Finanţele statului, încercările de reformă şi dările în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Impozitele

În ce priveşte înmulţirea şi creşterea impozitelor, aceasta nu se poate tăgădui, căci doar din veacul al XVI-lea sarcinile ţărilor române deveniseră din ce în ce mai apăsătoare. Statul turcesc se organizase din ce în ce mai mult pe abuzul puterii publice şi, cu cât timpul trecea, cu atât mai mult se adresau principatelor dunărene pentru îndestularea nevoilor împărăţiei, precum şi a nesaţului marilor şi micilor demnitari şi a paraziţilor de Curte.

Războiul sfânt nu mai aducea nici o pradă; favoarea Porţii nu mai era cumpărată cu daruri scumpe, multe provincii erau lipsite aproape de orice însemnătate pentru vistieria împărătească, pentru că pe încetul se smulseseră din întreg, iar puterea şi inteligenţa lipseau pentru a se împotrivi cu măsuri energice acestui proces de descompunere. Raiaua dunăreană ajunsese cu vremea singura hrănitoare a imperiului, iar cheltuielile statului în decădere le purta sărmanul şi chinuitul ţăran român. Chiar cei mai buni cârmuitori trebuiră să se dea învinşi în faţa acestei necesităţi de neînlăturat.

„Grecul” trebuia să ceară ceea ce i se pretindea şi lui de către turci şi, pe lângă aceasta, lăsând la o parte întreţinerea Curţii sale, tot ce-i era de nevoie ca să-şi păstreze domnia prin daruri către toţi puternicii din Constantinopol. În fond, totul atârna numai de întâmplare şi de dispoziţia momentană a acelora care tocmai atunci ţineau frânele împărăţiei turceşti. Lipsea orice statornicie, orice siguranţă; odată, aşa scriu în anul 1769 boierii moldoveni comandanţilor ruşi, domnii luau mai mult, altădată mai puţin, căci nimic nu era neschimbător1.

Pe de altă parte, printr-o veche tradiţie se stabiliseră izvoarele veniturilor domneşti, adică ale statului: străvechea capitaţie, darea „pe nume” se culeg-a pentru a plăti birul, de când exista un tribut, şi afară de aceasta domnul avea dreptul patriarhal ca, din fiecare produs al ţării, fără deosebire dacă satul în chestie era liber sau aparţinea vreunui boier, unei mănăstiri sau unei episcopii, să ia dijmă.

Ca şi înaintaşii lor, dependenţi şi ei până la 1774 de bunul plac turcesc, „fanarioţii” nu aveau nici ei alte mijloace, de care s-ar fi putut sluji ca să-i mulţumească pe stăpâni. Pe lângă acestea ei erau, ca şi înaintaşii lor, tot aşa administratori buni sau răi ai finanţelor statului. Porţii şi slujbaşilor ei, aveau să le dea domnii români din veacul al XVIII-lea ceea ce se va enumera mai jos. Nu puteau refuza nimic; numai câţiva privilegiaţi printre dânşii avură curajul să ceară o scădere a pretenţiilor prea mari, dar numai în rare cazuri şi în măsură mică au izbutit. În primul rând trebuia să se dea tributul.

În Ţara Românească el se urcase la o sumă mare, de neîndurat încă sub cârmuirea, în alte privinţe norocoasă, a lui Brâncoveanu, şi în zadar făcură urmaşii acestuia încercarea să desfiinţeze „adaosul” pe care el trebuise să-l încuviinţeze. Nicolae Mavrocordat îşi întrebuinţa toată influenţa sa şi plăti 100 de pungi, numai ca să obţină scăderea dobânzii; la urmă trebui totuşi să se trimită continuu, anual, suta de pungi cerută. Pe lângă tribut, el trebui să plătească, întocmai ca şi vecinul său din Moldova, mucarerul, pentru ca să i se „înnoiască” domnia în fiecare an: „micul mucarer” se ridica pentru Ţara Românească la 50.000 de lei, adică taleri pe socoteala turcească, pe când un domn moldovean avea de dat numai pe jumătate, 25.000 de lei.

Fiul lui Nicolae, cu toate că personal nu era un om lacom, trebui să pună pe grumazul apăsatei ţări noi poveri ca să rămână domn; concurentul său fără scrupule, Mihai Racoviţă ridicase mucarerul până la 250.000 de taleri, dar acesta este desigur „mucarerul mare”, pe care fiecare voievod trebuia sa-l trimită după domnia „legală” de trei ani, pentru ca să primească un nou steag împărătesc printr-un nou agă de întărire, Schemiagasi.

Constantin dovedi împăratului că el nu-i mai puţin zelos decât acel bătrân şi şiret Mihai, şi făgădui încă o nouă dare, geaigeaua ca dar pentru persoana împăratului, pentru tezaurul lui personal: astfel se stoarseră încă 500.000 de lei anual şi bineînţeles că şi înalţii demnitari ai Porţii trebuiră să primească partea corespunzătoare pentru favoarea şi serviciile lor. La o nouă regulare a graniţelor, pe care de altfel turcii dunăreni din veacu1 al XVIII-lea le observau cu mai puţină îngrijire decât cei din al XVI-lea, ca şi pe baza dovezilor scrise şi orale aduse, câteva petece de pământ şi insule trecură la principat, dar pentru aceasta, după vechiul obicei, se ridică şi tributul cu 2.000 de lei.

Din moşioara Odaia Vizirului, câştigată în 1690, ale cărei venituri se cuveneau marelui vizir de atunci, păstorii şi ţăranii turci nelinişteau toată jumătatea răsăriteană a Ţării Româneşti: Scarlat Ghica socoti că e practic să recâştige acest cuib tulburător de pace, şi aceasta însemnă din nou pentru bieţii ţărani români o urcare a tributului cu 25.000 de taleri.

Dar aceasta tot nu era încă destul. De când cu decăderea puterii turceşti, nu mai soseau atât de des şi aşa de regulat ca în marea perioadă de cucerire, din Marea Neagră sau Egee la Constantinopol galerele încărcate cu grâu, căci reaua administraţie favoriza şi conruperea funcţionarilor. De aceea hrănirea stăpânilor căzu tot mai mult în spinarea raialei de la Dunăre, şi, pentru a avea un pretext, se cerea în mijlocul păcii provizii de grâne pentru război, zaherea, ba chiar pentru un lagăr neexistent. De altfel, desfrânaţii negustori de grâne asiatici, lazii puţin folositori ţării, nu mai vin acum primăvara cu corăbiile lor la Galaţi pentru Moldova şi la Brăila pentru Ţara Românească.

Domnul Ţării Româneşti era dimpotrivă, îndatorat să trimită la un timp hotărât spre porturile de la Dunăre, pe cară închiriate, cam 30.000 kg din principatul său, care era mai bogat decât Moldova. Preţul trebuia scăzut din tribut, dar aceasta de regulă se uita. Birnicii aveau libertate să dea această zaherea în natură, dar atunci era în primejdie să-şi vadă reclamate de către funcţionarii turci produsele sale ca stricate sau neîndestulătoare; se mai putea însă plăti domnului costul lor, şi aceasta era mai obişnuit. Cu vremea această nedreaptă contribuţie de război a fost încă dublată.

Moldova, în timpul lungului, greului şi pustiitorului război cu Polonia, scăpase de obişnuitele ei greutăţi. Însă, după pacea de la Carlovăţ, principatul, care nădăjduise o suzeranitate creştină, trebui să-şi reia vechile îndatoriri. Despre o creştere a tributului, a inucarerului, nu e vorba aici în cronici; se dădea numai vechiul haraciu, pe lângă darurile în bani, blănuri şi alte lucruri, la marea serbătoare a Bairamului, „Pastele mohammedan”, peşcheşul Bairamului. Totuşi, o altă povară afară de cele vechi se impuse pe umerii şi aşa destui de încărcaţi ai locuitorilor săteşti.

În urma ultimelor întâmplări din războiul cu Polonia, în urma năvălirii ruseşti şi a planurilor creştine de conspiraţie, turcii înţeleseră de ce mare valoare era o graniţă răsăriteană bine asigurată a împărăţiei europene. Cetăţile din timpul lui Soliman şi dinainte de dânsul, de la Nistru şi de la Dunărea de Jos, fură de aceea din nou întărite şi, după o aşa zisă expediţie contra Poloniei, serascherul porunci, în 1713, însoţitorului său Nicolae Mavrocordat să readucă într-o stare mai bună vechile ziduri ale Hotinului; el însuşi rămase acolo ca paşă şi alipi o bună parte din ţinutul mărginaş la cetatea anexată.

Curând după aceea - pe Soroca o ameninţă odată intrarea unei garnizoane turceşti - se mula graniţa de miazănoapte a statului tătăresc din Bugeac pe socoteala ţării, şi preţuitele ajutoare de război ale turcilor câştigară, în condiţii pe care astfel de oaspeţi nu erau în stare să le păstreze, o sfoară din pământul basarabean lungă de treizeci şi două de ceasuri, dar largă numai de două. Aceasta duse iarăşi la multe neplăceri şi pustiiri.

De acum domnilor Moldovei îi mai văzu şi sarcina să îngrijească ei cu proviant, cu tot felul de fabricate apusene, cu lemne etc. pe mai marii tătarilor, şi mai ales pe acum puternicii şi foarte influenţii paşi de Hotin şi Benelor, precum şi pe subordonaţii lor, comandanţii din Acherman, Chilia şi Ismail, ba chiar şi pe cei din depărtatul Oceakov. Întruna alergau olaci, slujbaşi şi soldaţi de la Galaţi spre aceste puncte de graniţă, serhaturile, şi din Hotin, Bender şi alte cetăţi spre porturile dunărene. De aceea mereu erau daruri de făcut, mosafiri de găzduit în hanuri turceşti, beilic în „Casa domnească” din Iaşi sau la conace (de la turcescul konak) cu tot felul de lucruri preţioase, necesare sau de prisos, şi de procurat cai şi însoţitori pentru călătoria cu poşta - menziluri, - iarăşi un cuvânt turcesc.

Dar pentru Moldova şi Ţara Românească nu doară aceste exploatări, dintre care unele într-adevăr nu puteau fi prevăzute, erau boala fără leac, boala care consuma măduva şi viaţa. Ea provenea mai degrabă din totalizarea sumelor ce apar în socoteli: darurile faţă de turci, plocoanele faţă de „persoane ştiute”, altfel de persoane fără nume, „ştiute numai de domn”, - bani care porneau la Constantinopol pentru achitarea vechilor datorii, sineturi sau sume care erau ceruta de agenţii din capitală.

Era marele nesaţ atoatestăpânitor, nesaţ neruşinat, care nu cunoaşte nici un hotar al omeniei, al moralei şi al propriului interes adevărat, din partea tuturor celor, mari şi mici, care numai pe baza credinţii lor mohamedane socoteau că au dreptul să pună la muncă pentru ei şi pentru leneşul lor lux ordinar nesfârşita mulţime a creştinilor fără drepturi. Cine putea socoti aici incalculabilul? Dar tot acest incalculabil trebuia totuşi plătit în clipa în care era cerut, căci uşor se găsea doar un alt „grec” care făgăduia să dea şi mai mult.

Pentru a aduna suma cerută, domnul avea la îndemână în primul rând vechea dare, birul, cai - se încasa în epoca fanarioţilor ca şi mai înainte. Birul nu avea un hotar de creştere, şi se luase încă de mult obiceiul ca, pe lângă suma obişnuită, să se mai impună un adaos, când cererea împărătească întrecea suma obişnuită, şi acesta era mai totdeauna cazul. Cel dintâi domn român care, din motive nobile, încercă să aducă ordine în această situaţie încurcată a fost Antioh, fratele mai mare al lui Dimitrie Cantemir, om simplu şi de modă veche, ce-i drept, dar nu om rău şi nici lacom.

În timpul primei sale domnii, în anul 1700, luă el măsura ca fiecare locuitor al ţării, boierul, mazilul, privilegiatul, chiar şi aşa-numitele bresle, corporaţii de meseriaşi şi de tot felul de străini şi ţăranul să încheie o învoială cu vistieria, pe baza căreia să fie îndatorat numai la plata sumei însemnate pe o bucată de hârtie, pecetluită cu roşu, care purta numele lui, şi anume nu într-o dată, ci în patru termeni, care primiră numele de „sferturi”.

Urmaşul lui, Constantin Duca, nu desfiinţa, ce-i drept, această măsură mântuitoare, dar găsi mijlocul să o împace cu interesele sale, punând să se culeagă opt sferturi în loc de patru, fapt prin care aduse tezaurului suma îndoită. Mihai Racoviţă, domnul pământean care-i urmă în Scaun, dădu proprietarilor şi conducătorilor satelor ordinele necesare ca ei să culeagă sferturile de la toţi locuitorii. La întoarcerea sa, Antioh încheie cu mănăstirile o învoială asemănătoare, o ruptă, care le îndatora numai la o plată de patru ori pe an; dar în locul altor sferturi, el se văzu nevoit să ceară o nouă dare de fiecare coş-fum, care se numi fumărit.

Dimitrie Cantemir înseamnă în a sa Descriptio Moldaviae fumăritul ca singurul izvor din care statul aduna mijloacele pentru acoperirea datoriilor mari; el socoteşte darea fiecărui ţăran la optzeci de aspri, pe când în vreme de război se aşteaptă de la el un taler sau un ducat. Dar şi în această a doua a sa domnie, Antioh păstră vechea sa dare regulată, rupta civertului, plata în patru sferturi; ea se găseşte cel puţin în socotelile pe anul 1706. Probabil că nenorocita introducere a fumăritului, care despoporă din nou multe sate ţărăneşti prin fuga celor mai mulţi din locuitori, se întâmplă abia în 1707 şi această dare a fost apoi păstrată şi de urmaşi ca folositoare.

Brâncoveanu, care sta deasupra oricărei maziliri, rămase, cam tot pe această vreme, credincios vechiului sistem lui bine cunoscut: el nu imită în nici o privinţă exemplul din Moldova. Dimpotrivă, el dădu vecinului modelul unui fel de dijmă care era necunoscut mai înainte în Moldova. Constantin Duca, ginerele domnului muntean, a fost cel dintâi care, afară de goştina pe oi şi de desetina pe albine şi porci, care erau comune ambelor principate, ceru şi urâtul văcărit, care se lua nu numai de pe vaci şi boi, bogăţia ţării, ci şi de pe caii şi bivolii domesticiţi. El ceru şi darea obişnuită în Ţara Românească, anume miere şi ceară, pentru împăratul turcesc, vinăriciul de pe vii, cămănăritul de la vinderea vinului şi pogonăritul pentru fiecare pogon cultivat cu porumb sau tutun.

Nu-i vorba, el jură sus şi tare, că prin aceasta satisface numai o nevoie grabnică, neobişnuită, şi făgădui solemn să nu mai impună iarăşi aceste noi contribuţii. Dar fiecare domn jura numai pentru persoana sa, şi nu pentru urmaşii săi, şi afară de aceasta se găsea totdeauna la îndemână un patriarh care să dezlege la un moment dat un astfel de jurământ. Încă 50 de ani văcăritul a fost luat în Moldova ca un ajutor sigur la caz de nevoie; alte dări nou-introduse avură o şi mai lungă şi le merse şi mai bine pe acest nou pământ bogat.

În Moldova, ca şi în Ţara Românească, grecul Nicolae Mavrocordat apăru ca reprezentantul unei direcţii nouă, mai bune, ca un părinte al ţării în înţelesul unui absolutism luminat. El aduse din nou în uz rupta şi puse să se însemne anume numele birnicilor, şi aceasta chiar îndată după întâia sa numire din anul 1709. Această „ruptă” însă nu se pomeneşte în a doua a sa domnie din Moldova, în timpul căreia, „fără să se gândească la pagubele tezaurului său”, el scăzu vădrăritul şi renunţă pe rând la birurile împrumutate, pogonărit şi ţigănărit - acesta din urmă se lua de la robii ţigani.

Întâia sa domnie în Muntenia a fost prea scurtă şi plină de griji; dar, după ce prin pacea din 1718 scăpă din închisoarea sa ardeleană, iar moartea fratelui său Ioan îi crea posibilitatea reînnoirii principatului său, atunci introduseră ruşii sistemul din Moldova, care aici se cheamă rumtori şi însemna tot plata unei sume hotărâte în patru sferturi. Acest sistem aduse aceleaşi roade ca în Moldova şi în celălalt principat.

Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae, văzu însă că astfel de măsuri cădeau în desuetudine sub domnii următori prin noi stoarceri şi că de aceea nu erau de ajuns; aşa Mihai Racoviţă după 1716 cerea în Moldova dările desfiinţate acum, văcărit şi ţigănărit şi chiar dări noi pe mori: morăritul, şi pe prisăci, prisăcăritul. Ca un cetitor zelos al filosofilor filantropi din Apus, care se înflăcărau pentru drept şi organizaţia legală a societăţii, ca om cu gânduri nobile şi faţă de domn conştiincios, şi nu în ultimul rând ca un calculator practic, voi el să introducă reforme binefăcătoare şi înainte de toate să îndrepte esenţial starea finanţelor pe baza unei noi regulari a întregii administraţii româneşti şi a raporturilor sociale.

Austria în Oltenia

Încă un motiv special îl împingea la aceasta. Prin pacea de la Passarovitz (1718), Casa de Austria câştigase cea mai frumoasă, mai bogată şi mai împoporată regiune de peste Olt, căreia noii stăpâni îi dădură numele de „Valahia Mică” (1718). După ceva mai mult de douăzeci de ani, prin tratatul din Belgrad, din 1739, Poarta capătă îndărăt acest ţinut cedat, şi cu toate că unii oameni se gândeau la înfiinţarea unui nou principat, Constantin Mavrocordat ajunse iarăşi regent înăuntrul vechilor hotare, dar trebui pentru aceasta să făgăduiască sultanului biruitor o creştere a tributului de 100.000 taleri, cu toate că la pierderea provinciei respective tributul nu fusese micşorat. Administraţia austriacă a „Valahiei Mici” timp de douăzeci de ani servi lui Constantin, filantropul de la Dunăre, totodată ca model şi ca aviz.

Reforma tânărului Mavrocordat ar rămânea neînţeleasă în trăsăturile ei principale fără cunoaşterea împrejurărilor din Oltenia de la 1718 până la 1739. Reprezentanţii culturii apusene, în uniformă de funcţionari şi ofiţeri, găsiră în ţinutul nou cucerit un cler incult, care era supus tuturor greutăţilor şi, pe lângă acestea, dădea episcopului de Râmnic, fostul „Mitropolit al Noului Severin”, pentru întreţinerea sa un poclon anual; apoi boieri care-şi uitaseră de multă vreme însuşirea lor de războinici, oameni leneşi, ambiţioşi şi urzitori de intrigi, care năzuiau numai la un post strălucitor şi bănos la Curtea din Bucureşti, ei se bucurau de oarecare privilegii la dări şi plăteau oieritul numai la trei ani odată.

Vechile bresle, privilegiatele fiscului, existau încă în număr însemnat şi, pe lângă acestea, austriecii mai găsiră şi alte numeroase categorii: slujitori, aleşi, mazili, văduve, nevolnici, acei care locuiau pe lângă şosele sau care serveau pe moşiile domnului, acum domenii confiscate. Apoi mai erau, mai ales în judeţele de munte, încă mulţi ţărani liberi care posedau bucata lor de pământ ohavnică, moşia lor, vecini, megieşi, care nu atârnau de nici un boier.

Apoi mai veneau mărginaşii care corespundeau lăturaşilor din Moldova: ei se aşezaseră pe pământul boierilor şi căzură cu încetul în starea de rumâni, căci acum ei nu mai aveau, ca şi aceştia, libertatea de a părăsi totul după voie. Cei mai numeroşi locuitori ai „Valahiei austriece”, ca şi ai celei rămase turceşti, aceşti rumâni şerbiţi, datorau stăpânului care-i cumpărase dijma ce se lua din semănături, din prisăci, a douăzecia parte, şi de pe vin, ca vinăriciu, în aceeaşi proporţie. Tot aşa, aceşti ţărani neliberi aveau de plătit fiscului o parte din bogăţia lor în vite: din oi, capre, porci şi boi.

În sfârşit erau îndatoriţi să dea boierului claca, şi aceste clăci erau chiar fără măsură: „atâta muncă pe cât era nevoie”, se spune într-o mărturie oficială. Fiecare cap de familie trebuia să se supună cererii stăpânului său şi să ajute din zorii zilei până la prânz la vreun lucru de câmp sau de casă. Trăiau împrăştiaţi în sate, a căror populaţie se schimba şi care numărau în diferitele anotimpuri mai mulţi sau mai puţini locuitori, după cum aşteptau sosirea birarului sau erau scutiţi de dânsa. Dările constau, cum s-a mai spus, din bir şi dijme; când se ridicau cele dintâi, când cele din urmă, după cum sfătuiau boierii pe domn la ridicarea unuia sau celuilalt, potrivit cu perspectiva semănăturilor sau cu starea turmelor.

Încercările de reformă ale lui Nicolae Mavrocordat n-au avut trăinicie, şi dacă au ajutat pentru moment ţării pustiite; chiar sub Mihai Racoviţă, în anul 1731, Ţara Românească plătea iarăşi vechile biruri: haraciul, lipsa haraciului, sama a treia, poclonul bairamului, şi toate aceste dări fuseseră în fiinţă încă în 1720. De altfel, când Oltenia ajunse în mâna împăratului, Nicolae Vodă probabil că nici nu întreprinsese trecătoarea sa îmbunătăţire a finanţelor. Mijloacele care înlesneau, dacă nu o viaţă culturală, cel puţin plata impozitelor, proveneau din viul comerţ cu turcii, care cumpărau chiar în ţară sau în porturile dunărene, de la ţărani şi boieri, oi, miere, ceară, său şi le dădeau în schimb proştii lor zloţi (guldeni) sau fabricate turceşti.

De oraşe, în adevăratul înţeles al cuvântului, centre de muncă şi bogăţie, nu era vorbă, căci Turnu Severin nu exista încă şi administraţia judeţului Mehedinţi se afla pe atunci în Cerneţi, pe când Craiova, Râmnic şi Târgu Jiu nu erau decât sate cu bâlciuri, unde la anumite zile veneau ţăranii cu produsele lor pentru a face puţine cumpărături - căci tot ce le trebuia fabricau singuri acasă, în modestele lor colibe sărăcăcioase -, şi mai ales pentru a vizita cârciumile din târg. Boierii îşi aveau în oraşe casele lor scunde în mijlocul unei curţi mari; oameni pioşi clădiseră ici-colo biserici. De altfel locuitorii erau în parte de origine străină. Bulgarii în Chiprovaci şi grecii din toate colţurile ţării lor se întâlneau aici.

O prefacere a stării de lucruri era pentru stăpânii de acum o necesitate şi o chestie de onoare şi, pe lângă aceasta, dacă ea dădea un rezultat vizibil, norocos, putea fi un mijloc ca să câştige pentru viitoare planuri de cucerire pe „valahii” care „oftau supt jugul tiranic al voievodului”. Se putea proceda în două direcţii bine deosebite una de alta. Sau se începea opera de restaurare prin păstrarea tradiţiei, a „vechiului obicei” din nurlie mai bune, prin atragerea celor mai bune elemente din boierimea băştinaşă, prin desconsiderarea folosului momentan, fără să se gândească la plata regulată a unei mari „contribuţii”. Sau, în locul organizaţiei româneşti aflate, bună sau rea, se putea crea ceva cu totul nou.

Aceasta din urmă ar fi însemnat să se considere „Valahia austriacă” tot aşa ca orice altă provincie a marii monarhii şi să o supună la o prefacere radicală în sens german, „european”, prin funcţionari străini, care să procedeze după reguli străine. Dar guvernul central avea în primul rând în vedere foloasele fiscului şi consideraţii de apărare într-o regiune de graniţă nou cucerită. Trebuia întâi să atragă aici colonişti, să facă liste de contribuabili, să ţină regulat catastife exacte pentru banii de încasat şi să ridice cazărmi. Restul era să vină mai târziu, şi de aceea nu se întâmplă niciodată.

Boierii nu căpătară, aşa cum ei ar fi dorit, exclusiv administraţia. După multe chibzuiri, Gheorghe, fiul meritosului Şerban Cantacuzino, a fost numit, nu domn, cum voia, ci numai ban - acesta fusese şi titlul, guvernatorului ţinutului „supt turci”. Alături de el era un sfat, în care intrau români, levantini ca Nicolae de Porta, şi germani, şi ai cărui membri se certau mereu împreună şi făceau pe acest slab şi incapabil om încă şi mai puţin capabil. Afară de aceasta exista o administraţie militară, bineînţeles neatârnată de el.

După nesfârşite memorii, propuneri, plângeri şi petiţii, cei din Viena fură nevoiţi să destituie, cu un frumos titlu de general şi o pensie cum se cade, pe bunul şi bietul ban, care vărsă lacrimi mişcătoare şi asigură formal că el nu e „slab” din fire, ci numai că a ajuns astfel fiindcă i se legaseră mâinile. Un preşedinte (praeses) îi luă locul, lucră mai cu energie decât predecesorul şi ajunse în sfârşit la acelaşi ţel: plată punctuală a contribuţiei, constituire de cazărmi, nevoi, neregulă, excese ale soldaţilor şi funcţionarilor inferiori, strigăte ale boierilor care doreau pensii şi privilegii, urmară una după alta, şi sfârşitul a fost ura generală.

Când izbucni un nou război Poarta şi austriecii ieşiră prost, boierii şi ţăranii se duseră în munţi sau peste Olt, la „grecul” în care vedeau totuşi pe domnul lor, stăpânitor după vechi deprinderi şi după sfântul obicei. Însăşi Cârmuirea recunoaşte că ea a rămas singură şi izolată în Craiova. Cu toate acestea se luară multe măsuri de reformă, şi printre ele şi bune, din partea „banului” şi a „praeses”-ului sub controlul suprem al generalului ardelean. Unele dintre ele merită să fie amintite, fiindcă ele au dus la organizări similare în întreaga ţară, unită după 1739 sub supravegherea voievodului.

Boierii cereau absoluta scutire de bir şi voiau să ia în mâinile lor, destoinice sau nedestoinice, toată conducerea. Austriecii le cereau, dimpotrivă, jertfe mari, întrucât nu le încuviinţau stăpânirea nemărginită asupra ţăranilor lor; ba, trebuiau să plătească şi ei, ca şi aceşti despreţuiţi ţărani, oieritul, care alcătuia cel mai însemnat izvor de venituri - fie şi măcar la trei ani o dată. Din cauza acestor măsuri, mai ales după înlăturarea banului, ei erau foarte nemulţămiţi. Clerul avea aceleaşi interese ca şi boierii cu privire la scutirile de dări, şi nici el nu izbuti să obţină păstrarea acestui privilegiu.

Pe lângă acestea, repartiţia, făcută acum, a episcopiei de Râmnic la mitropolitul sârb din Carlovăţ, precum şi numirea episcopului catolic Stanislavici pentru bulgarii convertiţi, jigni clerul înalt, şi nu mai puţin amestecul fiscului în administraţia averilor mănăstireşti. În general ţara suferi, cel puţin elementul românesc, prin situaţia privilegiată a coloniştilor bulgari, care încă mai dinainte se adunaseră, dar acum năvăleau în număr mult mai mare.

Chiar faţă de boieri erau obraznici, le spuneau grosolănii şi le arătau o purtare necuviincioasă, pe când grecii, tot atât de privilegiaţi, nu se arătau deloc mai cruţători în urma privilegiilor acordate decât fuseseră în defăimată epocă turcească. Scăderea valorii monedelor turceşti, pe care negustorii le aduceau în ţară, împiedeca singurul comerţ cu putinţă, căci provinciile austriece vecine, Ardealul şi Banatul Timişoarei, aveau din belşug aceleaşi producte ca şi ţinutul românesc cucerit; măsuri sanitare şi neîncrederea continuu scoasă la iveală împotriva celor „turceşti” contribuiră şi ele la aceasta.

Obiceiul bun consta în stabilirea birului ce trebuia ridicat şi împărţirea lui mai bună, cu toate că perceperea nu se făcea totdeauna omenos. Vechiul bir se stabili la doi lei sau patru florini, sau la trei florini şi douăzeci de creiţari pe an de cap de familie; din vechile dijme se păstrară numai unele, ca oieritul şi dijmăritul. Dar la acestea se adăugiră apăsătoarele dări de aprovizionare, şi încasarea se făcea de către nemiloşi ciocoi de sânge greco-român, şi nu de funcţionari cinstiţi, ba chiar - şi acesta era cazul cel mai nenorocit - prin agenţi ai arendaşilor bulgari din companiile privilegiate.

Apoi se făcu un adevărat mare serviciu nenorocitei populaţii băştinaşe când administraţia imperială nu recunoscu şerbia, rumânia, şi în ţăranii neliberi de până acum văzu numai nişte satani care n-au pământ al lor, ci lucrează pământ străin în schimbul unei despăgubiri în dijme, muncă sau bani; aceasta era tot una cu o ridicare a rumânilor la treapta de mărginaşi. Comandantul ardelean Virmond stabili clăcile lunare ale ţăranilor la două zile pe lună iarna şi trei vara, şi hotărî suma de compensare la 5 sau 2 groşi pe zi; mai târziu însă un urmaş al lui Virmond hotărî o zi pe săptămână.

În sfârşit, în Ţara Românească în vremurile mai de demult nu exista o administraţie perfecţionată, cu toate că în târguri şi sate funcţionau pârcălabi domneşti. Acum însă, pentru a împlini scopurile mai înalte ale tezaurului şi ale războiului, se numiră ca administratori de judeţe funcţionari care erau totdeauna prezenţi în judeţul lor: aceştia erau vornicii, care aveau în mâna lor toată administraţia; în fiecare judeţ se înfiinţară patru cercuri, care stăteau sub ascultarea unui ispravnic - numele înseamnă propriu-zis executor.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …