Formarea cuplului erotic dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu

Ela este personajul feminin al romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu face concesii sentimentului: „Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Eroina nu are nicio şansă de a-şi susţine profunzimea sentimentului de iubire sau nevinovăţia, deoarece întreg personajul este construit de naratorul subiectiv.

Iubirea lor se născuse din orgoliul lui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la litere. Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei: „ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar”. Averea moştenită de soţul ei dă la iveală firea pragmatică a Elei, pasiunea ei pentru viaţa mondenă, ceea ce-l uimeşte pe Ştefan, care ar fi vrut-o „mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare”.

Trăsăturile morale

Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: „trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea”. În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială.

Fidelitatea soţiei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G. şi are o expresie deznădăjduită atunci când acesta stă de vorbă cu altă femeie, între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi se simte jignită de bănuielile lui.

Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În susţinerea acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi află numele femeii, în restul romanului o numeşte: „femeia mea”, „nevastă-mea”, „fata asta”, „fată dragă”, „ea” în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta: „Mă gândesc halucinat că aş fi putut ucide pentru femeia asta... că aş fi fost închis din cauza ei, pentru crimă”.

El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.