Finanţarea, înzestrarea şi aprovizionarea armatei române în timpul Războiului de Independenţă

Refuzul puterilor europene de a recunoaşte independenţa României a demonstrat încă odată că singura cale posibilă de a se scutura jugul otoman era participarea la război alături de Rusia. Dar, deşi participarea României la război pentru a-şi apăra independenţa cu armele era o necesitate evidentă, moşierimea, indiferent dacă făcea parte din partidul conservator sau liberal, sub pretextul respectării neutralităţii a continuat să se opună pregătirilor militare. Atitudinea moşierimii se datora şi faptului că ea nu voia să pună arme în mâna maselor ţărăneşti, temându-se ca nu cumva în felul acesta să se aducă vreo ştirbire marii proprietăţi.

Din aceste considerente, conservatorii şi un timp chiar şi liberalii, care le-au luat locul la guvern, nu se preocupaseră de pregătirea pentru război a armatei române. De altfel, după concepţia acestor politicieni, România avea nevoie de un număr mic de soldaţi bine echipaţi şi întreţinuţi, care să servească claselor exploatatoare ca instrument de oprimare, la menţinerea ordinii burghezo-moşiereşti.

Pentru a nu fi silit să pună cu adevărat la contribuţie clasele dominante, posibilitatea unei noi impuneri a maselor producătoare fiind epuizată, guvernul din 1877, cu toate că era format în majoritate din liberal-radicali, n-a înscris în bugetul statului mijloacele care să permită echiparea şi înzestrarea unei puternice armate operative. Bugetul votat în februarie 1877 prevedea pentru Ministerul de Război abia 13.571.344 de lei, deci 15,48% din totalul cheltuielilor prevăzute, cifră mai mică cu 4.919.416 lei chiar decât bugetul aceluiaşi departament pe anul 1876. Unii politicieni liberali, deşi vedeau că independenţa putea fi realizată numai pe calea armelor, n-au insistat pentru majorarea bugetului, sperând că războiul se va amâna.

Abia în primăvara anului 1877, sub presiunea evenimentelor externe, guvernul a început să se ocupe în mod serios de echiparea şi punerea pe picior de război a armatei. Măsurile luate în pripă de guvern, făcând abstracţie de faptul că nu erau echitabile, n-au putut acoperi golurile create de neglijenţa condamnabilă a guvernelor anterioare. Astfel la începerea războiului, armata română nu era înzestrată cu suficient armament modern, nu avea echipament îndestulător, n-avea serviciu de intendenţă, iar statului îi lipseau creditele.

Criza financiară care ţinea din 1874, dezorganizând finanţele statului, a contribuit în mare măsură ca, până în vara anului 1877, cumpărăturile pentru nevoile armatei să fie foarte reduse. Criza a avut repercusiuni asupra situaţiei maselor populare şi asupra burgheziei. Lipsa mijloacelor de schimb, discreditând tezaurul public, a făcut imposibilă contractarea unui împrumut pe piaţa internă sau externă pentru procurarea armamentului necesar, care, de altfel, putea fi adus cu greu în ţară, întrucât Austro-Ungaria se opunea înarmării României. Un început de îmbunătăţire a situaţiei economice se observă abia în mai 1877, în urma venirii armatelor ruse în ţară. Acestea, prin cumpărăturile făcute la stat sau particulari, au restabilit treptat echilibrul circulaţiei monetare. Căile ferate, de pildă, au încasat pentru transporturile oştirii ruseşti, în mai puţin de două luni, aproape 7.000.000 de lei.

Armata română a putut fi pusă pe picior de război într-un timp relativ scurt, datorită în special contribuţiilor voluntare ale maselor largi populare, apoi rechiziţiilor plătite cu bonuri de tezaur şi ajutorului dat de Rusia. La 3/15 mai 1877 s-a votat un credit de 10.000.000 de lei pentru armată, defalcat din sumele destinate construirii căii ferate Ploieşti - Predeal. Până la sfârşitul anului s-au mai votat credite în valoare de încă 15.000.000 de lei. Guvernul rus a acordat un împrumut de 4.000.000 de lei (din care a depus 1.000.000 la 20 aprilie), ca avans asupra cheltuielilor pe care armata imperială urma să le facă în România.

La 11/23 mai, Adunarea a votat anularea „dărei către Poartă” şi înscrierea acesteia (914.000 de lei) în bugetul Ministerului de Război, iar la 10/22 iunie a votat legea biletelor ipotecare, pentru a suplini lipsa de monedă necesară cheltuielilor militare. Biletele ipotecare reprezentau emiterea de hârtie-monedă garantată cu moşiile statului neipotecate. Ele vor fi însă puse în circulaţie în anul următor, servind la achitarea rechiziţiilor. Datorită transportului şi cumpărăturilor făcute de armata rusă, tezaurul statului a crescut mereu în cursul anului 1877, ajungând ca bugetul să se soldeze cu un mare excedent, deşi ţara era în război.

La începutul războiului, prin mobilizările făcute, armata română şi-a mărit simţitor efectivele, ajungând la circa 100.000 de oameni. Dintre aceştia, 58.700 de oameni constituiau armata activă, 33.000 miliţiile, 5.300 serviciul de ordine şi pază a graniţelor etc. Mai târziu s-au încorporat recruţii anului 1877 şi gărzile civice. Armata n-avea însă tot armamentul necesar. Dacă artileria dispunea de 190 de tunuri, dintre care 150 de la fabrica Krupp, în privinţa infanteriei situaţia era extrem de critică.

Infanteria dispunea doar de 25.000 de puşti Peabody, cu muniţiile necesare, şi de un număr redus de diferite sisteme, care, nemaiavând muniţii potrivite, rămâneau adeseori inutilizabile. Era, aşadar, o puşcă de calitate ceva mai bună la 4 soldaţi. Ieşirea din această situaţie dificilă a fost posibilă datorită ajutorului Rusiei. La sfârşitul lunii aprilie, guvernul rus a trimis României 25.000 de puşti Krnka, 3.600.000 de cartuşe, 20 de tunuri de asediu, 12 mortiere, 9.410 proiectile şi 4 vagoane cu praf de puşcă.

Comenzi de armament, muniţii şi furnituri militare s-au făcut şi la firmele particulare din Anglia, Franţa, Belgia, Germania. Dar, deşi statul român plătise fabricanţilor aceste comenzi, toate transporturile de arme destinate României au fost oprite la graniţă de către Austro-Ungaria, sub pretextul păstrării neutralităţii. Unele dintre aceste transporturi, făcând calea întoarsă şi ocolind apoi prin Rusia, au reuşit să ajungă totuşi în ţară spre sfârşitul războiului. Nevoia de arme moderne s-a făcut simţită mai ales după luptele de la Griviţa. Cu ocazia acestor lupte s-a constatat din nou că puştile armatei noastre, pe lângă faptul că se defectau uşor, bătând şi la o distanţă mică, permiteau inamicului, care avea armament modern, să se apropie foarte mult de poziţiile românilor.

La 7/19 septembrie, Kogălniceanu, subliniind că „avem braţe, dar n-avem puşti”, făcea un apel călduros către întregul popor pentru a contribui benevol la cumpărarea armelor necesare frontului. Apelul a fost afişat prin sate şi oraşe. În fiecare judeţ s-au organizat comitete de cetăţeni care să lanseze listele de subscripţie, să adune fonduri de la populaţie şi să le înainteze guvernului. De altfel, masele populare au determinat, şi mai înainte de primirea apelului oficial, înfiinţarea unor comitete cetăţeneşti care s-au ocupat cu strângerea banilor necesari cumpărării de arme.

La 2/14 septembrie, cetăţenii din oraşul Buzău, într-o întrunire spontană, s-au hotărât să subscrie suma necesară pentru cumpărarea a 2.000 de puşti. Până la 6/18 octombrie, de exemplu, locuitorii din 15 comune ale judeţului Brăila strânseseră 4.660 de lei pentru cumpărarea de arme, iar până la 28 octombrie / 9 noiembrie, locuitorii din 14 comune ale judeţului Vâlcea oferiseră 9.959 de lei în acelaşi scop. Pentru cumpărarea de arme au subscris atât particularii, cât şi comunele urbane şi rurale din bugetele lor. În total s-a adunat, conform cifrelor oficiale, suma de 1.639.798,52 de lei, iar dintre aceştia 1.212 661,50 de lei s-au dăruit anume pentru cumpărarea de arme. Cu această sumă se puteau cumpăra circa 50.000 de puşti.

Echipamentul armatei era de asemenea deficitar. În iunie 1877, guvernul a cumpărat 5.000 de corturi care fuseseră utilizate de armata sârbă. Postavul pentru îmbrăcămintea soldaţilor s-a procurat de la fabrica lui Alcaz, cumpărată de la Kogălniceanu, dar era în cantităţi insuficiente. Magaziile unităţilor militare nu aveau la începerea războiului nici câte un rând de schimburi pentru fiecare soldat.

În afară de aceasta, întrucât efectele militare existente mai serviseră la două concentrări anterioare, erau în bună parte deteriorate. Parţial, îmbrăcămintea şi mai ales lenjeria ostaşilor au fost completate prin ofrandele făcute de masele populare. Odată cu venirea frigului, lipsa de îmbrăcăminte şi încălţăminte s-a resimţit şi mai mult, deoarece soldaţii, fiind trimişi peste Dunăre în haine de vară, iar zăpada căzând încă din septembrie, au suferit de frig şi unii, din această cauză, au rămas cu picioarele degerate toată viaţa.

Serviciul sanitar militar, datorită devotamentului şi activităţii intense a doctorului Carol Davila, a fost în general bine organizat. Ambulanţele au fost utilate din timp cu materialul necesar. Cu toate acestea, când numărul răniţilor şi al bolnavilor a crescut, s-a făcut de multe ori simţită şi lipsa unor medicamente care trebuiau aduse din străinătate.

Crucea Roşie şi diferite comitete de doamne, organizate prin oraşe, au adunat de la populaţie bani, lenjerie şi alte obiecte, cu care au venit în ajutorul serviciului sanitar. Lipsa de cadre calificate din ambulanţe a fost suplinită, în bună măsură, de tineri medici şi studenţi, care, în mod voluntar, însufleţiţi de curajul şi optimismul lui Davila, şi-au urmat şeful peste tot, expunându-se pe front celor mai mari pericole. Unii dintre aceşti tineri făceau parte din cercurile socialiste.

Cele mai mari deficienţe, resimţite pe toată durata războiului, au fost în sistemul de aprovizionare a armatei. Slaba organizare a serviciului de intendenţă, insuficienţa depozitelor de alimente şi a banilor au făcut ca trupele să sufere tot mai mult din cauza lipsei de hrană. În vara anului 1877 s-a trecut la reorganizarea serviciului de intendenţă, întâi pe întreaga armată, apoi pe corpuri şi divizii.

S-au organizat totodată depozite pentru provizii la Piteşti, Craiova, Piatra Olt, Caracal, Turnu Măgurele, Băileşti etc. Datoria intendenţei era de a se îngriji de procurarea alimentelor, dar ea nu putea lua măsuri eficiente decât prin intermediul autorităţilor administrative civile. De la 1/13 iunie 1877, atât alimentele necesare trupelor, cât şi furajele pentru cai s-au procurat numai pe bază de rechiziţii.

Regulamentul din 6/18 aprilie asupra rechiziţiilor militare, cu toate modificările ce i s-au adus ulterior, neputând pune capăt interpretărilor arbitrare, a dat naştere la multe abuzuri atât din partea comandanţilor de unităţi, cât mai ales din partea autorităţilor civile. Comisiile de supraveghere, înfiinţate la Bucureşti, Iaşi şi Craiova, nu şi-au putut însă îndeplini misiunea şi din cauza mecanismului complicat al regulamentului de rechiziţii.

Deşi numai o treime din cantitatea produselor erau rechiziţionabile, totuşi numeroşi proprietari şi arendaşi, când nu întrevedeau posibilitatea de câştig imediat, se împotriveau efectuării rechiziţiilor şi astfel aprovizionarea armatei avea de suferit. Pentru a se sustrage de la rechiziţie, unii moşieri şi negustori bogaţi îşi treceau vitele şi cerealele pe numele supuşilor străini (scutiţi de rechiziţie), iar alţii se răzbunau pe cei însărcinaţi cu efectuarea rechiziţiilor.

Chiar şi arendaşii debitori statului, cu toate că valoarea produselor rechiziţionate li se scădea din arenda pe care o datorau, se împotriveau adeseori, căutând să obţină beneficii cât mai mari. Singuri ţăranii n-au protestat niciodată împotriva evaluării produselor rechiziţionate, deşi de la ei se luau cantităţi mari în raport cu veniturile lor modeste, în total s-au rechiziţionat 116.199 hl de grâu, 18.162 hl de porumb, 195.388 hl de orz, 1.383.641 kg de alimente diverse (brânză, carne etc.), 66.387 de vite, 19.181.274 kg de fân etc.

Valoarea globală a rechiziţiilor înregistrate oficial s-a ridicat la suma de 11.227.098 de lei. Rechiziţiile masive n-au putut compensa proasta funcţionare a intendenţei militare. Pâinea, de exemplu, hrana de bază a ostaşilor, fabricându-se în locuri prea depărtate de satele unde erau cantonate trupele, de multe ori ajungea alterată la destinaţie. La fel se întâmpla şi cu alte alimente, care, alterându-se din cauza marilor întârzieri, nu mai puteau fi consumate de soldaţi. Atitudinea nepăsătoare şi antipatriotică a unor afacerişti, intendenţi şi funcţionari administrativi, a îngreuiat adesea distribuirea la timp a hranei pentru trupe.

Insuficienţa mijloacelor de transport a constituit însă o piedică permanentă în aprovizionarea la timp şi în bune condiţii a armatei. Căile ferate fiind slab dezvoltate, iar vagoanele libere lipsind cu săptămânile, produsele rechiziţionate stăteau continuu prin gări, neputând fi trimise la destinaţie. Din această cauză s-a recurs la rechiziţionarea vitelor şi căruţelor ţărăneşti pentru tot felul de transporturi militare. Unele s-au rechiziţionat pe o durată nelimitată, iar altele pe termene fixe. În total s-au rechiziţionat 264.394 de care, prestându-se cu ele 1.045.747 de zile de lucru.

Când podul de peste Dunăre se rupea, întreaga aprovizionare a trupelor din Bulgaria era primejduită, deoarece cu bărcile se puteau transporta numai puţine alimente, nu şi carele cu boi care să le ducă mai departe spre Plevna. Astfel, în timpul luptelor grele din Bulgaria, multe unităţi nu primeau cu săptămânile hrană şi soldaţii trăiau cu porumb fiert sau cu ce puteau găsi prin împrejurimi. Uneori, când unităţile se vedeau lăsate cu totul în părăsire, se adresau intendenţei ruse şi primeau alimente de acolo.

Dacă clasele dominante au manifestat o nepăsare condamnabilă faţă de înzestrarea, echiparea şi aprovizionarea armatei, masele populare, în schimb, înţelegând că războiul pentru scuturarea jugului otoman era cauza lor proprie, că obţinerea victoriei în război avea mare însemnătate în viaţa şi libertatea lor, au avut o atitudine patriotică, făcând cele mai mari sacrificii pentru reuşita campaniei.

Dragostea de patrie, ura împotriva jugului otoman şi speranţa într-o viaţă mai bună au determinat masele ţărăneşti şi orăşeneşti să plece pe câmpul de luptă şi, în pofida mizeriei, frigului şi foamei, să dea dovadă de adevărate pilde de eroism. Însufleţiţi de aceleaşi sentimente patriotice, un mare număr de tineri din toate colţurile ţării, părăsindu-şi ocupaţiile zilnice, s-au înrolat voluntari şi au plecat pe front. Unii mici funcţionari îşi luau concediu de la serviciile lor pe tot timpul campaniei şi se înrolau ca voluntari.

Pe lângă studenţii medicinişti plecaţi voluntar pe front cu ambulanţa militară, un mare număr de medici cu renume: Sergiu, Felix, Fialla, Marcovici, Danielopolu, Kernbach etc., afirmând că nu vor „a rămâne spectatorii sacrificiilor ce trebuie să facă fiecare cetăţean”, s-au pus la dispoziţia Ministerului de Război pentru a servi în spitalele militare. Militantul socialist Nicolae Zubcu-Codreanu, care era în 1877 medic de plasă la Puieşti (judeţul Tutova), subliniind că vrea să se arate „vrednic de un adevărat fiu al naţiunii române”, a plecat şi el pentru a servi la ambulanţa Crucii Roşii.

Un grup de entuziaşti elevi de liceu bucovineni din jurul Sucevei au trecut clandestin graniţa pentru a se înrola în armata română. Dar, cu toate că au îndurat multe peripeţii, venind până în Oltenia mai mult pe jos, îndată după înrolare au fost scoşi din armată şi trimişi îndărăt acasă la cererea guvernului habsburgic. Din Transilvania, de asemenea clandestin, au sosit grupuri de voluntari să ia parte la război.

În mai 1877, locuitorii de pe marginea Dunării, foşti grăniceri, au cerut prefectului de Brăila arme şi cartuşe pentru a se apăra singuri de incursiunile turceşti. Războiul, creând un adevărat entuziasm naţional în rândurile ţărănimii, muncitorimii, intelectualităţii şi ale micii burghezii, a devenit cu totul popular. Alături de ostaşi, populaţia civilă de la oraşe şi sate a dat dovadă de un adânc patriotism în opera de ajutorare a frontului. Cei rămaşi acasă au contribuit la ducerea războiului, în afară de rechiziţii şi transporturi, prin subscripţii pentru cumpărare de arme şi donaţii în bani sau diferite ofrande (alimente, îmbrăcăminte etc.) făcute armatei.

În toată ţara s-au format comitete şi societăţi care să adune fonduri şi ofrande pentru armată. S-au organizat circa 40 de astfel de asociaţii în timpul războiului. Unele dintre acestea, „Crucea Roşie”, „Independenţa”, „Societatea izraelită”, „Comitetul doamnelor” din Iaşi etc., adunau de la populaţie fonduri, îmbrăcăminte, lenjerie, scame etc. numai pentru răniţi. Din fondurile adunate de ele au înfiinţat spitale proprii în care au îngrijit pe răniţi. Alte comitete adunau ofrande pe care le vărsau guvernului pentru echiparea şi aprovizionarea armatei.

Şi în Transilvania, în urma apelului publicat de George Bariţiu în „Gazeta Transilvaniei”, s-au organizat comitete la Braşov, Făgăraş, Sibiu, Sălişte, Timişoara, Alba Iulia, Cluj, Năsăud etc., care, în pofida persecutării de către autorităţi, au colectat şi au expediat pentru armata română numeroase ofrande. În multe oraşe din ţară, scriitori de valoare (Vasile Alecsandri, V.A. Urechia etc.) ţineau conferinţe, iar artiştii dădeau reprezentaţii în folosul răniţilor; elevii de liceu adunau fonduri, iar elevele strângeau sau confecţionau scamă; mii de învăţători, profesori şi mici funcţionari administrativi au oferit câte o parte din salariul lor lunar pe toată durata războiului.

Ţăranii au oferit pentru armată bani, îmbrăcăminte şi mai ales alimente. Muncitorii şi meseriaşii au oferit bani şi lenjerie. De exemplu, muncitorii de la fabrica de băuturi gazoase din Bucureşti au trimis Mariei Rosetti, preşedinta „Ospiciului Independenţa”, suma de 158 de lei, menţionând „produs al subscripţiilor noastre”, iar cei de la fabrica şi depozitul timbrelor, pe lângă bani, au trimis 28 de perne şi 56 de feţe de perne pentru răniţi; fiecare muncitor a contribuit benevol la aceasta de la 2 lei în sus, după posibilităţi.

Majoritatea ofrandelor au venit din partea maselor populare ţărăneşti şi orăşeneşti. Donaţiile marii burghezii au fost puţine, iar cele ale moşierimii cu totul sporadice. Spre deosebire de ofrandele adunate de societăţile de binefacere, cele primite direct de guvern au fost înregistrate. Din statistici rezultă că s-au primit de guvern, în afară de bani, şi cantităţi însemnate de ofrande: 376.900 litri de porumb, 125.600 litri de orz, 252.600 kg de fasole şi legume uscate, 91.438 de pâini, 47.244 kg de brânză, 2.332 de cojoace, 2.992 de flanele, 2.554 kg de scamă etc. În total, ofrandele înregistrate de guvern înglobează importanta sumă de 9.247.055 de lei. Cu această sumă, întreaga noastră armată operativă putea fi alimentată un număr important de zile.

Check Also

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …

Noi state independente în Europa şi America în secolul al XIX-lea

Epopeea poporului grec La începutul secolului al XIX-lea, burghezia greacă, dezvoltată mai timpuriu decât în …

Contribuţia poporului român la Războiul ruso-turc din 1768-1774

În războiul din 1768-1774, acţiunea Rusiei în Principate a fost sprijinită de o parte mai …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Finanţele statului, încercările de reformă şi dările în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Impozitele În ce priveşte înmulţirea şi creşterea impozitelor, aceasta nu se poate tăgădui, căci doar …