Fiscalitatea în Moldova şi Ţara Românească (1774-1821)

Între 1774 şi 1829, regimul fiscal a rămas în esenţă ceea ce a fost în perioada anterioară: principalul mijloc de îndestulare a turcilor, a domnilor fanarioţi şi a boierilor. Nevoile crescânde ale Imperiului Otoman şi mijloacele tot mai reduse, în urma pierderilor teritoriale, de a le satisface, schimbările rapide ale domnilor şi concurenţa aprigă a candidaţilor la domnie au făcut ca sarcinile fiscale ale Principatelor române faţă de Poartă să crească necontenit şi ca fiscalitatea să ia formele cele mai apăsătoare. Domnii, care ajungeau în scaun copleşiţi de datorii, fără certitudinea că vor fi menţinuţi măcar trei ani, erau grăbiţi să se achite cât mai repede de datorii şi să-şi facă suma care să le permită a cumpăra din nou domnia.

La rândul lor şi boierii au făcut din exploatarea locuitorilor birnici principalul lor izvor de venit. Monopolul turcesc a frânat transformarea domeniului feudal într-o mare exploatare agricolă producătoare de cereale-marfă, care să acopere nevoile crescânde ale stăpânilor de moşii. „Proprietarul, scrie Al. Pini, stingherit de sistemul vicios al ocârmuirii care-i interzice libertatea de a vinde produsele moşiei sale aceluia care-i oferă mai mult, preferă câştigului minim şi nesigur al economiei rurale funcţiile administrative, care-i oferă posibilitatea de a se îmbogăţi oricum”. Astfel, turci, domni fanarioţi şi boieri erau solidari în a stoarce masele populare sub forma impozitelor şi a havaieturilor.

Informaţiile foarte abundente pe care, în afară de fondurile noastre de arhive, ni le oferă rapoartele consulare ruse ne permit să cunoaştem azi mai bine baza sistemului fiscal, modul de repartiţie şi mecanismul perceperii. Întrucât boierii de toate treptele şi mănăstirile nu contribuiau decât în mod excepţional la sarcinile publice, toată povara impozitelor cădea asupra ţărănimii. Sistemul fiscal se întemeia pe privilegiul clasei stăpânitoare nu numai de a nu plăti nici un impozit, dar şi de a scuti de dăjdii diferitele categorii de slujitori, de scutelnici şi de posluşnici. Astfel, numărul contribuabililor a fost redus aproape la jumătate şi asupra lor a apăsat masa copleşitoare a sarcinilor publice.

Sistemul fiscal

După 1774 s-au făcut unele încercări de a reforma sistemul fiscal, dar nu s-a putut realiza o reformă adevărată, fiindcă sistemul ţinea de structura feudală a societăţii şi de dominaţia otomană. Reforma fiscală a lui Alexandru Ipsilanti din 1775 încearcă să pună ordine în repartiţia şi încasarea impozitelor, stabilind o dare fixă, birul, plătită în patru termene, numite sărai (în Moldova s-a păstrat vechea denumire de sferturi), dar în 1783 numărul sămilor a fost sporit cu două, încât birul se plătea în şase diminii. În acelaşi timp s-a modificat şi modul de repartiţie. Până atunci, birul se percepea pe cap de familie. În 1783, repartiţia pe cap de familie, a fost înlocuită cu aceea de unitate fiscală numită lude, compusă dintr-un număr variabil de birnici.

Repartizarea birului pe lude a fost o sursă nesecată de acte arbitrare şi de silnicii. Sistemul moldovenesc care repartiza impozitul pe sate şi le obliga să-şi achite cota-parte prin cislă e declarat de curtea imperială rusă preferabil” deşi şi el dădea loc la abuzuri şi la năpăstuiri din partea bătrânilor satului însărcinaţi cu repartiţia. Sistemul moldovenesc se mai deosebea de cel muntenesc prin faptul că toţi locuitorii unui sat erau solidar responsabili pentru suma. aruncată asupra satului lor şi prin faptul că birul se încasa în patru sferturi în loc de şase diminii. Sistemul acesta avea să dureze până la Regulamentul organic.

Aceste reforme n-au suprimat însă racilele profunde ale sistemului fiscal: scutirea de impozite a categoriilor privilegiate, instabilitatea fiscală menţinută de cererile neprevăzute şi multiple ale Porţii, havaieturile şi abuzurile organelor fiscale. Rusia a încercat să îngrădească obligaţiile principatelor faţă de turci prin hatişerifurile, senedurile şi firmanele smulse Porţii. Astfel, începând cu tratatul de la Kuciuk-Kainargi, toate tratatele de pace încheiate de Rusia cu Poarta au prevăzut, în afară de scutirea pe timp de doi ani a ţărilor noastre de tribut, de plocoane pentru bairam şi de alte daruri obişnuite, dispoziţia ca locuitorii ţărilor române să fie apăraţi în viitor de orice asuprire fiscală.

Dar, deşi hatişeriful din 1774 hotăra ca Ţara Românească şi Moldova, „vor plăti de aici înainte, proporţional cu puterile lor, capitaţiile lor, iar în ceea ce priveşte socotelile din trecut, nu se va putea cere de la ele nici bani, nici altceva”, aceste dispoziţii n-au fost respectate. S-a găsit totdeauna mijlocul de a le eluda. Senedul din 1783 interzice autorităţilor otomane să ia domnilor mucarerul pentru a-i menţine în scaun şi asigură pe domnii nou-numiţi că nu li se va lua nici un ban mai mult decât în trecut, impunându-li-se în acelaşi timp obligaţia de a-şi plăti obligaţiile faţă de Poartă din veniturile lor personale - vămi, ocne şi rusumaturi - şi nu din birul vistieriei. Aceleaşi dispoziţii în firmanul din 1784 şi în hatihumaiumul din 1791. Asigurări deşarte: domnii aveau să pună în socoteala vistieriei şi cheltuielile lor personale.

Hatişeriful din 1802 completează şi întăreşte garanţiile cuprinse în actele anterioare. „Birurile, havaieturile şi cererile” noi, izvodite după senedul din 1783, se suprimă şi se stabileşte că birurile anului şi cererile de bani de la locuitorii birnici vor fi rânduite de domni, împreună cu boierii ţării. Hatişeriful condamnă abuzul care se făcea cu scutelnicii şi dispune ca „să nu rămâie slobod de bir nici unul din raiale, afară de numărul scutiţilor ce sunt trecuţi în vistierie”.

De asemenea se opresc năpăstuirile şi stoarcerile slujbaşilor vistieriei. Dispoziţie nouă şi importantă e obligaţia impusă domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti de a face ambasadorului Rusiei pe lângă Poartă dări de seamă exacte cu privire la orice impozit sau taxă nouă şi cu privire la respectarea privilegiilor ţării. Prin acest articol Rusia îşi atribuia un drept de control asupra politicii fiscale a celor două ţări române. Anaforalele în materie de finanţe nu puteau fi sancţionate de domn decât după ce erau aprobate de ambasadorul rus la Constantinopol.

Pe baza hatişerifului din 1802 s-a întocmit în 1804 un aşezământ sau regulament al finanţelor, căruia consulii ruşi i-au atribuit caracterul de „act fundamental”. El stabilea modalitatea de aşezare şi de repartizare a impozitelor, şi domnii nu se puteau abate de la normele lui fără asentimentul ambasadorului Rusiei la Poartă. Pe baza acestui aşezământ, numărul ludelor în Ţara Românească a fost fixat la 40.620.

Fiecare lude plătea la fiecare diminie (la două luni) câte 12 taleri, ceea ce făcea 72 de taleri pe an. La această sumă se adăugau diferitele obligaţii către turci, ca oile mumbaialei, untul, mierea, seul, cervişul şi zahereaua Constantinopolului, fânul şi orzul poştei şi carele pentru transportul sării, care urcau contribuţia unei familii la 78 de taleri şi 30 de bani pe an. Din cei 12 taleri ai diminiei, 8,74 taleri mergeau la vistierie, iar 3,26 taleri la casa răsurilor pentru salariile funcţionarilor publici.

În timpul războiului din 1806-1812, sarcinile contribuabililor s-au dublat, în urma furniturilor, prestaţiilor şi transporturilor efectuate pentru armată. Numai întreţinerea spitalelor militare s-a urcat în 1808 la 89 de lei de lude, încât contribuţia totală a unei lude a atins suma de 142 de lei pe an. În anii următori, numărul ludelor scade la 24.146 în 1809, la 16.000 în 1811-1812, pentru a se ridica în 1814 la 25.000.

Scăderea şi fluctuaţia numărului ludelor se explică prin sărăcirea şi fuga unei părţi a populaţiei, prin efectele „ciumei lui Caragea”, prin înmulţirea numărului scutelnicilor şi posluşnicilor şi prin mărirea numărului membrilor ludelor. Înlocuirea birului pe cap de familie cu repartiţia pe lude a urmărit să îngrădească fuga contribuabililor. Membrii ludelor erau solidar responsabili de plata cotei lor. Dacă unul fugea şi se înstrăina, cei rămaşi trebuiau să plătească şi partea lui. Această parte se numea năpastă. Prin urmare, membrii unei lude ori fugeau cu toţii, ori se păzeau unii pe alţii ca prin fuga unuia să nu le cadă năpasta pe cap.

Reînnoit în 1814, regulamentul finanţelor a fost modificat în 1818 de divan şi întărit de Caragea puţin timp înainte de fuga sa. Aşezământul din 1818 a fost întocmit după verificarea amănunţită a gestiunii domnilor Caragea şi Scarlat Callimachi în tot cursul domniei lor, din 1812 până în 1818. Verificarea, ordonată de cabinetul de la Petersburg şi efectuată de consulii de la Bucureşti şi Iaşi pe baza actelor vistieriei, a stabilit veniturile şi cheltuielile celor doi domni şi daunele suferite de ţară în urma furniturilor capanului. Aşezământul a prevăzut măsuri pentru abolirea sarcinilor neautorizate de hatişeriful din 1802, a redus impozitele la un nivel suportabil şi a rostit anatema împotriva urmaşilor care l-ar călca. Şi acest aşezământ a rămas pe hârtie.

În ciuda termenelor fixate după fiecare reformă, sferturile se înmulţeau şi între aceste termene contribuabilii erau supuşi la plata altor dări suplimentare, impuse şi repartizate după aceleaşi norme ca şi birul, de care nu se deosebeau decât prin denumire, de pildă: ajutorinţa de vară, ajutorinţa de iarnă (care uneori făcea cât zece sferturi), banii fânului şi ai menzilului (poştei), lipsa ludelor (în Ţara Românească) şi neajunsul cheltuielilor vistieriei (în Moldova), menite să acopere deficitul bugetar.

Astfel, toate încercările de a uşura sarcinile fiscale şi de a stârpi abuzurile au rămas fără efect. Pentru aplicarea regulamentului finanţelor din 1818, care prevedea o repartiţie mai „cumpănită” a birului, şi pentru a trece la dajdie pe contribuabilii dosiţi, vistieria Ţării Româneşti a efectuat în octombrie-decembrie 1819 o adevărată raionare economică a ţării pe plăşi şi sate. În urma acestei operaţii, numărul contribuabililor a fost mărit cu 12 536 de familii.

Criteriile după care s-a procedat la ameliorarea compoziţiei ludelor ne sunt cunoscute din Condica pentru îndreptarea sămilor din 1819. Vistieria a stabilit o distincţie între plăşile de la câmpie pe care le-a încărcat şi cele de la munte, pe care le-a uşurat. Apoi, la constituirea ludelor, s-a ţinut seama de aşezarea satului în raport cu un debuşeu (oraş, port) şi cu posibilităţile de câştig sau de fugă ale locuitorilor, de starea materială şi de „firea” populaţiei, adică de spiritul de împotrivire.

Principiul călăuzitor era de a se păstra „întregimea satelor”. Pentru acest motiv s-a evitat să se constituie zone fiscale uşurate de bir alături de altele împovărate, fiindcă aceasta dădea „pricină dă mâhnire şi dă răspândire din partea unui judeţ către altul”. Satele mărginaşe, ca acelea din plăşile Călmăţui şi Marginea (Olt), deşi făceau afaceri cu locuitorii din sudul Dunării, şi prin urmare, ar fi trebuit să fie încărcate, au fost uşurate, fiindcă puteau în caz de nemulţumire să treacă dincolo. De asemenea, satele cunoscute pentru „cuget de protivnice şi zmintitoare urmări” erau menajate.

După aceste considerente, birnicii erau împărţiţi în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi, iar unităţile fiscale, numite lude, erau constituite dintr-un număr mai mic de fruntaşi, dintr-unul mai mare de mijlocaşi şi dintr-unul şi mai mare de codaşi. De pildă, în plăşile judeţului Dolj, care erau situate în apropierea Craiovei, unde-şi puteau desface produsele, ludele erau alcătuite din trei fruntaşi, cinci mijlocaşi şi opt codaşi.

În plăşile de la munte, „fiind părţi dă pădure, locuri înfundate”, ludele se compuneau din respectiv 4, 6, 8 familii, în schimb, satele de moşneni erau încărcate, fiindcă după observaţia vistieriei, ţăranii liberi nu-şi părăsesc satele. Astfel, două plăşi din Teleorman, care au format totdeauna o caracteristică insulă moşnenească, se plâng de „marea năpăstuire” a administraţiei lui Caragea, care era încredinţată că „săracii lăcuitori, având, fieşcare câte o puţină parte dă loc, vor răbda orice sarcini fără dă a dosi”.

Al doilea capitol însemnat al veniturilor domniei îl formau dările indirecte, percepute asupra principalelor produse ale ţării: taxa pe porci şi pe stupi numită dijmărit (în Moldova deseatina), oieritul (în Moldova goştina), taxa pe vin sau vinăriciul (în Moldova vădrăritul). Aceste taxe se numesc huzmeturi în Ţara Românească şi rusumaturi în Moldova. La acestea se adăugau venitul vămilor interne şi al celor de hotar şi venitul ocnelor.

Spre deosebire de bir, care, independent de diferitele sale denumiri, se percepea totdeauna direct de către domnie prin organele ei fiscale, dările indirecte erau adjudecate unor arendaşi care se numeau otcupcii. Arendarea acestor dări constituia un însemnat izvor de venit pentru marii boieri şi pentru negustorii deţinători de capital. Ei realizau un câştig însemnat din diferenţa cu care, la rândul lor, subarendau pe judeţe şi plăşi, unor boieri cu mijloace financiare mai modeste, dreptul de a încasa dările indirecte.

În 1822, vămile au fost arendate pentru suma de 690.000 de taleri stolnicului Lahovari, care le-a subarendat pentru suma de 707.000 de taleri, realizând un beneficiu net de 17.000 de taleri. În 1823, vămile au fost adjudecate pentru 750.000 de taleri căminarului Polizache, care le-a subarendat cu un beneficiu de 43.910 taleri. Toate aceste categorii de intermediari între stat şi birnici se îmbogăţeau prin ceea ce încasau peste cotele legale. „Ponturile” contractelor de arendă prevedeau normele după care otcupciii aveau să procedeze la încasarea dărilor, dar aceste norme nu erau respectate.

Numeroase porunci domneşti şi jalbe ale locuitorilor dezvăluie abuzurile la care se dedau încasatorii cu sprijinul ispravnicilor şi zapciilor. Cartea căimăcămiei Ţării Româneşti din 1807 arată cum ispravnicii, din interes, asistau impasibili la „cumplitele mijloace” prin care dijmarii „pradă şi jăfuesc pe săracii locuitori”, încasând la un ban zece „peste ceea ce au dat cămării domneşti”.

Povara dărilor indirecte era adesea agravată de domnie însăşi, care, pentru a face faţă unor dificultăţi financiare, dubla sau tripla impozitele indirecte. Astfel, în 1798, domnul Hangerli dublează arenda huzmeturilor, iar în 1815 vistieria propunea lui Caragea aplicarea unui adaos la vinărici, dijmărit şi oierit, pentru acoperirea unor cheltuieli provocate de cererile otomane de care şi salahori. Majorarea reprezenta dublul vinăriciului anterior (de la 5 la 10 parale vadra.) Alexandru Suţu a obţinut în 1819 triplarea huzmeturilor pentru plata datoriilor contractate cu prilejul numirii în scaun.

La începuturile organizării statului feudal, veniturile acestuia şi ale domnului se confundau. Mai târziu vistieria statului şi cămara domnului au început să se separe, pentru ca cererile mereu crescânde ale turcilor să nu înghită odată cu veniturile statului şi resursele domnului. Fiecare din cele două case erau alimentate de surse de venit diferite. Principala sursă de venit a vistieriei era birul. Cămara domnului şi-a rezervat impozitele indirecte.

În Ţara Românească, doamna primea birul ţiganilor şi 2.000 de dramuri de aur din contribuţia ţiganilor aurari. În Moldova ea avea venitul ţinutului Botoşani. În ansamblul veniturilor statului, birul reprezenta capitolul cel mai important. În Moldova, bugetul anului 1785 a realizat la venituri 2.840.000 de taleri sau lei şi anume: 1.775.000 din birul ţăranilor, 490.000 din rusumaturi (goştină, deseatina şi vădrărit), 500.000 din venitul vămilor şi ocnelor şi 75.000 din contribuţia altor dajnici.

În 1818, bugetul Moldovei a marcat la venituri 1.867.164 de taleri, din care 1.442.164 proveneau din bir, iar 425.000 din rusumaturi (deseatina 86.000, vădrăritul 246.000, goştina 93.000). Bugetul Ţării Româneşti se cifra în 1782 la 3.550.000 de taleri venit, la care ţăranii birnici contribuiau cu 2.200.000 de taleri, şi tot ei plăteau şi cea mai mare parte a impozitelor indirecte. În 1815, 18.000 de lude au fost impuse la 278 de taleri fiecare (165 de taleri pentru vistierie, 35 pentru poştă, 78 pentru lefuri), ceea ce, împreună cu dăjdiile breslelor şi străinilor, face 5.280.000 de taleri proveniţi din bir. În 1816, huzmeturile au produs 1.365.357 de taleri, vămile 700.000 iar ocnele 530.000 de taleri.

Regulamentul finanţelor din septembrie 1818 a redus contribuţia ţăranilor birnici de la 304 taleri de lude, propuşi de anaforaua divanului, la 212 taleri repartizaţi astfel:

  • pentru vistierie - 114 lei pe an
  • pentru lefurile funcţionarilor - 63 lei pe an
  • pentru menziluri (poşte) - 35 lei pe an
  • total - 212 lei pe an

Regulamentul prevede ca străinii care beneficiază de un regim special să fie trecuţi la dajdie şi să se caute birnicii dosiţi. Astfel s-ar fi creat încă 1.000 de lude, ceea ce ar fi permis să se uşureze şi mai mult sarcinile celorlalţi contribuabili. Regulamentul a fost întărit cu jurământ şi domnii următori care i-ar fi adus vreo schimbare au fost afurisiţi. Dar mai înainte ca reducerile prevăzute să fi fost puse în aplicare, Caragea a fugit, iar succesorul său, Alecu Suţu, avea să întreacă chiar şi fiscalitatea lui Caragea.

Repartiţia cheltuielilor statului

Cum se împărţeau veniturile statului între cei trei beneficiari: turcii, domnul şi boierii? Tabloul amănunţit al cheltuielilor celor doua principate pe anul bugetar 1818-1819 ne permite să dăm un răspuns precis la această întrebare capitală. Bugetul Ţării Româneşti pe 1819 s-a cifrat la 5.910.129 de lei, al Moldovei la 1.443 047 de lei. La cheltuielile mărturisite se adăugau însă cheltuielile secrete, care, după Alexandru Suţu, se ridicau la 1.000.000 de lei şi se făceau în folosul miniştrilor turci.

Numai bairamul ar fi costat 300.000 de lei, în loc de cei 90.000 înscrişi în buget. Dăm repartiţia pentru Ţara Românească; pentru Moldova, repartiţia se face în aceeaşi proporţie, dar asupra sumei de 1.443.047. Cheltuielile mărturisite pentru turci se ridicau la 2.083.000 de taleri; pentru domn 1.394.000; „pentru ţară” 2.428.129. Veniturile Ţării Româneşti se repartizau deci, între cei trei beneficiari, în proporţiile următoare: turcii 35%, domnul 25%, „ţara” (partea cea mai mare revenea boierilor) 40%. Dar, cum am văzut, acestea sunt cheltuielile mărturisite.

La prima categorie trebuie să mai adăugăm 1.000.000 cheltuieli secrete. În al doilea rând, la cheltuielile ţării am adăugat capitolul „poşte”, care nu serveau nici interesele economiei, nici ale maselor populare, ci aproape exclusiv ale domniei şi ale Turciei. Dar ceea ce e şi mai semnificativ e faptul că toate cheltuielile curţii - de la masa şi îmbrăcămintea membrilor familiei domnitoare, hrana şi întreţinerea grajdurilor, plata personalului de serviciu şi până la darurile făcute de domn cu ocazia diferitelor sărbători, nunţi, botezuri şi înmormântări - toate erau acoperite nu din veniturile cămării domneşti, ci din vistieria statului. Apăsătoare prin masa lor, impozitele au devenit intolerabile prin repartiţia şi perceperea lor.

Jumătate din locuitorii ţării erau scutiţi de bir în favoarea boierilor. Boierii, neamurile, clerul şi mazilii nu plăteau deloc sau plăteau puţin. În afară de aceştia mai erau o mulţime de „privilegiaţi”, care beneficiau de scutiri parţiale sau totale. Din 194.000 de familii aparţinând „stării a treia”, care, în regimul de privilegii al societăţii feudale, ar fi trebuit să fie supuse la dări, 76.000 erau, după recensământul din 1819, scutite de bir. Printre acestea, cel mai mare număr - 41.168 - era al scutelnicilor şi posluşnicilor. La aceştia se adaugă numărul excesiv al preoţilor, al slujbaşilor poştei (surugii, ajutoare de surugii şi impiegaţii): 1.519 şi categoria tocmitorilor (străini aşezaţi pe bază de tocmeală): 2.634.

Dacă ţinem seama de marele număr de evazionişti şi de existenţa unor sate de 40-100 de familii formând o singură lude datorită protecţiei unui mare boier şi de faptul că în această listă nu sunt cuprinse boierimea şi clerul înalt, aprecierea care face numărul scutiţilor egal cu acela al birnicilor nu este departe de adevăr. Numărul scutelnicilor şi posluşnicilor la care aveau drept eparhiile, mănăstirile şi diferitele grade de boieri era stabilit prin hotărâre domnească.

Abuziv în însuşi principiul său de bază, „privilegiul de obşte al rangurilor”, cum era numită instituţia scutelnicilor şi posluşnicilor, a devenit şi mai nedrept prin modul cum a fost aplicat. Dragomanul consulatului general rus din Bucureşti, Leventis, arată că boierii nu se mulţumeau cu numărul legal de scutelnici, ci îşi făceau un număr dublu, chiar triplu, unii clandestin, alţii oficial, în virtutea unor hrisoave domneşti, cu titlu de „milă” sau ca răsplată pentru serviciu1. Instituţia posluşnicilor îşi are originea în învoielile particulare încheiate de unele sate cu stăpânii de moşie.

Pentru un serviciu făcut obştii unul sat - apărare în justiţie, amânare sau ajutor pentru plata unei datorii, o scutire - satul acorda puternicului său protector un pădurar, un morar sau un cioban. Astfel de învoieli particulare s-au generalizat cu timpul şi au devenit obicei. O parte însemnată a contribuabililor a fost scoasă de sub autoritatea vistieriei şi a trecut sub stăpânirea boierilor, care încasau de la scutelnici taxele datorate statului, iar de la posluşnici diferite servicii (ca vieri, argaţi, paznici, pădurari, ciobani).

Domnii Ţării Româneşti şi Moldovei furnizau consulatelor străine lemne de foc şi nutreţul necesar grajdurilor lor. Ei le puneau la dispoziţie, sub numele de posluşnici, curieri, sacagii, tăietori de lemne şi un număr de alte persoane care le făceau servicii personale. În schimbul acestor servicii, şi posluşnicii consulatelor erau scutiţi de dăjdii. La începutul anului 1821, un delegat al bulgarilor stabiliţi în Ţara Românească s-a plâns lui Stroganov că, dintr-un număr de 5.000 de familii bulgare constatate de ultimul recensământ, Caragea a atribuit câteva sute, dintre cele mai bogate, consulatului rus. Fiecare dintre aceşti posluşnici era obligat să presteze o redevenţă în natură sau în numerar între 70 şi 100 de taleri pe an. Al. Pini a confirmat faptul, justificându-l prin obiceiul pământului.

În sfârşit, sub numele de scutelnici şi de posluşnici, boierii scuteau sate întregi, în care sameşii vistieriei n-aveau dreptul să pătrundă. Anaforaua vistieriei din februarie 1819 denunţa abuzurile care se făceau cu scutelnicii. Contrar dispoziţiilor vistieriei, ispravnicii dădeau scutelnici fără ordinul vistieriei, îi alegeau nu dintre mijlocaşi, ci dintre fruntaşi, şi luau ruşfet (mită) de la ei. Ei favorizau scoaterea ţăranilor înstăriţi din rândul birnicilor şi înscrierea lor în rândul privilegiaţilor. Ei permiteau ca unii stăpâni de moşie să plătească impozitul satului şi să-şi asigure astfel munca locuitorilor. Prin aceasta, celelalte sate ale judeţului erau încărcate şi de angariile satelor scutite, ceea ce ducea la spargerea satelor.

Pentru a realiza resursele necesare statului, domniei şi boierilor de la o masă impozabilă atât de redusă, aparatul de percepere a recurs la mijloacele de constrângere şi la torturile cele mai sălbatice. Sub Alexandru Suţu (1819-1821), dăbilarii (strângătorii birului) legau copii de 11-12 ani spate la spate şi, în toiul iernii, turnau apă peste dânşii de îngheţau şi li se lipeau trupurile. „Şi era o jalnică privire văzându-se peile rupte şi sângerate când în silă să dezlipea trupurile, şi părinţii lor erau siliţi să-şi vânză tot, până şi boul ce-i scotea hrana din pământ, ca să scape pe copiii lor din cumplitele tiranii. Pe alţii iarăşi îi căznea cu bătăi, cu fumuri şi cu groaznice închisori friguroase şi puturoase, nemâncaţi şi neadăpaţi”.

Iată şi mărturia unui boier, Dinicu Golescu, care a cunoscut şi rânduielile din alte ţări: „Birnicul Ţării Româneşti, care lăcuiaşte într-acel bogat şi frumos pământ, este într-o sărăcie şi întru o ticăloşie atât de mare, încât un strein este peste putinţă să crează această proastă stare. Şi că pentru banii de bir, s-au urmat şi pedepse ca să dea ceea ce nu are, şi atâţi câţi nu poate agonisi. O! se cutremură mintea omului, când îşi va aduce aminte, că făptura dumnezeirii, omenirea, fraţii noştri, au fost câte zece aşternuţi pe pământ cu ochii în soare şi o bârnă mare şi grea pusă pe pântecele lor, ca muşcându-i muştele şi ţinţarii nici să poată a să feri... Alţi creştini, tot pentru dare de bani, au fost spânzuraţi cu capu în jos, şi alţi iarăşi închişi în coşare de vite, unde le-au dat fum, şi alte multe asemenea pedepsi”.

Iată şi mărturia unui cleric, Dionisie Eclisiarhul: „Slujbaşii închidea oameni şi mueri prin coşeri şi-i înneca cu fumuri de gunoi şi cu ardei-i afuma şi-i ţinea închişi zâua şi noaptea flămânzi să dea bani, pe alţi-i lega cu mâinile îndărăt şi cu spatele de garduri, şi-i bătea cu bicele, pre alţii legaţi-i băga cu picioarele goale în zăpadă geroasă, aşa chinuia pe creştini...”. Lăsat pradă rapacităţii tuturor slujbaşilor, de la cel mai mare până la cel mai mic, ţăranul a fost redus - după expresia unui mare boier şi viitor domn, Mihai Sturdza, el însuşi unul din cei mai mari spoliatori ai ţărănimii - „la starea abjectă de brută”.

Fuga birnicilor

Ţăranii birnici care n-au putut scăpa de crunta exploatare fiscală intrând în rândul „privilegiaţilor” ca scutelnici sau posluşnici, în categoria ruptaşilor sau în satele apărate de un personaj puternic, au căutat mântuire în fugă, atât înăuntru, cât şi în afara hotarelor ţării. Această migraţie continuă, pe care aparatul de stat, slab şi corupt, nu era în stare s-o stăvilească şi care, de altfel, era încurajată de apriga goană pentru braţe de muncă a stăpânilor de moşie, a creat o situaţie de nesiguranţă şi de haos.

Ţăranii fugeau dintr-un sat în altul, dintr-un judeţ în altul, în căutarea unor condiţii mai puţin apăsătoare. În general, ţelul lor era de a se aşeza în slobozii, printre „străinii” imigraţi, care beneficiau de un regim fiscal privilegiat (rupta). Deseori, pentru a-şi atinge scopul, ei luau drumul ocolit al emigraţiei. Ispravnicul judeţului Romanaţi raporta vistieriei că mulţi ţărani fugiţi în sudul Dunării s-au întors după trei luni şi, sub cuvânt că erau străini, „au intrat în sloboziile străinilor şi s-au făcut străini”.

Deplasarea permanentă şi în proporţii de masă a ţărănimii dezorganiza sistemul fiscal, altera catagrafiile şi repartiţiile, uşura contribuabilii fugiţi în dauna celor rămaşi şi împiedica funcţionarea sistemului fiscal în sensul fixat de legi. Pentru a pune capăt acestei situaţii, domnia a recurs la o serie de măsuri, în care represiunea alterna cu concesiile. În primul rând, autorităţile s-au căznit să aducă la urmă pe fugari. Se trimiteau să-i caute „gonaci” care, dacă îi descopereau, îi legau şi-i aduceau înapoi.

Dar chiar când ţăranii fugiţi erau descoperiţi, nu era lucru uşor să fie ridicaţi. Satul în care se aşezaseră se împotrivea gonacilor, fiindcă adăugirea unor noi contribuabili uşura situaţia fiscală a satului. De aceea, în faţa ameninţării cu fuga, mai ales a satelor de la margine, vistieria s-a văzut adesea silită să facă concesii şi să acorde nemulţumiţilor „scăzăminte”.

În momentele deosebit de critice, când fuga ameninţa să golească ţara de birnici şi de braţe de muncă, domnia fu silită să generalizeze aceste concesii, să uşureze sarcinile birnicilor şi să adopte sisteme fiscale mai puţin apăsătoare. Aşa se explică reformele fiscale din 1775, 1783, 1804, 1814, care, fixând cuantumul sarcinilor şi termenele de plată, căutau să creeze condiţii de stabilitate şi să stăvilească fuga.

În acelaşi timp, ocârmuirea a căutat să atragă cât mai mulţi colonişti străini, acordându-le un regim fiscal de favoare (rupta) şi punându-i sub protecţia unui organ special, isprăvnicatul străinilor, menit să-i apere de abuzurile organelor administrative şi fiscale. Acest regim a atras un mare număr de „ungureni”, adică de români din Transilvania, şi de bulgari din sudul Dunării, care, „deschizând locurile acestei ţări şi împodobindu-le cu nenumărate semănături, înspre îmbivşugarea obştiei”, au creat sate întregi, spre folosul vistieriei.

În 1818, Caragea, sub pretextul de a uşura situaţia birnicilor, a legat pe străini cu lude la vistierie. Rezultatul a fost că sloboziile s-au spart şi vreo 500 de familii s-au întors la locul lor de origine. Pentru a împiedica şi pe ceilalţi să plece, ocârmuirea a fost silită să restabilească, în iulie 1819, privilegiile străinilor. Cazul acesta dovedeşte că ceea ce făcea intolerabilă viaţa ţărănimii era exploatarea fiscală. De groaza birului, satele se spărgeau şi oamenii îşi luau lumea în cap.

Celelalte condiţii de existenţă, îndeosebi obligaţiile în muncă,. erau mai uşoare decât în ţările vecine. De aceea, era de ajuns să se acorde garanţii împotriva fiscalităţii excesive şi arbitrare, pentru ca ţara să se umple de locuitori, atraşi din toate ţările vecine de fertilitatea şi de întinderea pământului disponibil. Şi iarăşi era de ajuns ca străinii imigraţi să fie trecuţi în dajdie la vistierie şi supuşi regimului comun al birnicilor, pentru ca sloboziile să se spargă.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …