Fiscalitatea în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Sporirea continuă a cererilor turceşti a făcut ca, mai mult decât în epoca precedentă, problemele fiscale să se afle în centrul preocupărilor domniei. Obligaţiile băneşti ale ţărilor faţă de Poartă şi cheltuielile interne erau împlinite din dările plătite de locuitori către vistierie sub numele general de bir şi dările pe avere, de mai multe feluri, către cămară.

Cercetarea cărţilor de privilegii date de domni, în care sunt enumerate scutirile, arată mulţimea şi varietatea dărilor, reintroduse după anularea reformei lui Brâncoveanu de către Ştefan Cantacuzino. Aceeaşi mulţime de dări exista în Moldova în timpul celei de-a doua domnii a lui Mihai Racoviţă. Dările principale, legate în special de obligaţiile externe şi plătite în principiu de toţi contribuabilii fără deosebire, erau în amândouă ţările: birul (luat în mai multe rate, numite fie sămi, fie sferturi), banii steagului şi ajutorinţa (cotă adiţională devenită apoi impozit general).

Modul de impunere a locuitorilor la dările principale era o îmbinare a sistemului individual cu cel colectiv. Vistieria repartiza totalul de plată pe sate, în funcţie de capacitate globală a acestora. În cuprinsul fiecărui sat, sumele înscrise erau repartizate între birnici (toate categoriile de ţărani) după putere, adică după starea materială a fiecăruia, prin cislă. Principiul răspunderii colective, care se aplica la plata dărilor, făcea ca birul locuitorilor fugiţi să cadă năpastă pe cei rămaşi în sat.

Aceştia aveau tot interesul să-i caute pe fugari şi să-i aducă înapoi, colaborând astfel cu trimişii administraţiei. Dările se adunau şi prin scoaterea peceţilor - foi de contribuabil cu pecete domnească - în care se indica suma pretinsă de către vistierie. Satele însă împlineau suma totală a peceţilor tot prin cislă, revenind locuitorilor unora mai mult, altora mai puţin decât o pecete, după avere.

La 10 ianuarie 1742, Mihai Racoviţă porunceşte ca unor locuitori din Argeş „să li se dea peceţi pe chipuri... iar bani mai mulţi decât banii peceţii... nicidecum să nu dea ; iar ei între ei se vor cislui după cum îşi vor şti puterea”, ceea ce arată că peceţile nu numai că nu excludeau în sate cisla, dar o şi implicau. În nomenclatura fiscală a timpului, peceţile erau denumite, atât de vistierie cât şi de contribuabili, hârtii, menţionate astfel, mai ales cu ocazia înmulţirii ratelor de bir. Mulţi locuitori din Ţara Românească se pregăteau de fugă în 1742 pentru că „le vin opt hârtii pe an”. Văcăritul şi pogonăritul, percepute în mod intermitent, erau singurele dări pe avere care în prima jumătate a secolului al XVIII-lea nu mergeau la cămară.

Veniturile cămării domneşti erau formate din dările pe avere: în Ţara Românească, dijmăritul (darea pe stupi şi mascuri), oieritul şi vinăriciul, apoi venitul vămilor şi al ocnelor. În Moldova, în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, între veniturile cămării intrau darea pe oi (goştina), darea pe stupi şi mascuri (desetina), dările târgurilor, produsul ocnelor şi vămilor, vădrăritul etc. După reforma fiscală a lui Constantin Mavrocordat, o parte din aceste venituri au trecut pentru un timp la vistierie, rămânând în seama domniei vămile,, ocnele şi darea unor categorii de ruptaşi.

Inegalitatea fiscală, specifică orânduirii feudale, împărţea pe contribuabili în două categorii: una a birnicilor - marea masă a poporului - şi alta, mai restrânsă a privilegiaţilor. Categoriile privilegiate de contribuabili purtau pentru vistierie numele de bresle şi în rândul lor intrau boierii, clerul, mazilii, slujitorii, aleşii, negustorii, orăşenii şi alţii, care la dări erau înscrişi în registre separate.

Breslele plăteau mai puţin decât birnicii, luând parte numai la dările principale şi la cele scoase pentru a se împlini cererile mai însemnate ale turcilor. Cât de mare era apăsarea fiscală asupra contribuabililor se constată şi din faptul că, deşi cei cu adevărat favorizaţi erau numai boierii şi clerul superior - scutiţi apoi complet de dări prin reforma lui Constantin Mavrocordat - poziţia de breslaş al vistieriei era totuşi mult căutată de locuitori, pentru a evada din masa birnicilor.

Breasla aleşilor reprezintă tocmai grupurile de ţărani înstăriţi care au reuşit, în timpul lui Grigore Ghica, să obţină o situaţie fiscală mai favorabilă, în mod obişnuit, ţăranii răspundeau apăsării fiscale prin fugă, „spărgând” satele, fie strămutându-se înăuntrul ţării, în regiunile păduroase, ori în alte sate, ca. să fie mai greu urmăriţi, fie plecând peste graniţă. La hotarul de la Milcov exista o numeroasă populaţie flotantă din amândouă principatele, care trecea când de o parte când de alta, după cum era împinsă de impunerile vistieriei.

Lipsa unei stabilităţi în reglementarea sistemului de percepere a dărilor, la care a contribuit într-o mare măsură cererile neaşteptate ale Porţii, forma caracteristica principală a organizării fiscale şi producea o continuă perturbare în rândurile locuitorilor. Pentru a se pune la adăpost de exigenţele neprevăzute ale vistieriei, unii contribuabili reuşeau, pe bază de învoială, să obţină stabilirea obligaţiei lor, o sumă fixă, plătibilă direct vistieriei la anumite date, denumită ruptă. Ca un regim de favoare, rupta se acorda numai cui găsea de cuviinţă domnia şi a servit în tot acel timp şi ca instrument de populare a ţărilor.

Domnii din secolul al XVIII-lea care au încercat să creeze un regim de stabilitate fiscală au generalizat unele dintre principiile ruptei: reducerea numărului dărilor, plata unei sume fixe şi termene precise pentru încasarea ei, aşa cum fuseseră aplicate prin reformele lui Constantin Brâncoveanu şi Antioh Cantemir care stau la baza tuturor încercărilor de mai târziu.

Nicolae Mavrocordat în Moldova, „ca să nu mai înble orânduiali pe ţară”, a redus mulţimea dărilor şi „au aşezat ţara cu rupta de da oamenii pe ciferturi”. Prin această reformă, vistieria Moldovei impunea în 1713 tuturor contribuabililor o sumă fixă anuală, plătită în patru rate egale, la termene anumite, cum fusese şi în 1699, în timpul lui Antioh Cantemir. Dar în anul următor, ruptaşii au fost impuşi şi la al cincilea sfert, revenindu-se apoi încetul cu încetul, din aceleaşi cauze ca în Ţara Românească, la vechea situaţie.

În Ţara Românească, acelaşi Nicolae Mavrocordat, după pacea de la Passarowitz, „au făcut ruptori în toată ţara pe satele de bir, ca să dea de patru ori într-un an”. Cum însă, nici după mai mulţi ani de aplicare, locuitorii nu-şi găsiseră stabilitatea, „de vreame ce şi ţăranii să învăţasă de... umbla strămutându-se dintr-un sat într-altul”, domnul recurge la scoaterea dării principale, haraciul, cu „pecetluituri”. Cu aceste pecetluituri scotea şi dările suplimentare, impuse numai birnicilor, câte 8 lei de familie. Toate aceste încercări nu au izbutit să înlăture marile dificultăţi aflate în calea unei funcţionări „normale” a aparatului fiscal.

Exigenţele sporite şi neprevăzute ale Porţii, cheltuielile tot mai mari provocate de competiţia pentru tron şi satisfacerea clientelei domneşti au dus la fuga locuitorilor şi deci la scăderea masei impozabile. Găsirea unor soluţii noi de politică fiscală devenea o necesitate. Ea şi-a găsit expresia în ansamblul măsurilor luate de Constantin Mavrocordat în cadrul politicii sale de reformă.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …