaţiei băştinaşe de materialul inventar al popoarelor migratorii şi al slavilor au toate şansele de a aduce şi în această privinţă dovada hotărâtoare a permanenţei băştinaşilor daco-romani şi în a doua jumătate a mileniului I d.Hr. Un argument plauzibil s-a făurit din tăcerea izvoarelor literare asupra populaţiei autohtone din această perioadă, „tăcere impresionantă”, după istoricul medievist francez F. Lot. Argumentul este, fireşte, caduc, cunoscând uzanţele istoricilor antici, bizantini şi medievali. Această tăcere este firească şi nu e fără pereche nici în alte regiuni ale fostului imperiu roman. Cronicarii bizantini sau apuseni nu se ocupă în lucrările lor, atunci când vorbesc despre aceste ţinuturi, decât de evenimentele războinice sau de elementele etnice dominante, şi chiar atunci numai în măsura în care acestea interesează, prin atitudinea lor prietenească sau duşmană, imperiul bizantin sau lumea apuseană.

Despre avarii atât de temuţi la început şi pomeniţi în continuu în istoriografia vremii, nu se mai face aproape nici o amintire pentru timpul când ei, înfrânţi şi slăbiţi, nu mai contează pentru politica şi soarta lumii „civilizate” (între 626-743). Aceeaşi tăcere acoperă şi alte populaţii migratoare din bazinul carpato-dunărean, odată ce acestea şi-au pierdut rolul politic şi războinic. De altfel, e un adevăr cunoscut că istoricii antici nu se ocupă în lucrările lor nici de populaţiile băştinaşe ale provinciilor înseşi, iar dacă o fac, este numai pentru a arăta acţiunile acestora îndreptate împotriva stăpânirii. Nu e deloc surprinzător, deci, că nici autorii bizantini, nici cei apuseni nu vorbesc de populaţia băştinaşă a unei provincii părăsite, cum era Dacia Traiană, cu toate că, după cum am văzut, această populaţie e documentată aici, prin izvoarele directe arheologice, cel puţin pentru secolele III-V. Fireşte, nu este exclusă nici posibilitatea ca sub denumiri arhaizante sau sub acelea ale unor popoare stăpânitoare, autorii bizantini să cuprindă şi populaţia autohtonă, după cum ar fi cu putinţă, iarăşi, ca în acele numeroase „nationes” şi „gentes” peste care - tot după cronicile vremii - domnesc hunii şi avarii să se înţeleagă, tacit, şi masele de localnici.

Semnalarea relativ târzie a numelui românilor în forma slavă de vlahi, la autorii bizantini, nu este deloc surprinzătoare, dacă ne gândim că nici numele poporului albanez din Peninsula Balcanică nu este pomenit în izvoarele bizantine decât în anul 1079. Este adevărat că numele de vlahi apare la autorii bizantini mai întâi pentru populaţia vlahă din sudul Dunării, încă în anul 976 (la Cedrenunus „vlahii drumeţi”). Dar această pomenire de la sfârşitul secolului al X-lea pentru vlahii din Balcani nu este prea departe de pomenirea vlahilor nord-dunăreni în a doua jumătate a secolului al XII-lea (Nicetas Choniates, pentru anul 1164, Cinnamus, la 1166), abstracţie făcând de Kekaumenos care, în secolul al XI-lea, vorbind de vlahii din Peninsula Balcanică, face aluzie directă şi la vlahii din nordul Dunării. Cea mai veche pomenire a vlahilor balcanici în izvoarele latine apusene e pentru anul 1025 în Analele din Bari. Cauza acestor pomeniri târzii nu poate fi alta decât faptul diferenţierii târzii a vlahilor de populaţia romeică (greacă) a imperiului răsăritean şi de celelalte populaţii din Peninsula Balcanică.

În legătură cu numirea de vlah dată poporului român de către bizantini este instructiv să arătăm că această denumire bizantinii au luat-o de la slavii de sud, din Balcani. La slavii de est, poporul român poartă numele de voloch, potrivit fonetismului slavilor estici (din forma originală volchu). Aşa îi numeşte şi Povestea vremurilor de demult, atribuită cronicarului Nestor care arată că maghiarii după ce au trecut peste nişte munţi înalţi „începură să lupte cu volochii şi cu slavii care locuiau aceste ţări”. Dacă românii ar fi venit prin secolele IX-XIII din Balcani, ei ar fi fost numiţi şi de slavii de est tot cu numele de vlahi, luat de slavii de sud. Slavii de est numindu-i însă pe români volochi, deci în forma proprie graiului lor, înseamnă că ei, slavii de est, au cunoscut populaţia românească aici, la nordul Dunării, în imediata lor apropiere, încă dintru început.

Argumentul pomenirii sau nepomenirii populaţiei daco-romane în nordul Dunării, nu poate constitui, prin urmare, o dovadă a imigrării târzii a românilor în nordul Dunării din ţinuturile balcanice. Ar fi şi greu să fixăm regiunea balcanică din care au pornit, deoarece nici o ştire istorică şi nici date arheologice sau lingvistice nu atestă existenţa ei în Balcani sau o migraţiune a populaţiei româneşti de aici în Dacia. Însăşi populaţia aromână şi megleno-română, precum şi moro-vlahii din interiorul Peninsulei Balcanice au ajuns acolo mai târziu, prin secolele VII-IX, din regiunile nordice ale Peninsulei, de la Dunăre, lucru atestat atât de lingvistică, cât şi de documente istorice, între care şi scriitorul bizantin Kekaumenos. Prin excluderea imigraţiei românilor din Peninsula Balcanică, nu înţelegem fireşte să negăm admigrări continue ale unor elemente romanice din sudul Dunării în nordul fluviului (şi invers) atât în cursul secolelor III-VI, cât şi după anul 600. Dunărea n-a constituit de fapt niciodată o barieră de netrecut: dimpotrivă, a fost în toate timpurile un vad.

Nu ignorăm de asemenea nici amănuntul că prin incursiunile de pradă făcute de neamurile războinice din nordul Dunării în imperiul bizantin, au fost aduşi de acolo o mulţime de captivi în nordul fluviului, după cum nu ne scapă nici cele 2-3 cazuri de mutări forţate ale unor grupuri de creştini din imperiul bulgar în „Bulgaria de dincolo de Dunăre” (adică în nordul Dunării), prin secolul al IX-lea. Mulţi dintre aceştia însă s-au întors şi în nici un caz nu se poate imagina naşterea numerosului popor român din patria lui din aceşti captivi şi transplantaţi, puţini la număr, dintre care cei mai mulţi s-au întors la locurile lor de origine. La inscripţii sau alte însemnări scrise din partea populaţiei băştinaşe însăşi, trăind în condiţii nespus de grele, nu ne putem aştepta. Lipsa unei organizări politice sau eclesiastice superioare pe teritoriul părăsit de Roma face cu neputinţă sau puţin probabile asemenea manifestări de ordin major. De altfel, după cum se ştie, inscripţiile au încetat să mai apară în Dacia romană cu 10-15 ani înainte de părăsire, datorită tocmai vremurilor tulburi şi frământate.

S-a văzut că existenţa în limba română a unor cuvinte comune cu limba albaneză a fost interpretată de unii cercetători adversari ai continuităţii ca o indicaţie că patria poporului român a fost undeva în Balcani, alături de poporul albanez. Argumentul este şubred. De fapt, aceste cuvinte comune nu prezintă acelaşi fonetism şi sens pe care ar trebui să-l aibă în urma unei convieţuiri. Pe de altă parte, just s-a remarcat de lingvistul bulgar D. Decev că în cazul unei convieţuiri între români şi albanezi în Balcani, rezultatul ar fi. trebuit să fie o limbă comună sau înrudită şi nu două limbi total diferite. În realitate, cele câteva cuvinte comune limbii române cu albaneza nu sunt împrumuturi, ci sunt moşteniri luate şi de una şi de cealaltă limbă din fondul lingvistic străvechi indo-european carpato-balcanic. Lipsa elementelor germanice din limba română încă nu pledează pentru originea balcanică a poporului român. Caracterul stăpânirii seminţiilor germanice asupra Daciei, numărul restrâns al acestor seminţii şi lipsa unei convieţuiri efective şi de lungă durată a daco-romanilor cu acestea n-a favorizat pătrunderea în limba română a unor cuvinte de origine germană. De altfel elemente germanice trebuiau să pătrundă în limba română şi în cazul formării ei în Peninsula Balcanică.

În lipsa unor informaţii scrise pentru veacurile VI-X (cum ar fi cronicile şi documentele de care dispun celelalte provincii rupte de imperiul roman), va trebui să ne adresăm, în cele din urmă arheologiei, toponimiei şi lingvisticii, pentru a putea face legătura de continuitate între populaţia daco-română atestată în secolele IV-V şi poporul român care iese la iveală limpede în secolele X-XII, pe pământul României, atât prin dovezile istorice (cronicele ungureşti - Anonymus îndeosebi - şi cele bizantine - Nicetas Choniates şi Cinnamus), cât şi prin reala lui prezenţă pe aceste meleaguri. E vorba, deci, de a stabili dacă în această perioadă de timp de circa cinci veacuri a continuat să vieţuiască în nordul Dunării o populaţie autohtonă romanizată şi capabilă de a romaniza, cu timpul, celelalte elemente etnice neromanice aşezate în fosta Dacie. Din capul locului putem anticipa că nici arheologia nici toponimia sau lingvistica nu sprijină teoria formării poporului român în Balcani. Dimpotrivă, toate aceste discipline ştiinţifice pledează pentru continuitatea populaţiei dacoromâne la nordul Dunării.

Argumentele arheologice în favoarea continuităţii

Nicăieri, în interiorul Peninsulei Balcanice, nu se găseşte o regiune în care să se constate arheologic locul de formare a poporului român. Mai adăugăm că în tot cursul perioadei de care ne ocupăm (secolele VI-X), nu se cunoaşte nici o migraţie de populaţie care să ducă la popularea şi romanizarea spaţiului de la nordul Dunării de Jos. Or, această migraţie trebuia să fi fost masivă ca să dea naştere unui popor atât de numeros cum este poporul român, mai numeros decât oricare alt popor din sud-estul Europei. Apelând la mărturiile arheologice în favoarea continuităţii, ne întemeiem pe următoarele considerente: E bine ştiut că pentru perioada în discuţie nu mai poate fi valabil criteriul arheologic aplicat şi justificat pentru cele mai îndepărtate vremuri ale epocii străvechi, după care o anumită cultură materială trebuie să corespundă (mai mult sau mai puţin) numai unei anumite populaţii. Dimpotrivă, în perioada ce ne preocupă regula generală e că aceeaşi cultură materială e împărtăşită de populaţii diferite din punct de vedere etnic şi numai în unele cazuri se poate stabili o trăsătură specifică designând exclusiv un cert element etnic.

Calitatea mai bună şi mai atrăgătoare a formelor noi de cultură materială (ca şi de cultură spirituală), venite sau aduse dinafară, prind teren şi sunt adoptate şi de populaţiile convieţuitoare sau vecine, după cum şi noii veniţi îşi însuşesc relativ destul de repede formele de cultură locală pe care le găsesc la populaţiile în mijlocul sau în preajma cărora s-au aşezat, făcând imposibilă, de la un timp, delimitarea etnică. E cazul tipic al maghiarilor care, începând cu sfârşitul secolului X (deci la mai puţin de un veac) preiau cultura materială a slavilor, deşi nu ei se slavizează, ci, dimpotrivă, ei maghiarizează pe slavii din Pannonia de la care împrumută formele culturii materiale. Nu e rar nici cazul când la una şi aceeaşi populaţie se manifestă diferite aspecte regionale ale culturii materiale.

Datorită acestei împrejurări se explică faptul că din complexul cultural al anumitor secole nu s-a putut multă vreme distinge caracterul general şi local al culturii de lotul ce constituie patrimoniul etnic aparţinând exclusiv populaţiilor noi. E mai presus de orice îndoială că în compoziţia diferitelor culturi, atribuite până acum numai populaţiilor nou sosite pe teritoriul României, un loc de seamă îl ocupă tocmai creaţia populaţiei locale şi fondul general de cultură materială, comună unei arii întinse dintr-o anumită perioadă. Atribuirea etnică a acestor culturi numai şi numai popoarelor migratorii e o eroare fundamentală şi o denaturare a realităţii istorice. Am spus mai sus că, mergând în această direcţie, cercetările arheologice vor reuşi să descopere uşor moştenirea cultural-materială a autohtonilor, ţinând seama în mai mare măsură atât de aspectul general cultural al perioadei şi ariei arheologice, cât şi de condiţiile specifice de trai pe care le-a îmbrăţişat o bună parte din populaţia băştinaşă: traiul în ocrotitoarele depresiuni intra- şi subcarpatice, în care a fost nevoită să se retragă, în anumite momente ale frământatei sale existenţe, populaţia băştinaşă. Căci orice s-ar spune, cu tot caracterul efemer şi mai mult nominal decât real al stăpânirii popoarelor migratorii asupra Daciei, nu se poate tăgădui că cei 400 de ani ce s-au scurs de la părăsirea Daciei au însemnat pentru întreaga regiune de la nordul Dunării de Jos şi pentru Transilvania o epocă de cumplite frământări, de lupte între seminţiile migratoare ce-şi dispută stăpânirea, de jafuri şi prădăciuni asupra localnicilor.

Acestor vremuri tulburi şi nesigure li se datorează cunoscutele tezaure de monede şi cele de obiecte de metal preţios ce au fost îngropate de proprietarii lor: tezaurul de la Pietroasa (lângă Ploieşti), cel de la Şimleu Silvaniei (în nord-vestul Transilvaniei), cel de la Velţ (pe Târnave) şi altele. Atribuirea acestora unor anumite neamuri şi personaje, ca şi datarea lor exactă e controversată de la o zi la alta. Aceeaşi nesiguranţă există şi în privinţa tezaurului funerar de la Apahida, aparţinând foarte probabil unui şef „barbar” (dar cui şi de ce neam, nu se ştie). Rezultate din prădăciuni, din tributuri şi „cadouri”, piesele ce alcătuiesc asemenea tezaure sunt deseori din perioade de timp şi din ateliere diferite. În general, ele reprezintă produse ale centrelor de orfevrerie bizantine, pontice şi orientale (uneori imitaţii ale acestor ateliere), ceea ce, fireşte, justifică incertitudinea datării şi atribuirii lor. În orice caz, stăpânirea populaţiilor migratoare peste Dacia nu înseamnă expulzarea sau nimicirea băştinaşilor. Dimpotrivă, interesul vital al popoarelor migratoare era tocmai prezenţa pe teritoriile cucerite de ei a producătorilor de bunuri de trai, a ţăranilor, în special. Pentru adeverirea acestei stări de fapt e suficient să ne referim la conflictul izbucnit între Bizanţ şi Attila din pricina „romanilor” fugiţi în imperiu. Regele hunilor ameninţă cu război pe împăratul bizantin: „dacă nu i se vor restitui şi nu vor fi expulzaţi (în viitor) acei «romani» care îi cultivă pământul cucerit de el”.

Dacă pentru produsele meşteşugăreşti de metal (fie ele obiecte de podoabă sau de uz practic), incertitudinea atribuirii lor etnice constituie o normă, altfel stau lucrurile în ce priveşte ceramica. Cu toată ivirea unor forme şi tehnici noi, se constată în general că ceramica zisă comună întregii epoci prefeudale se leagă strâns din punct de vedere al formei, stilului şi tehnicii, de ceramica secolelor anterioare, dacice-romane şi romane-provinciale. Această legătură nu poate fi explicată decât prin prezenţa unei populaţii autohtone care, după cum s-a văzut, continuă imediat după abandonare să făurească o ceramică provincială în unele centre din Dacia. Faptul incontestabil că popoarele migratoare războinice îşi duc traiul şi îşi trag puterea economică şi militară de pe urma populaţiei supuse (o dominaţie a lor atât de dârz apărată peste nişte regiuni deşarte de oameni ar fi, altfel, un non-sens) se verifică arheologic şi pentru secolul VI şi următoarele.

Inventarul arheologic şi bordeiele din secolele VI-VII descoperite în Transilvania (la Moreşti, Bandul de Câmpie etc.), în faza zisă „gepidă”, sunt mult prea numeroase (circa 50 de localităţi) şi răspândite pe un teritoriu mult prea vast pentru a putea fi atribuite numai cuceritorilor gepizi aflaţi cu grosul poporului lor în afara graniţelor Daciei. Mai mult: în marele cimitir slav de la Sărata Monteoru (Muntenia) a apărut o specie de ceramică lucrată la roata de picior - deci neslavă - înrudită cu ceramica de tip Moreşti - Bandul de Câmpie, dar care nu poate fi gepidică căci gepizii n-au ajuns niciodată să se aşeze în Muntenia. Aceeaşi ceramică autohtonă daco-romană a ieşit la iveală şi la Ipoteşti, în vestul Munteniei, datând cam tot din aceeaşi epocă.

În secolul al X-lea, aşa cum par a dovedi cercetările arheologice din ultimii ani, o cultură românească începe chiar să se deosebească de ceea ce se înţelege îndeobşte sub numele de cultură slavă. După cât se pare, în câmpia Munteniei ea poate fi sesizată sub aspectul culturii Dridu, numită aşa după o aşezare descoperită pe malul drept al Ialomiţei, răspândită în toată câmpia Dunării şi având puternice legături cu ţinuturile din dreapta Dunării. Acestei culturi îi sunt caracteristice două specii de ceramică: olăria de bucătărie cu ornamente învălurite şi specia cenuşie cu ornamente constând din incizii largi şi din motive lustruite, a căror origine poate fi căutată în ceramica provincială romană şi apoi în cea „barbară” din epoca migraţiilor. La Bucov (lângă Ploieşti), au ieşit la iveală câteva detalii specifice culturii populaţiei române. Astfel, în ceea ce priveşte ceramica, alături de olăria slavă şi de olăria de tip sud-dunărean a apărut şi ceramica arsă la roşu, lucrată la roata cu învârtire rapidă, derivată din olăria provincială romană a secolelor IV-VI şi fiind specifică populaţiei române.

Influenţa populaţiei autohtone pare a se reflecta şi în mormintele de incineraţie în cutii de cărămizi romane descoperite în cimitirul de la Histria din secolul al X-lea d.Hr. Aceleiaşi influenţe a populaţiei romanice i se datorează obiceiul observat în cimitirul de la Histria (Capul Viilor) de a acoperi urnele cu un capac sau o piatră, obicei inexistent la slavi. Constatarea pe cale arheologică, după criteriile de mai sus, a populaţiei autohtone din cuprinsul Transilvaniei şi pentru veacurile VIII-XII nu poate întârzia şi va fi cu atât mai plauzibilă cu cât, după cum ştim, această populaţie, sub denumirea de vlahi, e atestată aici în prima jumătate a secolului al X-lea prin cunoscutul voievodat autohton al lui Gelu de care vorbeşte Anonymus. În sprijinul permanenţei pe teritoriul Daciei a populaţiei autohtone vin şi cercetările antropologice. Studiul craniologic făcut asupra unor schelete din mormintele de la Sântana de Mureş, Someşeni, Moreşti, Spanţov, Bârlad etc., atestă în mod hotărât prezenţa elementului mediteranoid, element care constituie, de veacuri, componenta importantă în structura antropologică a populaţiei băştinaşe, element categoric diferenţiat faţă de popoarele migratoare ce se abat în Dacia în perioada trecerii de la sclavagism la feudalism.

Argumentele toponimiei

Examinată critic, şi toponimia dă acelaşi răspuns favorabil continuităţii şi în nici un caz nu poate ti râurit un argument împotriva acestei continuităţi din absenţa toponimiei moştenite direct din limba geto-dacă sau latină. Mai întâi de toate, pentru motivul că, deşi nu i se poate tăgădui importanţa documentară, valoarea probatorie a toponimiei ca şi a antroponimici, de altfel) nu e una absolută. Darea de nume în evul mediu, fie pentru oameni, fie pentru locuri, e un procedeu supus multor condiţii şi factori. Foarte des, atât numele de persoane cât şi cele de locuri se traduc dintr-o limbă într-alta şi nu rămâne în uz întotdeauna numirea originală. În al doilea rând, remarcăm faptul că în întreaga Peninsulă Balcanică toată hidronimia şi toponimia, majoră sau minoră, e neromânească, cu excepţia a câtorva cazuri ca: Sărună (Salonic), Peşter(i) şi Durmitor (munţi în Serbia) etc. Toate aceste numiri răspândite pe o arie foarte întinsă şi de origine relativ recentă (cu excepţia importantului centru Sărună) se datorează păstorilor „vlahi” din peninsulă şi nu dovedesc o patrie străbună, balcanică, a poporului român.

Privind toponimia României, constatăm că aceasta, şi în special hidronimia, reprezintă circa 80% de nume româneşti de râuri, pâraie, văi, dealuri şi munţi. Numai râurile mijlocii şi văile mai mari poartă o nomenclatură slavă sau de altă origine. Râurile mari, ca Dunărea, Prutul, Siretul, Oltul, Argeşul, Mureşul, Crişul, Someşul, Timişul şi-au păstrat numele lor străvechi, unele datând chiar de pe timpul lui Herodot. E adevărat că aceste nume de râuri (cu excepţia numelui Dunării, care pare să se fi păstrat direct din limba geto-dacă, din Donaris) prezintă un fonetism considerat ca slav, ceea ce nu este chiar aşa de sigur. S-ar putea, anume, ca măcar unele din aceste râuri să păstreze încă fonetismul străvechi, dacic Indiferent însă de fonetismul lor dacic sau slav, fapt e că aceste nume de râuri nu au fost luate de slavi de la neamurile germane sau turcice, care s-au abătut asupra Transilvaniei, ci de la o populaţie băştinaşă care nu putea fi alta decât cea daco-romană. Cum se explică, totuşi, mulţimea toponimelor de origine slavă (între care şi multe numiri de râuri mici sau pâraie) pe cuprinsul întregului teritoriu al patriei noastre? Pentru a aprecia în justă măsură valoarea acestui fenomen, amintim că şi în Grecia (inclusiv Peloponezul) hidronimia e aproape toată slavă sau neogreacă, numirile vechi pierzându-se cu excepţia unei fâşii înguste de-a lungul coastelor. Faptul este explicat prin cucerirea slavă a interiorului ţării şi concentrarea populaţiei greceşti în aşezările de pe coastă de unde a revenit cu timpul.

Căutând o explicaţie valabilă fenomenului de la noi, o putem găsi tot în stăpânirea vremelnică, politică, militară şi socială a cuceritorilor slavi asupra fostei Dacii, şi în rezultatul produs de pe urma convieţuirii slavo-române şi a bilingvismului ce s-a creat. Datorită acestor cauze s-a putut impune toponimia slavă pe care băştinaşii şi-au însuşit-o, fie abandonând, în parte, vechile numiri daco-romane, fie adaptând o parte a acestora la fonetismul slav. Lucrul s-a putut petrece mai ales în ţinuturile în care băştinaşii, la un moment dat, nu formau majoritatea populaţiei sedentare-agricole. Nu mai puţin adevărat e că multe din toponimele slave de azi au putut fi date de români înşişi din fondul de cuvinte slave pătrunse în limba românească. E de presupus, iarăşi, că din noianul de hidronime şi toponime minore româneşti pe care le avem, numeroase trebuie să fie de origine străveche, dar dovada peremptorie pentru aceasta, din lipsă de ştiri documentare, nu se poate aduce.

Nepăstrarea numelor de oraşe şi localităţi mai mari antice în limba română nu este nici ea o dovadă a absenţei populaţiei daco-romane din Dacia. După abandonare, acestea îşi pierduseră treptat rolul economic şi social pe care l-au îndeplinit ca centre de meşteşuguri şi negustori, menţinându-şi doar, un secol-două, o oarecare importanţă de centre politico-administrative. Meşteşugurile decad şi ele, odată cu dispariţia centrelor urbane, reducându-se la cele mai simple, cu caracter casnic şi rural: ţesutul, olăritul, făurăria şi dulgheria. Decăderea şi părăsirea definitivă a oraşelor sau centrelor mari era o consecinţă firească a transformării felului de trai al populaţiei daco-romane. Aceasta, din agricolă şi sedentară, în general, se transformă periodic, datorită împrejurărilor, în una agricolă, crescătoare de vite şi păstorească, cu un caracter sedentar limitat. La acest fel de viaţă trece, treptat, şi populaţia orăşenească. Epoca în care a putut avea loc această schimbare de trai trebuie să fi fost anterioară aşezării slavilor în Dacia şi nu greşim dacă o punem în legătură cu tulburările pricinuite de invazia hunilor în centrul Europei şi de năvala în suita lor a diferitelor seminţii migratoare. Oraşele şi centrele mai mari ca şi văile deschise erau doar primele şi consecvent lovitele ţinte ale popoarelor migratoare.

Fenomenul nu e nici neobişnuit, nici fără de analogii. În multe din fostele provincii romane se revine masiv, în timpuri de restrişte, de continue războaie şi invazii, la ocupaţiile rurale, în speţă la păstorit (cazul Africii de nord, al Spaniei, Peninsulei Balcanice etc.). Părăsirea, chiar şi de scurtă durată, a fostelor oraşe şi localităţi mai mari de către populaţia daco-romană, fie din pricina invaziilor, fie ca urmare a trecerii ei la ocupaţia păstorească-agricolă cu implicarea unei nestabilităţi periodice, a dus la uitarea numelor fostelor centre omeneşti daco-romane şi dacice. Cât de repede se uită o localitate şi numele ei ne-o arată cazul oraşului înfloritor din Italia de sud, Pompei. Îngropat sub cenuşa Vezuviului, numele oraşului piere din amintirea localnicilor şi nu va reînvia decât pe cale cărturărească, în secolul al XVI II-lea. Aşa se explică de ce, la venirea lor în Dacia (secolul VI-VII), slavii n-au mai găsit aşezările vechi locuite şi nici n-au putut împrumuta de la băştinaşi numele acestora, ele fiind demult uitate, în locul aşezărilor mai mari din trecut, răsar pe cuprinsul Daciei, în regiuni ferite şi potrivite traiului păstoresc şi agricol, cătune şi sate cu o viaţă uneori de scurtă durată. Descoperirile arheologice de până acum par să verifice acest caracter redus şi de scurtă viaţă a aşezărilor din această perioadă.

Argumentele lingvistice. Limba română. Originile

Înainte de a da un răspuns la întrebarea precisă când şi unde s-a format limba şi poporul român urmează să mai apelăm la ajutorul pe care ni-l poate da ştiinţa despre limba românească. Limba română este creaţia poporului român. El a făurit-o din latina populară adoptată de strămoşii săi daco-geţi de la coloniştii romani cu care s-au amestecat, adăugându-i elemente din idiomul daco-getic, vorbit înainte de romanizare, şi împrumutând numeroase elemente, îndeosebi lexicale, din graiul slavilor care s-au aşezat în Dacia şi în Moesia. Tot ce deosebeşte limba română de latina care îi stă la bază şi de celelalte limbi romanice, adică structura sa gramaticală latină până în cele mai mici amănunte, dar în acelaşi timp deosebită de cea a limbii romanilor, lexicul românesc, în marea sa majoritate de origine latină atunci când e vorba de fondul principal de cuvinte, dar prezentând multe nuanţe de sens noi, necunoscute în antichitate, bogăţia expresiilor idiomatice, zicătorilor care permit limbii române să exprime infinite nuanţe de sens şi de sentimente, toate acestea sunt rodul puterii de creaţie a poporului nostru. Limba română este, aşadar, latina transmisă din tată în fiu, din antichitate până în zilele noastre, modificată treptat de generaţiile succesive. De aceea ea trebuie considerată în acelaşi timp o creaţie nouă, la care a contribuit un lung şir de generaţii de agricultori şi de păstori, iar mai târziu, după apariţia oraşelor româneşti, de meseriaşi, negustori, muncitori industriali şi cărturari.

Raporturile limbii române cu celelalte limbi romanice

Originea latină a limbii române şi înrudirea ei cu celelalte romanice poate fi constatată de orice profan în probleme de lingvistica. E destul sa număram latineşte şi în diferitele limbi romanice până la zece, să înşirăm pronumele personale, numele zilelor săptămânii, numele părţilor corpului omenesc, termenii de rudenie etc., ca să descoperim, fără a fi lingvişti, asemănările surprinzătoare dintre aceste limbi, care se explică prin originea limbilor romanice din latină. Formele înşirate mai jos sunt suficiente ca să ne putem convinge de acest adevăr. După cuvântul românesc am dat forma din limba romanică cea mai apropiată geograficeşte de limba română, anume din dalmată, ultima rămăşiţă - dispărută la sfârşitul secolului trecut - a limbii romanice vorbite odinioară în vestul Peninsulei Balcanice, de-a lungul ţărmului adriatic şi pe insulele adriatice.

Numerale

latină română dalmată italiană franceză spaniolă
unus unu yoin uno un uno
duo doi doi due deux dos
tres trei tra tre trois tres
quattuor patru kuatro quattro quatre cuatro
quinque cinci cenk cinque cinq cinco

Pronume personale

latină română dalmată italiană franceză spaniolă
ego eu yu io je yo
tu tu toi tu tu tu
nos noi noi noi nous nos
vos voi voi voi vous vos

Zilele săptămânii

latină română dalmată italiană franceză spaniolă
Lunae dies luni lojne lunedi lundi lunes
Martis dies marţi mirte martedi mardi martes
Mercurii dies miercuri   mercoledi mercredi miercoles
Jovis dies joi dzue giovedi jeudi jueves
Veneris dies vineri vindre venerdi vendredi viernes
Sabbatum - sabata sabato - sâbado
Sambatum sâmbătă - - samedi -
Dominica dies duminică   domenica - -
Dominicus dies - - - dimanche doming

Părţi ale corpului

latină română dalmată italiană franceză spaniolă
fronte(m) frunte - fronte front fronte
oculus ochi vaklo occhio ceil ojo
auricula ureche orakla orecchio oreille oreja
dente(m) dinte   dente dent diente
gingiva gingie - gingiva gencive encia
lingua limbă langa lingua langue lengua
manus mână mun mano main mano
digitus deget detko dito doigt dedo
ungula unghie yongla unghia ongle una
pelle(m) piele pial pelle peau piel

Termeni de rudenie

latină română dalmată italiană franceză spaniolă
tata tată tuota tata - tata
mamma mamă - mamma maman mama
fratre(m) frate frutro frate frere fraire
soror soră saur suora sceur sor
filius fiu fel figlio fils hijo
socrus socru - - suevre suegro
socer - - suocero - -
gener ginere - genero gendre yerno
nurus noră - nuora nuere nuera

Dar înrudirea dintre limbile romanice se manifestă mai puţin în vocabular - care în cursul veacurilor a primit foarte multe elemente străine - , cât mai ales în structura gramaticală care continuă pe cea latină. Astfel, de exemplu, conjugarea verbelor sau declinarea pronumelor sunt pe de-a întregul latine în toate limbile romanice. Pentru a ilustra păstrarea morfologiei latine, e suficient să înşirăm formele prezentului indicativ al verbului a intra în principalele limbi romanice:

latină română italiană franceză spaniolă
intro intru entro (j’)entre entro
intras intri entri (tu) entres entras
intrat intră entra (il) entre entra
intramus intrăm entriamo (nous) entrons entramos
intratis intraţi entrate (vous) entrez entrais
intrant intră entrano (ils) entrent entran

Din paradigma dată mai sus reiese o apropiere mai mare între română şi italiană, ambele prezentând la persoana a II-a singular desinenţa -i a conjugării a IV-a latină (-is) care a înlocuit desinenţa -as a conjugării I, devenită -es în franceză şi -as în spaniolă.

Din exemplele date se poate trage concluzia că limbile romanice reprezintă limba latină modificată diferit în diversele provincii ale imperiului roman. Comparaţia dintre limbile romanice stabileşte însă nu numai asemănări, ci şi deosebiri, uneori importante. De exemplu, traducând în latină şi în limbile romanice expresia Fiul vecinului, constatăm, că cele două substantive ale limbii latine, filius şi vicinus, s-au păstrat până astăzi pe întreg teritoriul locuit de popoarele romanice. Într-adevăr iată aspectul pe care îl are această expresie în limbile romanice apusene:

  • dalmată: El fel’ del vicain
  • italiană: Il figlio del vicino
  • franceză: Le fils du voisin
  • spaniolă: El hijo del vecina
  • portugheză: O filho do vezinho

În latină acestei expresii îi corespunde Filius vicini. Construcţia românească, cu totul deosebită de aceea a limbilor romanice apusene, arată că română s-a dezvoltat numai parţial paralel cu celelalte limbi romanice, anume atunci, când a creat articolul. Dar în limba română articolul este postpus şi se declină având un caz de dativ-genitiv, pe când în celelalte limbi romanice - inclusiv în dalmată - articolul este prepus şi nu păstrează nici o urmă de declinare, ca de altfel şi substantivul. Funcţiunea dativului şi a genitivului este exprimată în limbile romanice apusene prin prepoziţii. Construcţia mai veche flexionară, păstrată în parte în limba română, a fost înlocuită în Apus printr-una nouă, analitică.

În ce priveşte locul articolului şi înlocuirea flexiunii cauzale prin construcţii analitice, prepoziţionale, e semnificativ că limbile romanice apusene merg împreună cu limbile germanice apusene (de exemplu cu engleza şi olandeza), pe când limba română formează grup cu albaneza, macedoneana şi bulgara având articolul enclitic care se declină (sau păstrează urme de declinare). Multe afinităţi structurale - ca, de exemplu, înlocuirea infinitivului prin subjonctiv (vreau să fac), formarea viitorului cu auxiliarul a vrea (voi face, o să fac), coincidenţa dativului cu genitivul (omului), înlocuirea pronumelor posesive prin dativul aton al pronumelor personale (din parte-mi, mi-am văzut fratele) etc. - precum şi un număr mare de cuvinte şi de expresii idiomatice comune reunesc aceste patru limbi, la care se alătură în multe cazuri şi neogreacă (având articol proclitic) şi sârbo-croata (fără articol), într-o uniune lingvistică balcanică 1, din care însă nu face parte dalmata, în ciuda poziţiei ei geografice. Constatarea aceasta arată că limba română nu s-a format în apropierea dalmatei.

În lexicul ei latin, româna prezintă unele deosebiri faţă de celelalte limbi romanice, inclusiv dalmata. Astfel noi am păstrat în multe cazuri termeni latineşti înlocuiţi în Apus prin inovaţii sau prin împrumuturi germanice (de exemplu română l-a păstrat pe incipere > a începe, pe când limbile romanice l-au înlocuit prin cominitiare; adjectivului românesc alb, din latină albus, îi corespund în celelalte limbi romanice forme de origine germanică: dalmată blank, franceză blanc, spaniolă blanco, italiană bianco). Româna a moştenit din latina orientală cuvinte de origine autohtonă tracă. În latina orientală a existat o formă brenu(m) (înrudită cu albanezul brez „brâu”) care a devenit românescul brâu, prezentând o evoluţie fonetică identică cu aceea a latinescului frenu(m) devenit românescul frâu. Din aceeaşi epocă datează şi ma(d)zăre, sâmbure, vie(d)zure, d(z)ară şi altele (înrudite cu formele albaneze modhulle, thumbulle, vjedhulle, dhalle), prezentând trecerea lui l intervocalic la r şi africata dz (devenită relativ recent z) atât de caracteristică elementelor latine ale limbii române. Tot din epoca latinei populare orientale sunt după toate probabilităţile şi formele brân(d)ză, pân(d)ză, pentru care nu există corespondente albaneze. Româna a moştenit din latina orientală şi o seamă de elemente greceşti inexistente în Apus sau prezentând aspecte fonetice deosebite de acelea ale formelor romanice apusene, ca de exemplu jur, în aromână stur „stâlp” < în latină giurus, gyrus, stulus, stylus.

Influenţa slavă

Dar lexicul limbii române se deosebeşte mai mult de acela al limbilor romanice occidentale printr-un număr mare de împrumuturi slave, cărora în romanica apuseană le corespund deseori elemente germanice, de exemplu pe de o parte româneştile război, pinten, pe de altă parte dalmatul guer, italienele guerra, sp(e)rone, spaniolele guerra, espuera, francezele guerre, eperon. Trebuie subliniat faptul, important pentru stabilirea locului unde s-a format limba română, că elementele vechi germanice lipsesc cu desăvârşire în lexicul românesc. Împrumuturile germanice s-au răspândit pe întreg teritoriul romanic apusean. Ele au pătruns şi în vestul Peninsulei Balcanice, la romanicii din Dalmaţia, dar n-au ajuns până în romanica răsăriteană care stă la baza limbii române

Fonetismul vechilor elemente slave ale limbii române prezintă mai mari apropieri cu al limbii bulgare (conferă româneştile boz, crâng, deal, grajd, maşteră, mejdină, mândru, nevastă, a osândi, oţet, peşteră, a pândi, praştie, primejdie, răspântie, smead - bulgăreştile băz [dialectic boz], krăg < krănng, djal, grazd, masteha, mezdina, mădăr < măndiz, nevjasta, osădi < osănditi, ocet, pestera, pădi < pănditi, prasta, premezdije, razpantie, smjad). Tratamentul st, zd (română şt, jd) al grupurilor slave comune *tj (*kt’), *dj, redarea vocalelor slave comune *q, *e, , *b prin în, ea (a), o, e se constată şi în toponimia slavă din Dacia, pe când în Peninsula Balcanică aceste reflexe nu se întâlnesc la apus de o linie care merge aproximativ de-a lungul graniţei dintre Bulgaria şi Iugoslavia, unde le corespund reflexele c, k, dz, g, d, u (<*Q), e (je, i) (< e), a (< a) (<*δ, *b). Pentru stabilirea locului de formare a limbii române constatarea aceasta este de o importanţă hotărâtoare. Cele mai vechi şi cele mai numeroase elemente slave ale limbii române n-au putut fi împrumutate decât de la slavii daco-moesici şi nu de la cei aşezaţi în părţile de miazăzi ale Peninsulei Balcanice, la sud de munţii Haemus, unde prestigiul limbii şi al culturii greceşti a împiedicat romanizarea, şi nici de la cei din centrul şi vestul Peninsulei, ale căror graiuri prezintă fonetisme deosebite de acela al elementelor slave ale limbii române.

Influenţa slavă asupra lexicului românesc a fost foarte puternică şi a,atins cele mai variate domenii: configuraţia terenului (bârlog, crâng, deal, dumbravă luncă, mlaştină, peşteră, podgorie, ponoare, prăpastie, prislop, stâncă, zăvoi), ape curgătoare şi stătătoare (bahnă, crivină, gârlă, iaz, iezer, izvor, obârşie, ostrov, răstoacă, rovină, slatină) fenomene ale naturii (crivăţ, nămete, omăt, potop, vifor, vijelie, viscol, zăpadă), flora şi fauna (bob, boz, buruiană, gârniţă, gorun, hamei, hrean, lobodă, mac, pelin, podbeal, răchită, stejar, ştir, troscot; cârtiţă, crap, dihor, jder, mreană, păstrăv, rădaşcă, râs, somn, veveriţă, zimbru), agricultura (brazdă, claie, coasă, a cosi, greblă, gunoi, a gunoi, a îmblăti, ogor, ovăz, pleavă, a plivi, plaz, plug, a prăşi, snop, stog), creşterea animalelor (bivol, cireada, cloşcă, cocoş, cocină, coteţ, a cloci, gânsac, gâscă, grajd, iesle, obor, poiată, raţă), casa şi curtea (colibă, grădină, grindă, a îngrădi, laviţă, ogradă, pivniţă, pod, podeală, a podi, poliţă, prag, streaşină, vraniţă), corpul omenesc (cârn, gârbov, gât, glezne, pleşuv, obraz, slab, smead, ştirb, trup), particularităţi psihice şi morale (blajin, destoinic, drag, dragoste, groază, grijă, a iubi, jale, lacom, lene, mândru, nădejde, năuc, pizmă, râvnă, vesel, zglobiu), condiţii sociale, organizaţia feudală (bogat, boier, rob, sărac, slugă, stăpân, voievod), rudenie (a se înrudi lele, maşteră, nene, nevastă, rudă, rudenie), unelte (bici, brici, ciocan, cleşte, cosor, daltă, mreajă, perie, pinten, praştie, sabie, sită, topor, undiţă) etc.

Elementul lexical slav a intrat şi în fondul principal de cuvinte al limbii române, ocupând primul loc după elementul latin. Cu ocazia împrumutului masiv al elementelor slave, şi fonetica limbii române a suferit o puternică influenţă slavă. Trebuie semnalat că şi această influenţă slavă asupra limbii române are un caracter bulgăresc răsăritean. De exemplu existenţa aşa-numitului i scurt final sau a diftongului ea în limba română este explicată de unii lingvişti ca un rezultat al influenţei slave. Sunete asemănătoare întâlnim, însă, pe teren slav meridional, numai în graiurile bulgare răsăritene. Toponimia slavă de pe teritoriul României dovedeşte că ele au existat şi în slava din Dacia (care împreună cu slava din Moesia avea o seamă de trăsături comune pe care unii slavişti le numesc slave daco-moesice).

Structura gramaticală a limbii române a rămas aproape neatinsă de influenţa slavă. Trebuie semnalată forma slavă în -o a vocativului singular al numelor feminine (sau având formă feminină): soro, Rizeo. De asemenea întrebuinţarea, după model slav, a auxiliarului a fi în locul auxiliarului a avea: am făcut, dar să fi făcut. Îndeosebi în derivaţie se simte o puternică influenţă slavă. O bună parte a sufixelor româneşti sunt de origine slavă. Într-o perioadă mai recentă, la vechile elemente slave s-au adăugat împrumuturi slave mai noi din ucraineană, sârbă, rusă şi poloneză, precum şi numeroase elemente maghiare, turceşti, neogreceşti şi, în secolul al XIX-lea, italieneşti şi franceze. Lexicul limbii române este prin urmare de origine foarte variată. Relaţiile dintre cuvinte sunt însă exprimate cu mijloace gramaticale care îşi trag originea în ultimă analiză din gramatica latină.

Locul şi epoca de formare a limbii române

Aşadar limba română nu este mai puţin romanică decât limbile romanice apusene; ea este numai altfel romanica, uneori mai arhaică, mai apropiată de limba latină, alteori însă, pe lângă conservarea unor forme arhaice, a dezvoltat trăsături proprii deosebite de cele din Apus. De asemenea ea se deosebeşte de limbile romanice apusene, atât prin elementele autohtone daco-moesice cât şi prin cele împrumutate, slave, maghiare, turceşti etc. În Apus elementele străine provin din limbile celtice, germanice şi din arabă (unele elemente celtice au intrat de timpuriu în limba latină care le-a transmis şi limbii române, ca de exemplu cămaşă, car, a se îmbrăca). Pentru a explica deosebirile mari semnalate mai sus între limba română şi celelalte limbi romanice, inclusiv dalmata, suntem nevoiţi să aşezăm teritoriul pe care s-a format limba română departe nu numai de limbile romanice apusene, ci şi de dalmată.

Teritoriul românesc este izolat de Dalmaţia printr-o zonă ocupată de limbi slave (bulgara, sârbo-croata, macedoneana, slovena) şi de albaneză. Izolarea aceasta nu datează însă numai din epoca în care s-au aşezat slavii în Peninsula Balcanică (secolul al VII-lea al d.Hr.), ci din primii ani ai romanizării, începută pe timpul domniei lui August, a ţinuturilor situate de-a lungul Dunării de Jos. Aici, pe cursul inferior al marelui fluviu - care niciodată n-a constituit o graniţă naturală - s-a desfăşurat un uimitor proces de romanizare care a durat şase secole, proces pornit din numeroasele oraşe de limbă latină înşirate de-a lungul Dunării având chiar şi după părăsirea Daciei capete de poduri pe ţărmul stâng al fluviului, oraşe care se romanizaseră încă în primele decenii ale d.Hr. şi au rămas de limbă latină până la ocuparea lor de către slavi în jurul anului 600 d.Hr.

În interiorul Peninsulei Balcanice romanizarea a pătruns relativ puţin. Spre sud, ea s-a oprit la o linie - numită linia Jirecek - de unde începea zona balcanică supusă influenţei greceşti şi în parte grecizată. Linia aceasta trecea pe creasta munţilor Haemus. Spre apus romanizarea n-a atins decât foarte puţin regiunea muntoasă - în care au fost descoperite relativ puţine inscripţii latine - care a continuat să fie locuită de traci şi iliri neromanizaţi, strămoşi ai albanezilor şi - prin slavizare - ai sârbo-croaţilor. Această largă zonă muntoasă slab romanizată separa cele două zone înguste puternic romanizate din Peninsula Balcanică, cea dunăreană şi cea dalmată, aceasta din urmă legată de Italia prin navigaţia foarte intensă ce se practica în antichitate şi în evul mediu pe Marea Adriatică. O mărturie a romanizării intense a acestor două zone o constituie miile de inscripţii latineşti descoperite în Dalmaţia, în Dacia şi în Moesia.

Spre nord, teritoriul romanizat cuprindea Dacia romană, adică Oltenia cu vestul Munteniei, estul Banatului şi vestul Ardealului propriu-zis (fără Crişana) până la Porolissum (Moigrad) şi o fâşie de teren de-a lungul Dunării muntene şi moldovene. Aşadar romanitatea daco-moesică, sprijinindu-se pe salba de oraşe înşirate de-a lungul Dunării şi pe cele din interiorul Daciei, se afla din momentul constituirii ei într-o poziţie izolată de blocul roman apusean, izolare care s-a accentuat în urma repetatelor împărţiri ale imperiului şi mai ales după cea definitivă de la anul 395 al d.Hr.

În interiorul muntos al Peninsulei Balcanice n-au existat zone romanizate decât în văile râurilor mai mari (de la sine înţeles numai la nord de linia Jirecek), ca de exemplu În valea Moravei (în antichitate Margus) cu oraşele Naissus (azi Niş), Horreum Margi (azi Ciupria) şi, pe un afluent al Moraviei, Remesiana (azi Bjela Palanka), în valea superioară a Vardarului (în antichitate Axius) cu oraşul Scupi (azi Skoplje), locul de naştere al împăratului Iustinian, după care a fost numit Iustiniana Prima, Câmpia Mierlei cu oraşul Ulpiana (azi Lipljan). Dar aceste enclave romanizate, înglobate în masivul traco-ilir din interiorul Peninsulei, cu câte unul sau două oraşe, nu pot fi comparate cu zona compactă romanizată de pe cursul inferior al Dunării, unde, de la gura Savei până în Deltă se înşirau vreo 40 de oraşe în care se vorbea latineşte, ca de exemplu: Singidunum ( = Belgrad), Dierna ( = Orşova), Drobeta (= Turnu Severin), Aquae (= Negotin), Bononia ( = Vidin), Ratiaria ( = Arcar), Almum (= Lom), Augusta ( = Arlec), Oescus (= Gigen), Sucidava (= Celei), Utus (= Somovit), Novae (= Svistov), Sexanta Prista (= Rusciuc), Appiaria (= Rjahovo), Transmarisca (= Turtucaia), Daphne (= Olteniţa), Durostorum (= Silistra), Tropaeum Traiani ( = Adamclisi), Axiopolis (= Cernavodă), Capidava (= Calachioi), Carsium (= Hârşova), Troesmis (= Igliţa), Arrubium (= Macin), Dinogetia (= Garvăn), Noviodunum (= Isaccea), Aegissus (= Tulcea) etc. Se ştie de asemenea că de la 106 până la 271 o vie romanitate a înflorit şi în ţinuturile intens romanizate ale Daciei, cu oraşe ca Romula (= Reşca), Drobeta (= Turnu Severin), Ulpia Traiana = Sarmizegetusa romană), Apulum (= Alba Iulia), Potaissa (= Turda), Napoca (= Cluj), Porolissum (= Moigrad), Tibiscum (= Jupa, lângă Caransebeş), Ampelum (= Zlatna), Alburnus maior (= Roşia Montană) etc.

Oraşele de pe ţărmul drept al Dunării şi-au păstrat capetele de pod de pe ţărmul stâng şi după părăsirea oficială a Daciei. În multe cazuri ştim şi numele antic al localităţilor de pe ţărmul stâng, care atât de puţin a fost părăsit de imperiu, încât după Aurelian au mai fost construite poduri peste Dunăre. Până în secolul al VI-lea s-au păstrat ca aşezări romane la nord de Dunăre Constantia, Lederata, Praetorio, Drobeta, Sucidava, Turris, Daphne. De asemenea, pe ţărmul stâng al Dunării la Hinova, Desa, Bistreţ, Zăval, Pietroşani, Frumoasa, Dichiseni, Gura Ialomiţei, Bărboşi, au existat până în secolul al VI-lea un fel de capete de poduri în faţa localităţilor Egeta, Ratiaria, Cebro, Augusta, Novae, Abrittus, Durostorum, Carsium şi Dinogetia, de pe ţărmul drept al fluviului. Dintre oraşele de pe malul drept al Dunării sau din apropierea fluviului (de la gura Savei la vale), unsprezece erau reşedinţe de episcopii în secolele IV VI: Singidunum, Margum, Viminacium, Aquae, Castra Martis, Ratiaria, Oescus, Novae, Abrittus, Appiaria şi Durostorum.

Cu toate acestea o seamă de cercetători au extins teritoriul de formare al limbii române şi asupra regiunilor apusene ale Peninsulei Balcanice. Astfel O. Densuşianu, luând în considerare unele asemănări dintre dalmata şi română, precum şi elementele comune ale albanezei şi românei, plasează patria primitivă a românilor în apropierea Dalmaţiei şi Albaniei. Am văzut însă mai sus că română se deosebeşte foarte mult din punct de vedere structural de dalmata. Cercetători mai noi au arătat că dalmata şi română nu posedă elemente latine balcanice comune, inexistente în celelalte limbi romanice. Tot ce este comun acestor două limbi se explică prin evoluţia romanică comună. Nu există prin urmare motive care să ne oblige să căutăm teritoriul de formare a limbii române în vestul Peninsulei Balcanice. Iar în ceea ce priveşte teritoriul albanez, albanologii sunt de acord că el se întindea departe spre nord-est. E de remarcat că numele antic al celui mai important oraş din centrul Peninsulei Balcanice, Naissus, a fost transmis slavilor de către o populaţie albaneză care l-a modificat după legile fonetice ale albanezei.

Dar dovada hotărâtoare în problema teritoriului de formare a limbii române ne este oferită de caracterul sud-slav de tip răsăritean (bulgar) al vechilor elemente slave ale celor patru dialecte româneşti. Precum am arătat mai sus, linia care desparte - şi despărţea cu siguranţă şi în trecut - graiurile sud-slave de tip răsăritean de cele de tip apusean trece aproximativ de-a lungul graniţei actuale dintre Bulgaria şi Iugoslavia. Aşadar numai partea Peninsulei Balcanice situată la est de graniţa bulgaro-iugoslavă şi la nord de linia Jirecek (creasta munţilor Haemus) a putut aparţine teritoriului de formare a limbii române. Populaţia romanizată din această zonă era concentrată îndeosebi în oraşele şi satele de veterani din apropierea Dunării. Totuşi inscripţiile arată existenţa unor elemente romanice, relativ mai rare, şi în interiorul Moesiei, până la poalele nordice ale munţilor Haemus.

Din această mică zonă, e adevărat puternic romanizată, a Peninsulei Balcanice ar fi trebuit să plece acele valuri de populaţie romanică, care - după o altă teorie, a lingvistului Alexandru Philippide - ar fi reromanizat, începând din secolul al VII-lea, teritoriile de la nord de Dunăre, unde astăzi vorbesc româneşte vreo 17 milioane de oameni. O asemenea migraţie masivă, pornită de pe un teritoriu restrâns, e însă foarte puţin probabilă. Eroarea lui Philippide şi a altora (ca Weigand şi însuşi Roesler) se datorează între altele, faptului că ei considerau Dunărea ca o graniţă etnică şi lingvistică.

În realitate Dunărea n-a constituit o graniţă etnică nici pentru triburile daco-moesice, nici pentru populaţia romană daco-moesica şi nici pentru slavii daco-moesici care s-au stabilit în regiunile de la nord şi de la sud de Dunăre în cursul secolelor al VI-lea şi al V II-lea. În acest spaţiu daco-moesic, care forma o unitate geografică, etnică şi culturală, a avut loc convieţuirea romano-slavă care explică puternica influenţă slavă de tip bulgar asupra limbii române. O dovadă că graiurile slave de tip bulgar erau vorbite departe la nord de Dunăre o constituie nu numai toponimia slavo-bulgară de pe teritoriul României, ci şi caracterul bulgar al unor elemente slave ale limbii maghiare.

Convieţuirea romano-slavă din spaţiul daco-moesic a luat sfârşit prin romanizarea slavilor din Dacia şi slavizarea romanicilor din Moesia; dintre aceştia din urmă o bună parte a migrat ca păstori atât spre sud, sud-vest şi vest, ajungând până în Pelopones şi Istria, cât şi spre nord. Dar nici de acum înainte Dunărea de Jos nu constituie o linie despărţitoare netă între regiunile pe care le străbate. Ea nu separă populaţia românească din Dobrogea de restul ţării, cum nu separă cursul ei mijlociu pe sârbii, maghiarii şi germanii de pe cele două maluri.

Transformarea unei limbi mai vechi într-una nouă nu se face într-un interval de timp scurt. Modificările treptate în lexic şi în structura gramaticală au nevoie de mai multe secole pentru ca să dea unei limbi un aspect nou, destul de deosebit de cel vechi ca să se poată vorbi de o limbă nouă. La fel a decurs şi evoluţia lentă care a transformat latina populară daco-moesică în limbă română. Elementele latine ale limbii bulgare şi toponimia pe care slavii daco-moesici au împrumutat-o de la romanici nu prezintă încă particularităţi care ar putea fi numite româneşti.

În secolele al VI-lea şi al VII-lea încă nu poate fi vorba deci de o limbă română. Schimbările fonetice, lexicale şi gramaticale în romanica daco-moesică, în urma cărora ea a luat aspectul românei comune dinaintea separării celor patru dialecte româneşti, s-au petrecut, în intervalul lung dintre secolele al VII-lea şi al IX-lea. Abia acum, în secolul al IX-lea, poate fi numită română comună limba populaţiei romanice daco-moesice. Limba aceasta au dus-o cu ei spre sud vlahii - strămoşii aromânilor - amintiţi de cronicarii bizantini, în secolul al X-lea în sudul Peninsulei Balcanice, ca veniţi din părţile dunărene, din vecinătatea Daciei1. La această dată trăsăturile fundamentale ale românei erau aşadar constituite.

Ce ne spune tradiţia?

Argumentele prezentate în cele ce au precedat, fie ele de ordin istorico-arheologic sau lingvistic, duc, după părerea noastră, la un singur rezultat: imposibilitatea admiterii unei imigrări a poporului român din Peninsula Balcanică şi confirmarea tezei despre autohtonia românilor în teritoriul de la nordul Dunării, ca urmaşi ai populaţiei băştinaşe geto-dace romanizate şi a slavilor asimilaţi în decursul convieţuirii lor cu această populaţie romanică. În fond, acest rezultat nu face decât să verifice ştiinţific multiseculara tradiţie despre autohtonia şi originea poporului român. Într-adevăr, în sânul poporului român, conştiinţa despre romanitatea limbii şi despre originea lor romană nu s-a stins, în realitate, niciodată. Ea s-a păstrat prin însuşi faptul că toţi membrii acestui popor n-au încetat în cursul veacurilor să se numească români. Această conştiinţă a originii romane apare încă vie la unii conducători ai „vlahilor” din Balcani, cum e Ioniţă, pe la anul 1200, în corespondenţa lui cu papa Inocent al III-lea. Originea romană a vlahilor din Balcani o recunoaşte şi anonimul călugăr dominican, în 1308, considerându-i ca fugiţi din Ungaria, iar numirea de români (romani), pentru populaţia românească din Ardeal, se găseşte într-o scrisoare papală datând din anul 1345.

Originea comună a moldovenilor şi muntenilor o mărturiseşte Ştefan cel Mare (secolul XV) în mesajul său către Senioria veneţiană, iar călugării de la Mănăstirea Dealu (Târgovişte) ştiu să povestească unor călători italieni (Aloisio Gritti şi Francesco della Valle) din secolul XVI despre colonizarea Daciei cu romani şi de scoborârea românilor din aceşti colonişti. Ideea e reluată, apoi, de învăţaţii noştri cronicari din secolul al XVII-lea. Convingerea plămădirii pe loc a neamului românesc, din coloniştii Romei sau din aceştia şi populaţia băştinaşă, a fost iarăşi neclintită, atât la cărturari cât şi la oamenii de rând, în toate timpurile. Indiferent de felul în care îşi imaginau naşterea poporului român, cronicarii noştri mai vechi şi mai noi, cu excepţia unor confuz-îmbinate „basme”, ca acelea din Cronica Anonimă a Ţării Româneşti (Letopiseţul Cantacuzinesc) etc. despre un descălecat târziu de tot, nu se îndoiau câtuşi de puţin de originea comună şi autohtonia neamului din cele trei ţări române într-un „memoriu” al lor din anul 1761, românii hunedoreni afirmă categoric că ei sunt „urmaşii vechilor daci”.

În ce priveşte cronicarii şi cărturarii străini, nu mai târziu de a doua jumătate a secolului XI, generalul şi scriitorul bizantin Kekaumenos făcea justa apropiere dintre vlahii balcanici şi dacii lui Decebal, indicând în modul cel mai categoric legătura dintre aceşti „români” şi vechea populaţie traco-dacă din regiunea carpato-danubio-moesică. Cu şase secole mai târziu, pe la sfârşitul veacului al XVII-lea, învăţatul Stolnic Constantin Cantacuzino afirma că „nu toţi dacii au pierit” şi că amestecul romanilor cu dacii a fost o realitate. Nici Şcoala istorică ardeleană, cu un Samuil Micu-Klein şi Petru Maior în frunte, n-a putut să-şi impună durabil exagerata teorie despre caracterul „pur roman” al românilor.

Romanitatea limbii a fost, de altfel, foarte devreme recunoscută, încă din adânc ev mediu, de învăţaţii şi cărturarii străini. Însăşi denumirea de vlah (voloch, olah etc.), veche de zece secole, cu care au fost designaţi de popoarele înconjurătoare, fie vlahii din Balcani, fie cei din ţinuturile de la nordul Dunării, depune o mărturie incontestabilă despre originea romană a poporului şi a limbii. Atât cărturarii bizantini (începând cu acel Kekaumenos din secolul XI, cu un Kinnamos din secolul XII), cât şi umaniştii apuseni (un Poggio Bracciolini din secolul XV, de pildă), de la cei mai vechi până la cei mai recenţi (cu excepţia a vreo două, trei cazuri de vădită lipsă de informaţie), toţi erau unanimi în a recunoaşte nu numai originea romană a românilor, ci implicit, şi obârşia lor din coloniştii aduşi de Traian în Dacia.

Traiul societăţii omeneşti, forţele şi relaţiile de producţie

Din cauza lipsei izvoarelor, problema studierii dezvoltării forţelor şi relaţiilor de producţie din această epocă prezintă serioase dificultăţi. Lipsindu-i datele concrete asupra transformărilor petrecute în sânul societăţii băştinaşe de la retragerea aureliană până la sfârşitul mileniului I, istoricul este redus la datele încă incomplete ale cercetărilor arheologice, la analogii sau la reconstituiri pornind de la realităţi mai târzii. Urmările retragerii statului roman din Dacia au fost deosebit de importante pentru dezvoltarea ulterioară a societăţii autohtone. Populaţiei rămase în Dacia i se deschidea posibilitatea de a se dezvolta pe căi noi, către un mod de producţie superior sclavagismului. Pentru moment ea trebuia, însă, să adopte o formă de organizare socială care să corespundă condiţiilor istorice existente. În urma dezagregării organizării municipale, a decăderii şi dispariţiei oraşelor, care fusese principala temelie a societăţii sclavagiste, acestea nu mai puteau juca nici un rol în viaţa fostei provincii. Decăderea economiei sclavagiste, ca şi aşezarea pe teritoriul Daciei a unor populaţii libere, a adus la mutarea centrului vieţii economice de la oraş la sat. Aşa se şi explică cuvântul românesc sat, cu care se denumeşte aşezarea rurală, format din cuvântul latin fossatum, în timp ce denumirea pentru oraş s-a introdus mai târziu din limba maghiară (varos).

Populaţia din Dacia s-a răspândit, aşadar, în mediul rural. Aici însă se păstra încă o formă de organizare care îşi dovedise vitalitatea în cursul stăpânirii romane şi care putea servi şi mai departe ca bază organizatorică, obştea sătească, comunitate teritorială, caracterizată prin dualismul scos în evidenţă de Marx „între proprietatea colectivă asupra pământului şi gospodăria parcelară, individuală a familiilor” Că obştile ţărăneşti libere se menţinuseră în timpul stăpânirii romane rezultă şi din faptul că în imperiul de răsărit, după cum a dovedit bizantinologul M.V. Levcenko, ele au continuat să existe în secolele IV-VI. Desigur nu mai este vorba de tipul arhaic al obştii. În sânul acesteia se petrecea un proces de evoluţie. Este foarte probabil că sistemul reîmpărţirilor pământului arabil, caracteristic obştii arhaice de la sfârşitul orânduirii comunei primitive, fusese depăşit. În vremea romană târzie se trecuse la un alt tip de obşte caracterizat prin posesiunea privată a loturilor arabile, fireşte cu interdicţia vânzărilor, şi prin proprietatea comună care se putea reîmpărţi şi arenda, în acest tip de obşte se puteau încadra şi micii proprietari funciari existenţi, care nu puteau trăi izolaţi în împrejurările create prin dispariţia organelor de stat. Un puternic impuls l-au primit obştile locale din partea obştilor dacilor liberi şi ale populaţiilor migratorii care s-au aşezat (în măsura în care s-au aşezat) pe teritoriul Daciei. Căci şi aceste populaţii aflate într-un proces de diferenţiere internă, trecuseră la organizarea lor în obşte.

În asemenea condiţii, obştile localnicilor s-au consolidat şi întărit. Cu toate că informaţiile de care dispunem sunt extrem de reduse, putem admite că forma de organizare dominantă, în secolele IV-VI, deci înainte ca slavii să fi venit cu obştea proprie, era obştea sătească într-o fază deja mai evoluată faţă de obştea arhaică. Cu o viziune istorică remarcabilă, stabilea acest lucru încă aproape acum 100 de ani Karl Marx (e drept că pentru epoci mai târzii): „Aşa stăteau lucrurile în provinciile româneşti. Modul lor de producţie iniţial era bazat pe proprietatea comună, dar nu proprietatea comună în forma ei slavă, şi cu atât mai puţin în cea hindusă. O parte a pământului era cultivat ca proprietate privată liberă, de către membrii obştii pe cont propriu, altă parte a lui - ager publicus - era cultivată de toţi împreună. Produsele acestei munci în comun serveau în parte ca fond de rezervă pentru anii cu recoltă proastă sau alte întâmplări neprevăzute, în parte ca tezaur public pentru acoperirea cheltuielilor războiului şi ale cultului, precum şi a altor cheltuieli ale comunei”. În orice caz, menţionarea satelor atât în teritoriile stăpânite de goţi în şesul Munteniei, cât şi în cele dominate de huni în Banat şi de slavi în Sclavinia nord-dunăreană, este o indicaţie, dacă nu o certitudine, că locuitorii lor trăiau în obşti.

Că obştea sătească era forma de organizare predominantă a populaţiilor agricole şi păstoreşti de pe teritoriile din stânga Dunării, se poate vedea şi din informaţiile pe care ni le-a transmis Priscus din Panion. În adevăr, cu prilejul călătoriei ambasadei lui Teodosie al II-lea la Attila, din care făcea parte şi autorul Priscus înregistrează în şesul din vestul Banatului numeroase sate, compuse din colibe din care ambasada se aproviziona cu mei şi cu o băutură făcută din miere, numită „în limba localnicilor” (mied). Indiferent de originea etnică â populaţiei acelor sate, este de reţinut, totuşi, că, atât în Dacia cât şi în şesul Tisei populaţia existentă trăia în sate înţelegând prin aceasta comunităţi săteşti. Aceste obşti au avut rolul hotărâtor în formarea relaţiilor feudale. Apariţia şi dezvoltarea feudalismului constă în transformarea ţăranilor liberi, membri ai obştilor, în ţărani dependenţi, proces pentru care a fost necesară o lungă perioadă şi al cărui început, în Dacia, trebuie căutat la sfârşitul secolului al III-lea d.Hr. Existenţa obştii constituie una din premisele feudalismului, fie că acele comunităţi erau numai agricole, fie că ele erau păstoreşti sau mixte, cum par a fi. fost obştile daco-romane. Căci ocupaţia păstorească, prin acumularea de bogăţii în vite în mâna unora, nu împiedică formarea relaţiilor feudale, ci dimpotrivă o ajută.

De cea mai mare importanţă pentru definirea relaţiilor dintre obştile agricole şi stăpânitorii huni, este menţionarea unor sate care depind direct de membrii aristocraţiei hunice. Astfel Priscus cunoaşte un sat peste care domneşte una din soţiile lui Bleda, iar despre Berichus, unul din aristocraţii de frunte de la curtea lui Attila, el relatează că „avea în stăpânirea sa mai multe sate din Sciţia”. Este foarte greu să definim caracterul dependenţei acelor comunităţi faţă de „stăpânii” lor. Indiferent de aceasta însă, între sătenii care le compuneau existau aceleaşi relaţii de comunitate. Nici unul din izvoarele antice nu lasă să se întrevadă că între săteni şi „stăpânii” satului ar fi existat raporturi de dependenţă personală a fiecăruia dintre membrii obştii. Se pare că întreaga obşte, teritoriul împreună cu oamenii de pe el, erau aservite, adică se aflau într-o dependenţă colectivă, rezultată din dreptul cuceritorului. La acea dată, între membrii obştii nu apăruseră încă diferenţieri importante.

Dacă aceasta era situaţia în teritoriul stăpânit şi controlat direct de către huni, este de presupus că obştile situate geografic mai departe de centrul lor de stăpânire şi mai izolate prin însăşi configuraţia terenului, cum erau cele din Dacia muntoasă, se bucurau de o mai mare libertate, fiind supuse numii obişnuitelor dijme în produse agricole, la rechiziţii de vite şi la corvezi, impuse de războinicii din stepă. În acelaşi fel trebuie să ne imaginăm şi relaţiile cu gepizii şi cu avarii. Populaţia băştinaşă, organizată în obşti constituia un factor important şi necesar din punct de vedere economic, contribuind prin dările în natură şi prestaţiile în muncă la care era supusă la întreţinerea războinicilor stăpânitori. Populaţia subjugată alimenta însă şi forţele militare ale cuceritorului prin contingentele de războinici ce i se cereau de acesta. Obligaţiile faţă de vremelnicii stăpâni nu vor fi fost uşoare. Abuzurile inerente unor vremuri aşa de agitate trebuie să fi fost frecvente. De aceea dominaţia populaţiilor nomade stânjenea desigur, dezvoltarea forţelor de producţie, din care cauză procesul intern de dezvoltare a comunităţilor a fost foarte lent până în momentul când obştea locală a primit un puternic impuls, începând cu secolul al VII-lea din partea obştii slave.

În adevăr, în secolul al VII-lea slavii de la noi se găseau într-o organizare similară celei a obştilor autohtone. Între comunităţile autohtone şi cele slave s-au stabilit raporturi de colaborare, chiar dacă slavii au deţinut în unele regiuni supremaţia militaro-politică. Asemenea raporturi contribuiau la întărirea obştilor şi la dezvoltarea forţelor de producţie. Colaborarea era cerută de necesităţile obiective atât economice cât şi de apărare. Ea s-a realizat în cadrul unor confederaţii sau uniuni de obşti agricole şi păstoreşti formate din obştile situate pe anumite unităţi geografice şi economice. Procesul de închegare a uniunilor de obşti vecine trebuie să fi început încă din secolul al VII-lea. În ceea ce priveşte pe slavii din apropierea Dunării, el este menţionat pe la sfârşitul secolului VI, în Strategikon-ul lui Pseudo-Maurikios.

În veacurile următoare procesul trebuie să fi luat o amploare din ce în ce mai mare. Pe măsură ce relaţiile dintre băştinaşi şi slavi se intensificau, uniunile de obşti cu caracter defensiv trebuie să fi înglobat obştile teritoriale, atât slave cât şi autohtone, aşezate fie pe valea câte unui râu, fie în regiuni închise, cu viaţă economică comună. Acestea au fost numite de români ţări (Ţara [= terra] Haţegului, Ţara Amlaşului, Ţara Făgăraşului, Ţara Brodnicilor etc.), iar de către slavi cu un termen corespunzător, de exemplu Vlaşca, în sensul de „ţara” Vlahilor (= a românilor).

Obştea sătească conţinea însă în sânul ei contradicţii care trebuiau să ducă, în mod necesar, la descompunerea relaţiilor iniţiale, egalitare. În adevăr, iniţial, obştea sătească era proprietara atât a solului arabil cât şi a păşunilor, pădurilor şi apelor. Însă nu tot pământul arabil era lucrat în comun ci o parte era dată în folosinţă membrilor obştii, prin sistemul împărţirilor periodice. Or, faptul că însuşirea produsului avea un caracter privat, ca şi posesiunea uneltelor şi vitelor mari şi mici, crea posibilitatea apariţiei unei inegalităţi între membrii comunităţii, adică „terenul pentru concentrarea bunurilor mobile de exemplu a vitelor, a banilor şi, uneori, chiar a sclavilor sau a unor oameni dependenţi - un fel de şerbi” în mâna unora din membrii obştii.

Astfel îşi fac apariţia începuturile dezagregării obştii, germenii unei evoluţii lente către un nou mod de producţie. Prima ruptură în relaţiile clasice de obşte s-a făcut prin trecerea loturilor arabile în proprietate privată, în timp ce proprietatea comună asupra pădurilor, păşunilor şi apelor se menţine până târziu, în plină orânduire feudală. În etapa împărţirilor periodice a solului arabil, inegalitatea între membrii obştilor era frânată prin înseşi acele reîmpărţiri. După ce însă loturile au trecut definitiv în mâna cultivatorilor, ca proprietate privată, cei ce obţinuseră loturi mai bune şi dispuneau de un utilaj mai bogat şi de vite mai multe, aveau posibilitatea să obţină recolte mai bogate, să schimbe surplusurile şi să supună pe alţi membri ai obştii unei dependenţe economice.

Creşterea productivităţii în ramurile principale ale economiei, în primul rând în agricultură prin dezvoltarea treptată a forţelor de producţie şi în speţă prin generalizarea tehnicii aratului, constituie baza transformărilor petrecute în sânul obştilor băştinaşe. Dezvoltarea meşteşugurilor, îndeosebi prelucrarea flerului, ca şi avântul luat de procesul de schimb, au contribuit curând la o creştere apreciabilă a forţelor de producţie, care se face clar simţită începând cu secolul al IX-lea şi al X-lea. Astfel, agriculturii îi stau la dispoziţie unelte de fier din ce în ce mai numeroase şi mai variate: hârleţe cu ramă de fier, seceri, cosoare, fiare de plug. Merită a fi menţionată în mod special descoperirea unui atelier de fierar la Bucov, nu departe de Ploieşti, datând din secolul al X-lea.

Răspândirea agriculturii cu plugul cu brăzdar de fier a avut ca urmare o creştere a producţiei cerealiere şi a schimbului. Deşi informaţiile de care dispunem se referă numai la valea Dunării de Jos, este de presupus că fenomenul nu s-a limitat la malurile marelui fluviu. Cronicarii bizantini, povestind evenimentele petrecute în Dobrogea în a doua jumătate a secolului X, arată că pe malurile fluviului trăia o populaţie numeroasă care cultiva mei, orz şi grâu. Ruşii chievieni asediaţi la Durostor de oştile bizantine, executau în timpul nopţii ieşiri pentru aprovizionare, ceea ce lasă să se înţeleagă că în regiunea învecinată marii cetăţi existau mijloace de hrană, fapt ce se explică tocmai ca urmare a dezvoltării pe care o luase agricultura. Totodată, descoperirile arheologice ca şi ştirile cronicilor bizantine şi ruseşti ne dau posibilitatea să sesizăm o activitate comercială deosebit de intensă şi variată care se desfăşura în centrele ce se întindeau de-a lungul malului dobrogean al Dunării. Către aceste centre se îndreptau, mai ales după ce Dobrogea a fost cucerită de bizantini şi integrată în aria economică a imperiului, produsele din Bizanţ, din Rusia chieviană, din regiunile răsăritene şi nord-pontice ca şi din regiunile central-europene. Intensa circulaţie monetară ce se constată, începând din vremea domniei lui Ioan Tzimisces, constituie şi ea o puternică dovadă a creşterii activităţii comerciale din regiunea Dunării inferioare.

Această accentuată creştere a forţelor de producţie în secolele al IX-lea şi al X-lea a avut însemnate consecinţe de ordin social. Astfel, procesul de descompunere al obştilor a luat un ritm mai pronunţat. În acelaşi timp s-a accentuat şi procesul de constituire a marii proprietăţi funciare şi de formare a celor două clase fundamentale ale societăţii feudale: clasa feudalilor, mari proprietari de sate şi clasa ţărănimii dependente. Unele obşti săteşti şi-au continuat existenţa şi în secolele următoare, creând premisele micii proprietăţi libere. În secolul al IX-lea începe şi procesul de închegare a primelor formaţiuni politice cu caracter feudal începător, proces ce continuă în secolul următor. În adevăr, în regiunile vestice, ştirile legate de primele incursiuni ale maghiarilor la răsărit de Tisa, documentează existenţa unui voievodat (ducat) în părţile Bihorului, în fruntea căruia se găsea Menumorut.

O altă formaţiune politică băştinaşă, condusă de Glad se găsea în Banat, iar în centrul Transilvaniei o a treia condusă de Gelu, el însuşi caracterizat ca român (vlah). Aceste formaţiuni feudale începătoare, s-au constituit în timpul dominaţiei statului bulgar la nordul Dunării, în secolul IX. Probabil că sub presiunea statului bulgar şi a bisericii sale, religia creştină îmbrăţişată de populaţia daco-romană începând din secolul IV s-a generalizat şi s-a impus organizarea bisericii după modelul celei bulgare, introducându-se şi limba slavă ca limbă liturgică. Aşa se explică de ce terminologia creştină de bază este de origine latină, în timp ce termenii referitori la ierarhia şi organizaţia bisericii sunt de origine slavă-bulgară. Scrisul slavon s-a răspândit în decursul secolului X atât în Dobrogea (de exemplu unele din inscripţiile zgâriate pe pereţii bisericuţei rupestre de la Basarabi, lângă Constanţa), cât şi în aşezarea rurală de la Bucov, lângă Ploieşti.

Mai numeroase, însă, informaţiile privitoare la regiunea dobrogeană ne îngăduie să putem vorbi aici deja de un adevărat feudalism timpuriu. Astfel inscripţia slavă descoperită la Mircea Vodă (judeţul Constanţa), care păstrează şi o dată (anul 943), ne face cunoscut numele unui jupan Dimitrie \ stăpânitor feudal dobrogean din prima jumătate a secolului X. Nu mult mai târziu, în timp ce împăratul Ioan Tzimisces se afla la Durostor (971), izvoarele ne aduc ştirea că un număr de căpetenii „locale au intrat în tratative cu împăratul, făcând act de supunere „ei şi cetăţile lor”. Aceste căpetenii care dispun de cetăţi (9poupioc) sunt deja mici feudali locali. Şi mai importantă încă din punctul de vedere al urmăririi procesului de feudalizare a societăţii autohtone este Nota toparhului anonim (Nota toparhului grec), din care aflăm de existenţa, în jurul anului 1.000, probabil în nordul Dobrogei, după interpretarea dată de M.V. Levcenko, a unei aristocraţii locale, suficient de puternică pentru a impune o politică potrivită intereselor ei, însuşi toparhului reprezentant al statului bizantin.

Este clar că în secolele IX-X cel puţin în unele regiuni ale României, procesul de constituire a unei aristocraţii feudale făcuse progrese mari, ceea ce ne dă dreptul să vorbim de începutul perioadei timpurii a feudalismului. Acest proces va continua şi se va desăvârşi în primele veacuri ale mileniului al doilea. Lipsa izvoarelor nu ne permite să urmărim modul concret cum au apărut cele două clase de bază ale societăţii feudale pe teritoriul patriei noastre. Este însă sigur că, odată ce am admis că forma de organizare social-economică în această perioadă a fost obştea, punctul de plecare a diferenţierii trebuie să-l constituie însăşi aceasta. În adevăr obştea, ca şi uniunile de obşti („ţările”), conţineau chiar în sânul ei germenii dezagregării. Căci, atât pentru nevoile interne cât şi pentru relaţiile cu triburile migratorii stăpânitoare, obştile îşi alegeau din sânul lor pe acei membri care se bucurau de un prestigiu mai mare. Sarcina lor era să rezolve litigiile dintre membrii obştii sau dintre obşti, împreună cu sfatul bătrânilor, să ţină legătură cu popoarele dominante şi să se îngrijească de apărare. Este posibil ca acest rol să-l fi îndeplinit juzii sau judecii, a căror principală atribuţie (dar nu singura) era, probabil, cea cu caracter judecătoresc. Din păcate nu ştim când a apărut instituţia judeciei, dar faptul că ea poartă o denumire latină şi se întâlneşte şi în alte regiuni ale fostului imperiu roman, de pildă în Sardinia, ne îngăduie s-o considerăm creaţie destul de timpurie în sânul societăţii daco-romane.

Alături de latinescul domn (dominus, domnus), au pătruns şi s-au generalizat şi la români ca termeni ai unor instituţii împrumutate de la slavi, cuvintele cneaz, jupan, voievod. Din păcate nu posedăm decât ştiri târzii asupra cnejilor de pe teritoriul României. Cea mai importantă informaţie ni s-a păstrat de călugărul Rogerius, raportându-se la epoca invaziei tătarilor din 1241. Cnejii menţionaţi de Rogerius aveau tocmai sarcina de a împărţi dreptatea (oui justiciam facerent) şi de a procura tătarilor invadatori „cai, animale, arme, daruri şi veşmintele necesare” (et eis equos, animalia, arma, oxenia et vestimenta utilia procurarent), adică exact aceleaşi vechi atribuţii pe care le avuseseră şi în epoca de apariţie şi formare a relaţiilor feudale delegaţii obştilor şi, foarte probabil, şi juzii. Nevoile de apărare au silit obştile să se confedereze şi să aleagă o căpetenie militară numit voievod (dux), domn. Este clar că în sânul obştilor şi uniunilor de obşti s-a format o pătură de căpetenii, care, organizându-şi cete de luptători, s-a constituit cu timpul într-o aristocraţie militară, izvorul social al clasei feudalilor, a boierilor.

În felul acesta, organele create de comunităţi pentru a servi intereselor obşteşti, ajung cu timpul să se autonomizeze, adică, aşa cum arată F. Engels „servitorul iniţial al comunităţii se transformă treptat, dacă împrejurările îi sunt favorabile, în stăpân”. Fundamentul economic al acestui proces îl constituie exploatarea proprietăţii cu ajutorul prizonierilor de război transformaţi în robi. Dispunând de forţă de muncă suplimentară, aristocraţia militară are posibilitatea de a lucra mai intens loturile sale şi, totdeodată, de a pune mâna pe terenuri nelucrate şi de a-şi mări proprietatea prin defrişări, în dauna celorlalţi membri ai obştilor care nu dispuneau decât de forţa de muncă a familiilor lor. Proprietatea aristocraţiei militare va creşte astfel prin abuz şi forţă, transformându-se în adevărate domenii feudale lucrate cu robi şi cu ţărani dependenţi. Aşadar feudalismul s-a format şi pe teritoriul Daciei, în urma aservirii ţăranilor liberi, membri ai obştilor. În cursul procesului de feudali zare a avut loc mai întâi o întărire treptată a posesiunii private asupra pământului şi trecerea de la obştea agrară la obştea marcă. Separarea aristocraţiei militare de restul populaţiei a creat premisele subjugării treptate a obştilor.

Din cele spuse până aici, este clar că feudalismul s-a născut pe teritoriul României din însăşi dezvoltarea internă a societăţii, pe cale pur economică, fără a fi fost importat dinafară. Acest fenomen a fost scos în evidenţă şi de Karl Marx într-o scrisoare adresată lui Engels, în care se spune: „acest mers al dezvoltării în Moldova şi Valahia este interesant prin faptul că aici se poate arăta apariţia iobăgiei pe cale pur economică, fără vreo verigă intermediară sub forma cuceririi sau antagonismului dintre două triburi”.

Check Also

Starea poporului român la 1900

Când vrem să înţelegem complet istoria dezvoltării unui popor, este necesar să ne familiarizăm şi …

Geto-dacii, strămoşi ai poporului român

Semnificaţia denumirilor Geţii sunt menţionaţi îndeosebi în izvoarele greceşti. În secolul al V-lea î.Hr., Sofocle …

Principiile ortografiei limbii române

Principiul fonetic (fonologie) Principiul fonetic (fonologie) – în virtutea căruia, notarea corespunde realizării fonemelor în …

Universalitatea limbii şi literaturii române

În acest context de idei, limba şi literatura română sunt o componentă de mare valoare …

Limba română până în secolul al XV-lea

Pătrunderea slavilor în Dacia şi în sudul Dunării a produs mari schimbări în această parte …