Feudalismul timpuriu între Carpaţi şi Dunăre în secolul al XII-lea

Dominaţia cumanilor pe o bună parte a teritoriului României în secolul al XII-lea şi în prima jumătate a secolului următor, deşi a constituit o frână în calea dezvoltării fireşti a societăţii băştinaşe, nu a putut împiedica prefacerile cu caracter feudal constatate încă din secolul al X-lea, aceasta cu atât mai mult cu cât asemenea prefaceri se înregistrează chiar şi în sânul societăţii cumane; o parte a cumanilor încep să părăsească viaţa nomadă şi pastorală, trecând la o viaţă sedentară şi agricolă, mai ales în regiunile de şes.

În această vreme, cumanii au reuşit să-şi întindă dominaţia peste un teritoriu foarte vast. Contemporanii caracterizează teritoriul stăpânit de cumani ca rund toarte mare şi întins, cuprinzând ţinuturile de la Ural până la Dunăre. Dominaţia asupra acestui imens teritoriu nu trebuie înţeleasă însă ca o stăpânire efectivă, organizată din punct de vedere politic-administrativ, de o putere centrală.

Întrucât cumanii - popor de stepă - nu erau în stare să organizeze o asemenea stăpânire, teritoriile periferice se bucurau de o relativă autonomie. De aceea, contemporanii cunoşteau existenţa a două Cumanii: Cumania Albă, alcătuită din teritoriile răsăritene, dintre Ural şi Nipru, unde se găsea şi centrul politic, şi Cumania Neagră, nume sub care erau cunoscute teritoriile periferice. La popoarele turcice era obiceiul de a se da capitalei atributul alb şi, prin extindere, şi teritoriului unde se găsea aceasta, iar, prin contrast, atributul negru teritoriilor mărginaşe, supuse mai târziu şi care se bucurau de o oarecare autonomie faţă de centrul stăpânirii.

Amintirea întinderii Cumaniei Negre asupra teritoriului Moldovei şi Ţării Româneşti s-a păstrat multă vreme. Chiar şi în secolul al XV-lea, cronicarului Thuroczi îi era cunoscută Cumania Neagră, pe care o situează pe teritoriul Moldovei, iar într-o diplomă a regelui Sigismund de Luxemburg, din anul 1435, se spune că teritoriul locuit odinioară de cumanii negri, iar acum de români - numit în document Cumania - se întindea la răsărit de râul Olt, între Carpaţi şi Dunăre, cuprinzând o parte a Ţării Româneşti şi a Moldovei.

Cumania Neagră cuprindea, deci, partea sudică a Moldovei şi Ţara Românească de la răsărit de Olt. În momentele de maximă expansiune spre apus, pe la sfârşitul secolului al XII-lea, cumanii au trecut şi la dreapta Oltului, în Câmpia Olteană, amintirea acestei dominaţii păstrându-se în Vadul Cumanilor (Cumanski Brod). În timpul dominaţiei cumane, românii participă alături de cumani la unele evenimente de seamă, cum sunt luptele pe care bulgarii şi vlahii din Peninsula Balcanică le-au purtat contra Imperiului bizantin, la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui următor.

La sfârşitul anului 1185 sau la începutul celui următor, din cauza fiscalităţii excesive, în nordul Bulgariei a izbucnit o răscoală a maselor populare, sub conducerea unor mici nobili, fraţii Petru şi Asan, împotriva Imperiului bizantin. Mişcarea a căpătat forţă şi amploare datorită participării păturilor largi ale ţărănimii şi orăşenimii exploatate de bizantini.

După o luptă zadarnică timp de doi ani împotriva acestei puternice mişcări, împăratul bizantin Isac Anghelos a fost nevoit să recunoască independenţa statului Asăneştilor. După alungarea stăpânirii bizantine, elementele feudale balcanice izbutesc să culeagă roadele acestei victorii, organizând noul stat pe baze feudale. Această victorie se datorează atât luptei maselor populare din Peninsula Balcanică (din munţii Haemus mai ales), cât şi ajutorului dat de românii şi cumanii din nordul Dunării, în toate momentele importante ale desfăşurării acestui eveniment istoric.

Cronicarul bizantin Nicetas Choniates - martor ocular şi, deci, un izvor cât se poate de veridic cu privire la aceste evenimente - pomeneşte în repetate rânduri de ajutorul pe care conducătorii răscoalei antibizantine, Petru şi Asan, apoi urmaşul lor, Ioniţă (Kaloian), l-au obţinut de la căpeteniile din nordul Dunării. Încă de la începutul răscoalei, Petru şi Asan „s-au repezit spre Dunăre şi, trecând-o cu luntrile, s-au dus la vecinii lor cumanii”. Tot la nordul Dunării, a găsit ajutor, în 1187, Asan, ameninţat de o nouă armată bizantină; la cererea lui, au venit conducători de la nord de Dunăre, „cu totul hotărâţi să dea împărăţiei Romeilor cea mai puternică lovitură şi să impună domnia vlahilor şi a bulgarilor, precum a fost odinioară”.

Dacă în ce priveşte pe cumani şi căpeteniile lor, istoricii au fost şi sunt de acord că erau cei din nordul Dunării, din sudul Moldovei şi din Câmpia Română, în legătură cu românii s-au emis diferite ipoteze cu privire la regiunea unde trebuie localizaţi, anume în sudul sau în nordul Dunării. Aceleaşi izvoare bizantine ne ajută la lămurirea acestei probleme. Povestind fuga lui Andronic Comnenul, la 1164, Nicetas Choniates spune că a fost prins de nişte români pe când se îndrepta spre hotarele Haliciului.

Cum dominaţia cnezatului de Halici se întindea în acea vreme şi în Moldova, este cât se poate de verosimil ca aceşti români să fi locuit în sudul Moldovei sau în răsăritul Munteniei. Pe românii din aceste părţi nord-dunărene îi cunoaşte şi doctorul (vardapetul) armean Vardan, ca locuind în vecinătatea ruşilor, în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Despre românii de la Dunărea de Jos este vorba şi în relatarea istoricului bizantin Ioan Kynnamos, care spune că, în armata împăratului Manuel Comnenul, ce se pregătea să atace pe maghiari dinspre răsărit, în anul 1166, se găsea şi „un mare număr de români, despre care se spune că ar fi vechi coloni din Italia”.

Această mulţime de români din oastea împăratului bizantin era adunată, organizată şi condusă la luptă de căpeteniile ei proprii. Aceste căpetenii nu puteau fi decât feudalii români care, sub dominaţia cumanilor, îşi putuseră păstra situaţia privilegiată, datorită colaborării lor cu căpeteniile cumane. Dintre aceşti feudali români vor fi fost şi conducătorii cetelor de români de la nordul Dunării, care participă în repetate rânduri alături de cumanii din aceleaşi părţi, la lupta antibizantină a bulgarilor şi vlahilor balcanici.

Conducătorii feudali români şi-au putut păstra nu numai situaţia lor sub dominaţia mai mult nominală a cumanilor, dar şi-au menţinut chiar şi organizaţiile lor politice. Situaţia politică şi militară a acestor formaţiuni la sfârşitul veacului al XII-lea şi la începutul celui următor poate fi înţeleasă şi din faptul că, în luptele pe care Ioniţă (1197-1207) le poartă cu bizantinii şi apoi cu cruciaţii, românii şi cumanii sunt pomeniţi totdeauna cu rol principal, nu numai la 1199, când se precizează în chip limpede acest lucru, dar şi cu celelalte prilejuri.

Asimilarea cumanilor în mediul băştinaş, încă de pe la mijlocul secolului al XII-lea, poate fi constatată cu probabilitate din episodul petrecut în 1148, când împăratul bizantin Manuel Comnenul atacă pe cumani şi când un conducător al acestora, Lazar, ce cade în luptă, era creştin. Lazar poate fi un reprezentant al populaţiei băştinaşe de la nordul Dunării sau un conducător creştinat sub influenţa acesteia.

Cumania Neagră reprezentând părţile periferice ale stăpânirii cumane, elementul cuman - puţin numeros încă din timpul extinderii dominaţiei cumane în aceste părţi - nu putea fi întărit şi împrospătat mereu, mai ales că dominaţia cnezatului de Halici în Moldova constituia o piedică în contactul direct dintre diferitele triburi cumane. În această situaţie, cumanii se asimilează şi mai grabnic în societatea băştinaşă, chiar dacă, din punct de vedere politic, ei mai constituie încă elementul dominant.

Check Also

Caracterele generale ale perioadei de trecere la feudalism (secolele IV-X d.Hr.) în Dacia

Lupta maselor asuprite, precum şi atacurile triburilor libere dinafară, au dus la prăbuşirea sistemului sclavagist …

Decadenţa băniei craiovene şi înflorirea oraşului în epoca destrămării feudalismului

În epoca destrămării feudalismului s-au produs importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Filologia şi folclorul în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Problema limbii a fost abordată, în epoca de descompunere a feudalismului, cu o vigoare nemaiîntâlnită. …

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …