Femeia în roşu, de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş (comentariu literar, rezumat literar)

Romanul postbelic Femeia în roşu este inedit mai întâi prin faptul că are trei autori, Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, apoi, pentru că o primă variantă a fost scrisă în 17 zile în anul 1986 şi, nu în ultimul rând, prin senzaţionalul subiectului imaginativ despre două destine care se intersectează: unul al gangsterului american John Dillinger şi celălalt al unei românce din Ardeal, Ana Persida Cumpănaş.

Noutatea surprinzătoare o constituie statutul autorilor: Mircea Nedelciu, prozator, cu înclinaţii certe de teoretician, Adriana Babeţi, eseistă şi traducătoare, iar Mircea Mihăieş, critic şi eseist. Aşadar romanul a fost scris de un prozator, eseist şi de doi critici şi teoreticieni literari, inovând o nouă concepţie romanescă în literatura română.

Romanul a apărut în decembrie 1990 la Editura Cartea Românească după ce fusese interzis la Editura Militară în 1988 şi retras din tipografie. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 1991, a fost ecranizat de regizorul Mircea Veroiu în 1997 şi dramatizat în 1998, piesa jucându-se pe scena Teatrului Naţional din Timişoara, în regia Cătălinei Buzoianu.

Formula romanescă

Formula romanescă este aceea de „puzzle” (Mircea Cărtărescu), configurată pe mai multe planuri şi registre narative, care se intersectează şi se imbrichează (se suprapun parţial, ca solzii de peşte) migălos, astfel încât se realizează un mixaj de elemente intertextuale îndepărtate în spaţiu sau timp, reprezentând diverse epoci şi localităţi româneşti ori americane.

Acţiunea

Acţiunea romanului se compune din relatările mai multor „surse”, care au intrat în contact, direct sau indirect, cu protagoniştii, iar autorii înşişi devin personajele propriei cărţi, numele lor fiind alcătuit din iniţialele prenumelor adevărate: Emunu (Nedelciu), A. (Babeţi) şi Emdoi (Mihăieş).

Subiectul

Subiectul ilustrează scrierea romanului propriu-zis de către „cei trei corei”, a căror contribuţie „poate fi simultană sau succesivă”, dar important este faptul că „au lucrat cu acelaşi fel de vinovăţie, adică toţi cu intenţie sau toţi în culpă, participaţia va fi propriu-zisă”. Cuvântul „corei” are asterisc şi este explicat în subsolul paginii ca termen juridic, însemnând „doi sau mai mulţi participanţi cu contribuţii de autor la săvârşirea infracţiunii”.

Structura şi compoziţia textului narativ

Structura

Structura romanului este circulară, prin faptul că începutul şi finalul se constituie din capitolul intitulat „Autopsie”, iar celelalte 12 capitole au titlurile în limba latină.

Compoziţia

Compoziţional, subiectul este relatat de mai mulţi naratori în diverse ipostaze, fie sub formă epistolară, fie martori sau persoane care îi cunoscuseră pe cei doi protagonişti, fie documente, scrieri biografice, filme sau consideraţii auctoriale, precum şi multe inserţii, toate acestea fiind numerotate cu titulatura „Sursa”.

Astfel, în primul capitol intitulat „Iter spectrorum (stricto sensu)”, care se traduce „Drumul fantomelor”, se specifică „Sursele”, cei trei corei mărturisesc punctul de plecare sau izvorul de inspiraţie pentru subiectul acestui roman care se doreşte „un roman despre senzaţional”. Sursa 1 este un articol scris de americanul Willy Totok şi apărut sub titlul „Un personaj enigmatic”, cu o explicaţie şocantă: „Acum 50 de ani, o tânără din Comloşul Mare l-a denunţat pe faimosul gangster american Dillinger”.

Mircea Nedelciu

Ca urmare, Sursa 2, un nepot căruia protagonista îi povestise aventurile din viaţa ei, face o vizită în redacţia unde lucrează A. şi Emunu cu scopul de a rectifica mai multe inexactităţi strecurate în articol şi aducând documente doveditoare: foaia de deces a femeii Cumpănaş Ana Persida, casnică, în vârstă de 55 de ani, cuprinzând „ziua şi ora decedării, 20 aprilie 1947, ora 18,00”; actele de la cimitir; o adresă trimisă de Ministerul Afacerilor Interne, din 27 noiembrie 1944, prin care i se comunica solicitantei că nu se poate repatria în Statele Unite, câteva fotografii „cu o femeie frumoasă”, căreia această rudă îndepărtată îi spunea „tuşa Ana”.

Povestea senzaţională petrecută cu 50 de ani în urmă în America, în care rolul principal l-a avut ardeleanca Ana Persida Cumpănaş, o determină pe A. să ia legătura cu Emunu şi Emdoi pentru o colaborare „la cartea de faţă”. Toţi trei se apucă imediat de treabă, încep cercetările, depistarea urmelor, interogarea martorilor, căutarea documentelor şi a altor declaraţii despre „personajul enigmatic”.

Adriana Babeţi

Din mărturia Sursei 2, se compune succint destinul femeii care se născuse la Comloş şi emigrase în America în 1914 împreună cu soţul său, Ciolac. Acolo, l-a cunoscut pe Dillinger, care a subvenţionat-o, astfel încât a reuşit să aibă „uh restaurant, hotel şi cafebar” unde vindea băutură în vremea prohibiţiei şi care funcţiona şi ca bordel. Ea avea un băiat de la soţul ei, Ciolac, şi atunci când chestorul din Chicago a cerut-o de nevastă cu pretenţia să treacă averea pe numele lui, femeia a refuzat şi de aici i s-au tras toate necazurile.

A fost arestată şi condamnată la 14 luni de închisoare plus confiscarea întregii averi. Singura soluţie a fost să-l predea poliţiei pe Dillinger, în schimbul căruia i s-a promis retrocedarea averii, a banilor şi a bijuteriilor confiscate, precum şi libertatea de a părăsi America. Consemnul stabilit pentru recunoaşterea gangsterului îl constituie momentul când ea va arunca batista şi se va apleca să o ridice. Femeia se întâlneşte cu Dillinger la cinematograful „Biograph” şi bărbatul este ciuruit de poliţie. Însă „chestiunea cu femeia în roşu, în rochie roşie e o poveste!”, susţine cu fermitate Sursa 2.

Mircea Mihăieş

După plecarea din America, „Tuşa Ana” a circulat un an prin lume ca să i se piardă urma, fiindu-i teamă de răzbunarea bandei lui Dillinger, iar prin 1935-1936 se întoarce în ţară şi se stabileşte la Timişoara, unde are un amant mai tânăr decât ea, care însă a părăsit-o când a rămas fără bani. Sursa 2 declară că vineri tuşa Ana i-a spus că găsise o persoană care să-i rezolve întoarcerea în America, iar duminică dimineaţa fusese găsită moartă. Lui i se păruse anormal faptul că stătea pe recamier, „în furou, fardată, cu genunchii la gură, cumva crispată”. Nu s-au găsit nici bani şi dispăruse caseta cu bijuterii, dar rezultatul autopsiei consemna că murise „de moarte naturală, de inimă”. Sursa 2 mai susţine că „tuşa Ana” era analfabetă, deoarece venea mereu la ea o femeie ca să-i rezolve toată corespondenţa.

Sursa 3 este Doamna P., care contrazice mai multe aspecte declarate de Sursa 2, între care faptul că pe femeie o chema Ana Sage, pentru că se căsătorise cu un avocat foarte bogat, susţinând că semna Ana C. Sage, iar româneşte „precis ştia să scrie şi să citească”. Despre moartea femeii, Sursa 3 aflase că fusese strangulată, însă locatarii actuali auziseră „că ar fi murit gâdilată”. Doamna T. - Sursa 4 - şi istoricul Thomas B. - Sursa 5 susţin varianta că ea l-ar fi vândut pe Dillinger din gelozie şi că la întâlnirea de la cinematograf ea purta o rochie roşie.

Cei trei „corei” primesc din America o carte despre Dillinger, unde se află şi fotografii ale românceilcare-l trădase şi în care ei o recunosc pe Ana Sage, „o femeie originară din România”. Sursa 6 este cea mai autorizată, domnul G. având documente bancare din care autorii află că „tuşa Ana era proxenetă” şi se salvează de condamnare trădându-l pe Dillinger. Sursa 7 este doamna T., care ştie multe detalii despre Ana de la bunica ei, iar Sursa 8 este tuşa Lena, care plecas^ în America împreună cu familia în 1911, unde o cunoscuse personaftpe Ana. Sursa 8 susţine că „femeia în roşu” nu ştia să scrie nici româneşte şi că atunci când se întorsese la Timişoara ea îi scria lui Steve, fiul Anei din America.

O biografie a Anei relatată la persoana a III-a aduce precizări interesante privind viaţa acesteia în America, dar stârneşte şi destule confuzii legate de destinul protagonistei, sporind astfel latura senzaţionalului. Deşi căsătorită, Ana îl cunoaşte pe Tony, un grec cu care se asociază în afaceri şi cu care, se pare, îl concepe pe băieţelul ei, Steve.

După moartea suspectă a soţului ei, Ciolac, Ana se ocupă mai mult de bordelul la care lucrează şi ea, local clandestin, unde se intra printr-o cabină telefonică. „Pensiunea” masca practicarea prostituţiei, clienţii provenind din toate mediile sociale, atât din lumea interlopă, cât şi din poliţie. Convins că Ana este analfabetă, Tony falsifică în condica „pensiunii” înregistrările financiare şi intră în panică atunci când o surprinde controlând registrul de casă. Alfabetizarea Anei se petrecuse în urmă cu trei ani, însă ea continua să se prefacă analfabetă, având astfel numeroase avantaje.

După terminarea Primului Război Mondial se proclamă prohibiţie în America, însă Tony continuă aprovizionarea cu alcool şi schimbă numai numele în „speak easy”, în local intrându-se tot prin aceeaşi „falsă cabină-telefonică”. Deşi afacerile mergeau foarte bine, Ana se teme de faliment şi se căsătoreşte cu un avocat de origine română, Alexandru Suciu, zis Alexander Sage.

Vreo două săptămâni îi citeşte băiatului fragmente din Biblie în apartamentul elegant al familiei Sage, dar în curând îşi dă seama că bărbatul nu câştigă nimic din avocatură, că nu are niciun cont bancar, iar călătoria în Europa şi în România o fac pe banii ei. În anul 1924, amorul dintre prietena şi angajata ei, Polly şi poliţistul Martin se consolidează şi acesta veghează afacerile prohibite ale Anei Sage. Tot acum, grecul Tony, protejatul celebrului gangster Al Capone este răpit şi ucis de o bandă adversă, iar când Ana este chemată să identifice cadavrul, leşină la vederea orbitelor goale.

începând cu capitolul „Animus corrigendi” („Dorinţa de a îndrepta”) se reconstituie destinul gangsterului Dillinger din relatărilor mai multor naratori: biograful, care scrisese o carte despre viaţa banditului; „proiecţionistul” filmului cu acelaşi subiect, în rolul protagonistului fiind Edward Robinson, iar în rolul femeii în roşu, marea actriţă Greta Garbo; traducătorul unor documente, articole, scrisori în limba engleză. Povestea vieţii banditului american este construită ca un colaj de relatări alternative ale biografului, proiecţionistului şi traducătorului, din care se evidenţiază mai puţin relaţia lui cu Ana Sage.

Biograful reconstituise viaţa gangsterului din documente, mărturii, scrisori şi alte dovezi certe. John Herbert Dillinger rămăsese de mic fără mamă şi fusese crescut de sora mai mare, Audrey, iar când împlinise nouă ani tatăl se recăsătoreşte cu Elisabeth, cu care are un alt băieţel, Hubert. Fiul cel mare este neglijat şi lăsat să-şi facă de cap, consecinţa firească fiind arestarea Iui pentru furt de cărbuni. Lecţia este bine însuşită şi tânărul învaţă să mituiască poliţiştii şi să opereze în alte zone, apoi se căsătoreşte cu o fată de şaisprezece ani, Beryl Ethel Hovius.

Tânărul soţ se plictiseşte repede, se aruncă în jocurile de noroc, în urma jefuirii şi uciderii lui B.F. Morgan, proprietarul unei băcănii, Johnny este condamnat la ani grei de temniţă. Închisoarea de stat Pendleton avea peste două mii de deţinuţi şi pentru Dillinger „primele trei luni au fost un iad”, apoi încearcă o serie de evadări succesive, toate eşuate. Cu timpul, Beryl îşi răreşte vizitele apoi divorţează, veste care „îl zdrobeşte”.

După cinci ani de detenţie face demersuri să fie eliberat pentru bună purtare, însă nu obţine decât mutarea la închisoarea Michigan, unde convieţuiau cei mai fioroşi criminali, jefuitori, falsificatori, dar Dillinger trece imediat sub protecţia celor mai puternici. Se distinge prin comportamentul cu totul nepotrivit locului, folosind formule politicoase: „vă rog frumos”, „nu, mulţumesc” etc.

Se împrieteneşte cu banda unui criminal redutabil, Piermont, care-l instruieşte pentru momentul când va fi în libertate, îl învaţă totul despre spargerea băncilor şi ascunzătorile cele mai sigure, precum şi cum să găsească prietenii cei mai loiali. După ce a fost eliberat, Dillinger a comis jafuri, crime, tâlhării, dar faima lui s-a extins şi pentru că alţi bandiţi au săvârşit diverse infracţiuni în numele lui, devenind astfel principalul inamic al poliţiei americane/Alternativ cu mărturiile biografului, se conturează imaginea lui Dillinger din relatările proiecţionistului care ştia pe de rost replici şi gesturi din filmul care avea ca subiect viaţa gangsterului, îşi copiase chiar şi scrisorile pe care deţinutul le trimitea tatălui sau soţiei sale.

Oralitatea povestirii este realizată inedit de „coreii” romanului, proiecţionistul fiind pe cât de incult, pe atât de pasionat de filme americane şi mai ales de „Femeia în roşu”, din care îşi consemnase într-un carnet foarte multe detalii, de la îmbrăcăminte, înfăţişare, la replici şi inflexiunea vocii personajelor: „La Pedleton dăştept ie ăla care nu ie dăştept, îi zicea lui Johnny prietenu său. Dăştept ie ăla care tace şi trece neobservat.” Episoadele narative ale proiecţionistului conferă romanului fidelitate documentară, reconstituirea cât mai exactă a evenimentelor şi personalităţii eroilor.

Moartea banditului Dillinger se conturează printr-o epică alternativă cu agonia tatălui lui Tit Liviu, care este un personaj incitant în amintirile de tinereţe ale Anei Cumpănaşu. Având numai vreo 10 ani atunci când Ana fusese silită de tatăl ei să se mărite cu un bărbat mult prea bătrân şi pe care nu reuşise niciodată să-l iubească, Liviu fusese singurul ei confident. Între timp, tânărul studiase Medicina, îl admira pe Freud şi se întorsese în sat ca doctor. În aceeaşi perioadă în care gangsterului american i se pregătea uciderea, în Comloşul Mare se succed evenimente macabre (o crimă şi mai multe decesuri) cu evenimente sportive sau festive (meci de fotbal, sărbătorirea satului) consemnate de un „Reporter de vest”.

Alternarea temporală şi spaţială

Prin alternare temporală şi spaţială, capitolul Dies Festi cuprinde scurte imagini ilustrative pentru destinul tragic al gangsterului american şi al tatălui lui Tit Liviu. În America, John Dillinger simte că se strânge laţul în jurul său, de aceea îşi aranjează fuga în Mexic. Amanta sa, Polly Hamilton, o veche prietenă a Anei Sage nu înţelege mărturia voalată a lui Dillinger că a doua zi urmează să plece într-o excursie în Mexic.

Ana, care promisese poliţiştilor că îl va preda pe gangster, îi anunţă despre intenţia acestuia şi totodată le propune lui Dillinger şi lui Polly să petreacă seara împreună şi să meargă la un film. Ana îl informează pe poliţistul Melvin Purvis că se vor duce toţi trei la cinematograful „Biograph”, „reprezentaţia de la ora opt jumate”. Ademenirea lui Dillinger de către româncă nu a fost dificilă, deoarece pentru el petrecerea însemna seara de adio, dimineaţa în zori urmând să se refugieze pentru totdeauna în Mexic.

Senzaţionalul şi suspansul

Senzaţionalul cucereşte teren, suspansul este exploatat cu cele mai diverse mijloace artistice, epice şi stilistice. În Comloşul Mare, după ce constată moartea ţăranului ucis, apoi moartea naturală a vecinului, doctorul Tit Liviu aude o bătrână întrebând: „Săraca Ana lu Ciogu, pă unde-o fi ia acuma?”. În paralel, în filmul vizionat de Dillinger, Polly şi Ana la cinematograful din America, protagonistul (interpretat de marele actor Clarck Gabie) este condamnat la închisoare pe viaţă pentru crimă, dar el refuză verdictul şi strigă judecătorului: „Mai bine moartea!”. Finalul filmului, cu imaginea frumosului Gabie îndreptându-se spre scaunul electric intensifică emoţia momentului.

În acea seară, pe 22 iulie 1934, urma să fie capturat unul dintre cei mai periculoşi gangsteri americani, într-o parte şi alta a cinematografului sunt amplasaţi numeroşi poliţişti şi agenţi FBI, alţii se află chiar la uşa de acces, astfel că „Dillinger n-o să mai poată scăpa decât dacă o să o ia în sus”. Purvis tremură de dorinţa ca, în sfârşit, să pună mâna pe banditul căutat în toate statele americane şi-l vede apărând între cele două femei: „E vesel. O veselie sinceră, netrucată. Un bărbat care iese de la cinematograf însoţit de două femei frumoase”.

Poliţiştii au scos pistoalele, îl urmăresc surescitaţi pe bărbatul care îşi bagă mâna în buzunarul drept de unde scoate un Colt, apoi o ia la fugă deşi este somat să se oprească. Agenţii încep să tragă asupra lui Dillinger care continuă să alerge, dar gloanţele îl nimeresc şi îl omoară: „Un glonte îl străpunge prin partea stângă a capului. Al doilea îi intră prin ceafa şi îi iese prin ochiul drept. Bărbatul cade. Purvis se apleacă peste el. Îl scutură. Nicio mişcare. Niciun răspuns.” Moartea „inamicului public numărul unu” al Americii provoacă o adevărată isterie, toată lumea având pe buze numele enigmaticei Femei în Roşu.

FBI-ul refuză să comenteze, dar Anne Sage recunoaşte că ea era una dintre cele două femei de la cinematograful „Biograph” şi că Dillinger şi Polly Hamilton o vizitau frecvent. Nu scoate nicio vorbă despre capcana pe care i-o întinsese banditului sau despre recompensa promisă. Uciderea lui John Dillinger a fost un eveniment fără precedent şi o mulţime de oameni au venit să-i aducă un ultim omagiu. El a fost înmormântat lângă foşti preşedinţi, vicepreşedinţi şi guvernatori ai Statelor Unite, iar tatăl şi sora sa au povestit amintiri despre „iubitul lor fiu şi frate” pe scena de la „Lyric Teater” din Indianapolis. Anne Sage a încasat cei cinci mii de dolari ca recompensă pentru serviciile aduse, dar nu i s-a anulat mandatul de expulzare, deşi făcuse un memoriu şi la guvernatorul statului Indiana.

Capitolul Animus consolendi (Dorinţa de a sfătui, de a da înţelepte poveţe) începe cu manifestările isterice ale americanilor după aflarea uciderii lui Dillinger: unii mituiau oamenii de serviciu de la morgă pentru ca să vadă, fie şi de departe, cadavrul banditului; alţii se înghesuiau în jurul bălţii de sânge de pe trotuarul din faţa cinematografului ca să-şi înmoaie batistele, iar cine nu avea batistă îşi îmbiba tivul rochiei cu sânge, apoi „păşeau ţanţoşi arătându-şi trofeele mai mândri decât de decoraţiile de la 4 iulie”. Mai bine de doi ani interesul publicului pentru destinul lui Dillinger a alimentat articolele din presă şi s-au cercetat documente secrete care să dovedească faptul că asasinarea gangsterului fusese motivată, însă ziariştii au decis că agenţii F.B.I. sunt laşi, de aceea nu se încumetaseră să-l aresteze pur şi simplu pe Dillinger la faţa locului.

Capitolul Animus narrrandi (Intenţia de a reproduce ceea ce a aflat de la alţii) se deschide cu o inserţie narativă, un fragment reprodus dintr-un caiet foarte vechi cu însemnări cuprinzând perioada 1905-1953. Notaţii din acest caiet sunt răspândite pe parcursul întregului roman, inserţii originale ale cotidianului mărunt sau ale evenimentelor deosebite, specificându-se şi culoarea cernelii cu care se scrisese: „cu inima plină de durere mam bolnăvit / în 25 Iunie 1920 [...] În Anul 1924 au fost cam secetos ear grâu / au fost foarte frumos în paie da în bombă / sarak finea în 10 Iuli au vint o buroacă / şi iau pălit de tot pe Lanz 8.10 p. 15 chil. [...] În anul 1918 sau Unit Ardealu cu Mama Ţara / la 1 Dez. 1918 / Ear în anul 1929 au nins din 20 Dez. p = în an”. O scurtă istorie a depistării amprentelor şi a identificării infractorilor relevă faptul că de la începutul cercetărilor delincvenţii învăţaseră să-şi îndepărteze pielea de pe degete ca să eludeze probele.

Întoarsă în România, Ana îi fate o vizită doctorului Liviu, care n-o recunoaşte imediat, femeia având acum vreo patruzeci şi cinci de ani, fiind îmbrăcată cu „o superbă blană de nurcă, un şal de mătase strâns în jurul gâtului şi o căciulă din aceeaşi blană ca şi manşonul” şi bărbatul constată că era încă frumoasă. Se discută despre „americanca aia” care l-a denunţat pe bandit şi care acum trăieşte cu „pilarul ăla dă, care umblă cu maşină”.

Alte personaje sunt implicate în declaraţii, mărturii sau zvonuri despre Ana Persida Cumpănaş, cum ar fi ducesa de San Marco şi nepotul ei, Octavian Cristofor Nacu, sublocotenentul Hermann K. Lamm, Tit Liviu, ori se inserează scurte texte sub titlul „conflict de competenţă”, varietate narativă care completează puzzle-ul subiectului.

Spre finalul romanului (în capitolul aşezat simetric cu cel de la început şi intitulat Iter spectrorum), cei trei corei descoperă că intenţia lor iniţială de a consemna strict rezultatul cercetărilor întreprinse nu s-a putut realiza şi constată cu uimire că „senzaţionalul se hrăneşte din senzaţional”, că acesta este „acelaşi şi la 1936 şi la 1986”, rezultând o „uriaşă construcţie imaginară, atemporală şi atopică”.

Ultimul capitol, Autopsie, îi readuce pe cei trei corei în 1986, cu intenţia declarată de a face o „autopsie generală” textului scris, ceea ce înseamnă „a vedea cu propriii ochi”, întrucât literatura „tot asta înseamnă: a tăia pentru a înţelege”. Se reiterează concluzia autopsiei care stabilise moartea naturală a „femeii Cumpănaş Ana, în etate de 55 de ani, din Timişoara”, precizându-se ca diagnostic o boală de inimă şi o boală de ficat, fără să se constate vreun semn de violenţă.

Finalul

Finalul romanului este scris de către autori: „Acesta era finalul cărţii noastre la sfârşitul lui august 1986. Acum, după rescrierea din august-septembrie 1987, finalul arată cam aşa: «La început se deschid ochii, urechile...»”.

Cartea mai conţine o „Bibliografie selectivă”, cu volumele şi articolele din presă la care se face trimitere sau apar sub formă de fragmente în roman, un „Glosar” în care se explică regionalismele din text şi o „Postfaţă” intitulată „Cucerirea estului sălbatic”, semnată Martin Adams Mooreville, care comentează romanul Femeia în roşu al „celor trei români” şi povesteşte întâlnirea cu Nedelciu, precum şi evenimentele dinaintea şi imediat după revoluţia română din 1989.

Mircea Cărtărescu demonstrează că romanul Femeia în roşu este reprezentativ pentru postmodernism, mai întâi prin faptul că perspectiva narativă şi perspectiva temporală sunt „maleabile”, discontinue, naraţiunea este aleatorie, iar personajele „schimbă măşti după măşti”. În altă ordine de idei, „panoplia de procedee” se defineşte prin „citatele şi inserturile, presupoziţiile şi pretextele devin rigide şi evidente ca scheletul exterior al insectelor”. Romanul postmodern „nu se comentează pe măsură ce se scrie, ci se scrie pe măsură ce se comentează ceea-ce-nu-s-a-scris-încă”. Postmodernismul se manifestă cu predilecţie în capitolele intitulate „Iter spectrorum (stricto sau lato sensu)”, în care cei trei naratori relatează călătoria lor în vederea documentării pentru roman, căutarea martorilor, a documentelor şi a oricăror mărturii ce puteau constitui întâmplările viitorului subiect.

Cărtărescu apreciază că romanul este „o tipică proză optzecistă” prin ilustrarea cotidianului mărunt, „a microistoriei şi spaţiilor microsociale”, cu incluziuni de acte originale, „cu vorbire în priză directă”. Compoziţia romanului este complexă, se compune din alte trei romane posibile, fiecare cu altă strategie narativă: unul urmăreşte destinul Anei şi este risipit pe tot cuprinsul cărţii, al doilea este un roman documentar, care apelează la mărturii, acte juridice şi administrative, declaraţii, precum şi utilizarea de monografii, studii, beletristică, periodice şi o serie de autori celebri citaţi. Al treilea roman este construit prin ficţiunea autorilor, după toate regulile postmodernităţii, adică în cadrul realităţii bazate pe documente „sunt inseraţi martori fictivi, adevărate fantome”, aşa cum este proiecţionistul „deşănţat” la Comloş „din... însuşi romanul celor trei”, sau ipoteticul traducător al scrisorilor.

O trăsătură specifică operelor postmoderniste o constituie intertextualitatea, în subiectul romanului fiind inserate şi alte destine în afară ce acela al Anei Persida Cumpănaş, între care: biografia lui Octavian Nacu, un vecin din Comloş, care după Primul Război Mondial „străbate ruinele fostei Kakanii”; evoluţia lui Tit Liviu, medic şi admirator al lui Freud, primul bărbat de care se îndrăgostise Ana, care visa „să-i predea cheile casei şi să se facă amanta lui pe veci”; destinul avocatului Sage etc.

Viziunea lui Mircea Cărtărescu privind construirea romanului Femeia în roşu este aceea a unui „origami prozaic postmodern”, având componenţa unui „agregat cu sute de piese” datorată şi faptului că a fost scris de o „echipă” de autori. (Mircea Cărtărescu, Un origami postmodern, din volumul Postmodernismul românesc, Bucureşti, 1999)

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …