Filologia şi folclorul în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Problema limbii a fost abordată, în epoca de descompunere a feudalismului, cu o vigoare nemaiîntâlnită. Unitatea limbii literare era un factor constitutiv al unităţii naţionale, pe care o urmărea noua ideologie, formată de burghezia în ascensiune. Dacă unitatea politică era un obiectiv care cerea de la mulţi îndelungate eforturi, realizarea unei limbi literare unitare, epurarea şi îmbogăţirea ei pentru a răspunde exigenţelor gradului de dezvoltare a societăţii, s-a urmărit de asemenea prin strădaniile unei intelectualităţi româneşti, care depăşea cu mult cercul îngust al specialiştilor filologi.

Pe de altă parte, problema originii limbii era o armă în mâinile filologiei militante, după cum aceea a originii poporului era folosită de istorici pentru apărarea drepturilor nesocotite ale populaţiei româneşti, pe tărâmul naţional şi social. Era firesc dar ca în Transilvania, unde Şcoala ardeleană a depus cele mai merituoase strădanii pentru lămurirea trecutului îndepărtat al poporului român, să se producă şi primele încercări de a desluşi şi problema originii, structurii şi posibilităţilor de dezvoltare ale limbii române. Corifeilor Şcolii ardelene le datorăm, şi sub acest raport, contribuţii importante, cu toate greşelile de concepţie sau de metodă pe care le trădează.

Lui Samuil Micu, ajutat de Gheorghe Şincai, îi datorăm una din primele gramatici ale limbii române, Elementa linguae daco-romame sive valachicae, apărută la Viena, în 1780. Originea curat latină a limbii este afirmată, dar tendinţele latiniste sunt prezente fără exagerările pe care le vom cunoaşte la urmaşii lui Micu. Problemele ortografice ocupă un loc considerabil în cadrul gramaticii, deoarece se precizează tendinţa de a învedera caracterul latin al limbii prin modificarea ortografierii cuvintelor şi - fireşte - prin renunţarea la grafia chirilică.

Ideile filologice ale lui Gheorghe Şincai apar în scrisoarea sa către Lipszky (1804), unde se cere folosirea îndeobşte a alfabetului latin la noi, excepţie făcându-se doar pentru cărţile bisericeşti, şi în a doua ediţie a gramaticii lui Micu şi Gheorghe Şincai (1805) - pregătită de Şincai - unde se fac concesii fonetismului. Petru Maior, personalitate mai complexă, îşi expune părerile sale despre limbă în disertaţiile date ca anexă la Istoria pentru începutul rommilor în Dacia (1812), în Ortographia… (1819) şi în Lexiconul de la Buda (1825), la care a colaborat. O idee nouă, care ar fi trebuit să fie rodnică, adusă de Maior, e aceea a derivării limbii române din latina populară. Pentru a dovedi această afirmaţie, Maior recurge la metoda comparativă, anticipând, cu lacune uşor de înţeles, unele rezultate la care va ajunge mai târziu filologia romanică.

Puritatea originară a limbii române a fost - credea el - atinsă, în cursul veacurilor, de imixtiunile unui lexic străin care trebuie înlăturat. Filologul are deci sarcina să fie şi un reformator al limbii, prin epurarea ei. Golurile produse astfel în vocabular se vor împlini cu elemente împrumutate din latină, dar şi din limbile romanice. În practică, Maior va recurge, pentru aceleaşi scopuri şi la cuvinte împrumutate din dialectul macedo-român pe care-l cunoştea.

Chestiunile de ortografie îl preocupă, ca şi pe predecesorii săi; ortografia limbii noastre trebuia apropiată de cea italiană. Câteva din soluţiile preconizate de Maior - care, fireşte, cerea introducerea alfabetului latin, însă numai în scrierile „politiceşti” - vor fi mai târziu luate în considerare şi în principate. Să adăugăm că Lexiconul în patru limbi, tipărit la Buda în 1825, la care a colaborat şi Maior e socotit a fi primul dicţionar etimologic al limbii române.

Dintre scrierile privind gramatica limbii române, scrise la nord de Carpaţi, vom aminti pe a lui Radu Tempea, Gramatica românească (1797), cu juste rezerve faţă de exagerările „puriste” şi cu o încercare de a da o terminologie a gramaticii române, precum şi Observaţii de limba românească (1790) ale bănăţeanului Paul Iorgovici, scriere apreciată de Ion Eliade. Om de cultură, călător prin ţările Apusului, Iorgovici îşi pune problema îmbogăţirii limbii cu expresii noi, fie din fondul însuşi al limbii noastre, fie şi prin neologisme, luate mai ales din limba franceză.

Mai puţin cunoscute au rămas scrierile de aceeaşi natură ale lui Ion Budai-Deleanu, din care cităm Fundamenta grammaticae linguae romanicae seu ita dictae valachicae (1812). Într-o perioadă mai târzie, discuţiile în jurul adoptării unor norme ortografice unitare pentru limba română antrenează pe Timotei Cipariu în discuţiile purtate în coloanele Foii pentru minte... de Vasile Pop şi George Bariţiu. Lui Timotei Cipariu îi datorăm un Extract de ortografie cu litere latine... (1841).

Contribuţia maghiară la progresele lingvisticii s-a datorit, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, activităţii a doi eminenţi cercetători. Samuel Gyarmathi (1751-1830) publicase încă din 1799 cunoscuta sa operă Affinitas linguae hungaricae cum linguis finnicae originis grammatice demonstrata, punând astfel bazele gramaticii comparate a limbii maghiare, a cărei apartenenţă la familia limbilor fino-ugrice este ştiinţific stabilită.

Mai târziu, în al său Vocabularium in quo plurima hungaricis vocibus consona variarum linguarum vocabula collegit S. Gy. (1816), Gyarmathi dă o remarcabilă încercare de dicţionar etimologic al limbii maghiare, bazat pe metoda comparativă. Alexandru Korosi Csoma (1784-1842), orientalist cu renume mondial, e socotit întemeietorul filologiei tibetane; el este autorul unui mare dicţionar tibetano-englez, rod al cercetărilor sale în Extremul Orient. Între învăţaţii saşi reţinem numele lui Johann Seivert, autorul unor Nachrichten von siebenburghischen Gelehrten und ihren Schriften (1785), scriere de istorie literară, dar şi cu preocupări de limbă.

Cea dintâi gramatică a limbii naţionale în principate este opera lui Ienăchiţă Văcărescu, care a ilustrat deopotrivă şi domeniile istoriografiei şi liricii româneşti. În 1787 vor apărea la Râmnic şi apoi la Viena ale sale Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti. Văcărescu va da atenţie mai cu seamă sintaxei şi ortografiei, dar şi poeticei, pe care o socotea o parte a gramaticii. Fără să fie o gramatică sistematică, Observaţiile lui Văcărescu interesează prin afirmarea necesităţii de a se introduce neologisme, cerute de dezvoltarea culturii naţionale, şi prin unele păreri asupra originii şi evoluţiei limbii noastre.

Ioan Eliade, animator al culturii naţionale în toate sectoarele ei, dă atenţie şi problemelor de limbă. Gramatica românească din 1828 dovedeşte vederi sănătoase asupra limbii în ce priveşte ortografia şi ortoepia, dar şi prin felul cum priveşte curăţirea şi „înnobilarea” limbii, cât şi îmbogăţirea ei prin introducerea de neologisme. Rolul traducerilor, în acest proces de cultivare a limbii, e limpede precizat. Ioan Eliade năzuia - părăsind schematismul învechit al gramaticienilor greci - să procedeze după cererea „unei gramatici filologice”, arătându-şi făţiş admiraţia pentru „metodul lui Condillac” şi „ideologia” lui Tracy.

Adoptând, ca şi reprezentanţii Şcolii ardelene, poziţia unei filologii militante, Eliade va publica în 1832 Repede aruncătură de ochi asupra limbii şi începutului românilor, îndreptată împotriva exagerărilor dacismului şi slavonismului în filologia română şi arătând că ceea ce numim astăzi fondul principal de cuvinte al limbii noastre este latin. Vederi juste dovedeşte cu acest prilej şi în ce priveşte neologismele şi adaptarea lor la firea limbii române.

Din păcate, după 1840, Eliade va cădea - mai ales din pricini de ordin politic - în rătăcirea sa italienistă, abandonând vederile juste din anii tinereţii. Faţă de Ioan Eliade, vornicul Golescu, în ale sale Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticeşti, apărute în 1840, dar redactate cu mult înainte, reprezintă o poziţie oarecum învechită. Lucrarea sa, unde analiza părţilor de cuvânt se face cu discernământ, rămâne însă preţioasă şi prin bogăţia de informaţii asupra limbii vorbite în Muntenia, pe care Golescu o cunoaşte în chip desăvârşit.

Gramatica românească a lui G. Seulescu, apărută la Iaşi în trei volume (1833-1834), se resimte de exagerările etimologiste ale autorului. Cât priveşte pe A.T. Laurian, a cărui activitate merituoasă, didactică şi ştiinţifică, s-a desfăşurat în Ţara Românească, acesta, prin al său Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae in utraque Dacia vigentis (Viena, 1846), izbuteşte să ducă la ultimele consecinţe tot ceea ce era exagerat în vederile despre limbă ale Şcolii ardelene.

Dacă problemele legate de originea şi structura gramaticală a limbii române erau de competenţa filologilor, cele ce privesc promovarea şi unificarea limbii literare în toate cele trei ţări române au atras de timpuriu luarea aminte a literaţilor şi a oamenilor de cultură îndeobşte, care le-au dezbătut în coloanele periodicelor româneşti din decadele a patra şi a cincea ale veacului al XIX-lea.

Discuţiile în jurul limbii literare ajunseseră atât de însufleţite, încât oficialitatea s-a văzut obligată să intervină, în 1836, prin mijlocirea Eforiei şcoalelor din Ţara Românească, constituind „un comitet de societate literală care să aibă drept scop a afla şi a înlesni mijloace prin care s-ar putea introduce cu încetul uniformitatea limbei între români şi prin care ar putea să se înainteze cultura limbei româneşti”. Comitetul era alcătuit din Petre Poenaru, Simion Marcovici, George Ioanid, Ioan Pop şi Aron Florian, şi - în acelaşi an - a dat la lumină nişte „Reguli după care au a se urma lucrările Societăţii literale”, care nu sunt lipsite de merit.

Societatea literală - modest premergător al viitoarei Societăţi academice din a şaptea decadă a veacului - nu s-a dovedit viabilă şi rolul de frunte în această luptă pentru limbă a rămas tot pe seama scriitorilor. De la Eliade şi Asachi, până la Negruzzi şi Kogălniceanu, Bariţiu şi Cipariu toţi sunt preocupaţi de dezvoltarea limbii pe căile cele mai potrivite pentru a se ajunge la închegarea unei limbi literare unitare.

Ca izvoare ale acestei limbi şi spre deosebire de exagerările latiniste sunt recunoscute: limba cărţilor bisericeşti, a cronicarilor şi mai ales limba poporului, aşa cum se reflectă în folclor şi în literatura populară scrisă. Era firesc, deci, ca această epocă, în interesul ei pentru creaţiile poporului, să dea importanţă folclorului. În 1822, Asachi culesese un număr de producţii populare, care au fost însă nimicite într-un incendiu, în 1827.

Prin 1830, Alexandru Hâjdău publică în reviste ruseşti articole despre folclorul român, căruia Puşkin însuşi îi arătase atenţie şi preţuire. De atunci interesul pentru folclor creşte. El se va accentua după 1840, datorită în bună măsură şi curentului istoric-tradiţionalist inaugurat de „Dacia literară”, unde Costache Negruzzi dă la lumină importantul său studiu Cântece populare a Moldaviei. Vasile Alecsandri şi Alecu Russo vor străbate munţii Moldovei descoperind baladele populare, care-şi vor găsi mai târziu loc în colecţia lui Alecsandri. În acest răstimp Bolliac îşi publică articolul său Poezia populară (1844).

Nicolae Bălcescu în al său Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei române (1845) subliniază necesitatea adunării „poeziilor şi a poveştilor ce se află în gura poporului român” şi, puţin mai târziu, Alecu Russo îşi scrie frumosul său studiu Poesia poporală. Departe de acest curent, dar cu o vie preţuire pentru poezia păturilor de jos - ţărăneşti sau orăşeneşti - Anton Pann îşi alcătuieşte colecţiile sale de cântece de stea, dar şi de cântece de lume, care vor apărea în numeroase ediţii înaintea lui 1848. Lui A. Pann - socotit de mulţi primul folclorist român - îi revine meritul de a fi intuit complexitatea creaţiei populare orale, acordând atenţie nu numai poeziei dar şi cântecului care o însoţeşte şi transcriind melodiile în notaţia muzicală a vremii.

În Transilvania, întâia încercare ştiinţifică în domeniul folclorului românesc se datorează lui Vasile Popp, care şi-a publicat la Viena a sa Dissertatio inauguralis historico-medica de funeribus plebejis Daco-Romanorum sive hodiernorum Valachorum... (1817). Vasile Popp e cunoscut şi ca autorul unei expuneri sintetice a literaturii româneşti vechi, apărută sub titlul Disertaţie despre tipografiile româneşti (1838). Interesul intelectualităţii române transilvane pentru popor creştea însă cu cât se apropia anul revoluţiei. Contemporan cu V. Popp, Timotei Cipariu va alcătui o culegere de proverbe, expresii şi ghicitori (1831) rămasă în manuscris, iar N. Pauleti va strânge în 1838, peste 300 de cântece şi strigături din comuna sa natală, Roşia de Secaş, din care nu lipseşte elementul antifeudal şi îndeosebi cel anticlerical.

Mişcarea folcloristă maghiară se dezvoltă paralel în centrele şcolare importante, în localităţile studenţeşti din jurul revistei „Remeny” din Cluj. Ioan Kriza îşi avea, astfel, pregătită încă din 1842 culegerea sa de poezii populare, imprimată abia în 1863. I.K. Schuller dă la lumină o colecţie de poezii populare săseşti cu note lămuritoare: Gedichte in Siebenburgisch Sachsischer Mundart (1840) şi va edita şi traduceri în limba germană de pe cântecele populare româneşti.

Din Banat, fraţii Arthur şi Albert Schott culeseseră basme româneşti - Wallachische Marchen - care se publică în 1845, constituind o dată în istoria folclorului românesc, fiind vorba de cea dintâi culegere tipărită de poveşti româneşti, cu indicaţii - în introducerea volumului - asupra unor aspecte de caracter etnografic. Literatura populară scrisă se tipăreşte în numeroase ediţii, date la lumină mai ales de tiparniţele din Sibiu şi astfel Istorie a Alexandrului celui Mare, Istoria Sindipii filosofului, Viaţa şi pildele prea înţeleptului Esop (Esopia) şi altele vor alcătui încă până târziu una din lecturile cele mai apreciate ale maselor largi populare. Această literatură nu-şi găseşte încă cercetători care să o studieze, dar îşi va exercita până târziu în literatura română cultă influenţa ei pozitivă.

Check Also

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Moldova

În vremea în care în Moldova creşteau nemulţumirile populaţiei fata de politica regatului maghiar şi …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …