Floare albastră, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Poezia Floare albastră, de Mihai Eminescu, fundamentează motivul poetic al „florii albastre”, întâlnit la romanticii europeni pentru a ilustra sentimentul de dragoste sau chipul iubitei, precum şi tendinţa de proiectare a iubirii în infinit. Deşi nu s-a găsit nicăieri o însemnare făcută de Eminescu privind preluarea acestui motiv literar, George Călinescu susţine că este imposibil ca poetul român să nu fi avut cunoştinţă de existenţa acestuia în literatura germană, cu care a intrat în contact în timpul studiilor de la Viena şi Berlin.

Poezie romantică Floare albastră face parte din tema iubirii şi a naturii, dar, spre deosebire de alte poezii erotice, această creaţie este înnobilată cu profunde idei filozofice, care vor ajunge la desăvârşire în poemul Luceafărul. Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoţională proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.

Semnificaţia titlului

Motivul „florii albastre” se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cu speranţa realizării cuplului. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre” sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. În romantismul eminescian, motivul „florii albastre” semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. O altă interpretare pe care critica românească a dat-o acestui motiv literar este aceea a „florii de nu-mă-uita”, simbol al credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi sufletul omului îndrăgostit.

Tema romantică

Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este trist în lume”.

Ideea poetică

Ideea poetică exprimă tristeţea şi nefericirea omului de geniu pentru neputinţa de a atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea împlinirii cuplului erotic.

Structura textului poetic

Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul este o interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri nalte”.

Mihai Eminescu

Compoziţional, această idilă filozofică este fundamentată de antiteza dintre atitudinea plină de vitalism (dionisiacă) a fetei şi starea meditativă, contemplativă a bărbatului (apollinică), relaţie erotică tipică romantismului eminescian, care generează nefericire şi scepticism: „Totuşi este trist în lume”.

Prima secvenţă poetică

Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.

Ghilimelele care delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea directă, textul citat aparţine iubitei şi este reprodus pentru a creiona portretul spiritual al omului de geniu. Lirismul subiectiv din această secvenţă atestă prezenţa eului liric prin adresarea directă a fetei, care ar dori ca iubitul să aparţină lumii obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de ea. Mărcile lexico-gramaticale sunt reprezentate de sintagma declarativă „sufletul vieţei mele”, vocativul „iubite” şi de verbele şi pronumele la persoana a II-a singular: „ai cufundat”, „ai uita”, „grămădeşti”, „nu căta”, „te”, „ta”.

A doua secvenţă poetică

Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului poetic, în care se accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este „mititică” şi, deşi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Lirismul este subiectiv, reprezentat de mărcile lexico-gramaticale ale verbelor şi pronumelor de persoana I: „am râs”, „n-am zis”, „eu”, „-mi”.

A treia secvenţă poetică

Următoarea secvenţă poetică (strofele 5-12), monologul liric al fetei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii eminesciene - codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile - sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: „- Hai în codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă”. Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei doi tineri, ipostază accentuată prin personificarea izvoarelor care „plâng în vale”.

Jocul dragostei

Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste având chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea, se constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”. De remarcat este faptul că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii prin epitete cromatice: „Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”.

Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii

Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor, întâlnită frecvent şi în alte poezii erotice, este accentuată printr-un ton poznaş: „De mi-i da o sărutare / Nime-n lume n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie”; „Grija noastră n-aib-o nime, / Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.

A patra secvenţă poetică

A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.

Punctele de suspensie

Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”

Moartea iubirii

Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplu/ui, întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi diferite: ea este o femeie obişnuită, care se mulţumeşte cu iubirea telurică, iar el întruchipează omul de geniu, care aspiră către absolutul sentimentului, către fericirea ideală. în penultimul vers, repetiţia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, „floare albastră”, semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul, constituind în poezie un laitmotiv (element de recurenţă).

Ultimul vers

Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica purtându-se în jurul lui „totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care argumentează faptul că acest „totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens definitiv, „totul”, având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi proprie numai omului de geniu.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Expresivitatea

Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează permanentizarea atitudinii de înălţare spirituală a geniului către gravele probleme ale Universului, condiţie ce tinde să se eternizeze: „grămădeşti în a ta gândire”, „nu căta în depărtare”.

Registrul stilistic

Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale la viitor - „vom şede”, „mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-, care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se manifeste într-un viitor imaginar.

Expresiile populare

Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”, „Nime-n lume n-a s-o ştie”, „n-aib-o nime”, „cui ce-i pasă” accentuează idila pastorală şi sugestia sentimentului de dragoste dintre un flăcău şi o fată de la ţară: „Pe cărare-n bolţi de frunze / Apucând spre sat în vale”.

Sugestia

Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de epitete cromatice, „de-aur părul”, „albastra, dulce floare”, şi metaforice: „mititica”, „bolta cea senină”, „trestia cea lină”, „prăpastia măreaţă”. Epitetul „dulce” defineşte ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a acestui cuvânt, care surprinde prin inedit, în comparaţia: „dulci ca florile ascunse” sau metaforele „dulce minune”, „dulce floare”, sugerând profunzimea iubirii, năzuinţa neostoită a geniului de a atinge fericirea absolută. În aceeaşi notă de ambiguitate se înscrie şi expresia încărcată de ironie „dulce netezindu-mi părul”, care exprimă uşorul dispreţ pe care geniul îl manifestă faţă de gestul penibil al fetei, sugerând superficialitatea acesteia.

Prozodia

Ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori asonantă „căldură/gură”; „frunze/ascunse”.

Lirismul subiectiv

În poezia Floare albastră, Eminescu îmbină ambele tipuri de lirism. Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular şi plural, care susţin prezenţa eului liric în discursul poetic: „am râs”, „n-am zis”, „stam”, „ne-om da”, „eu”, „-mi”, „noastră”. Adresarea directă a iubitei accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu predilecţie în secvenţa ritualului erotic, prin vocativul „iubite”, prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular: „hai”, „mi-i spune”, „a ta”, „iubeşti”, „mi-i ţinea”, „te”, „ta”. Detaşarea contemplativă a eului liric se distinge prin lirismul obiectiv ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi pronume la persoana a III-a: „zise”, „spuse”, „stă”, „dispare”, „a murit”, „este trist” etc.

Înscrisă în romantism, Floare albastră este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu ecouri asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …