Fata babei şi fata moşneagului, de Ion Creangă (comentariu literar, rezumat literar)

Trei basme crengiene prezintă perechea primordială, atemporală - căci ei sunt bătrânii timpurilor, principiile complementare ale Universului - Moşul şi Baba. E vorba de Povestea porcului, unde cei doi alcătuiesc un cuplu, de Punguţa cu doi bani, unde perechea e dezbinată, fiecare având gospodăria lui, şi în sfârşit, de basmul în care perechea se află în război, Fata babei şi fata moşneagului.

Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1877) şi are ca temă vestita dramă a copiilor vitregi. Construit prin antiteză, subiectul poveştii individualizează două tipuri caracterologice evidenţiate în expoziţie în mod direct de către povestitor printr-o suită de adjective care se referă la însuşiri fizice şi trăsături de comportament ca urmare a unor observaţii directe, şi apoi, pe măsura narării faptelor, apar în mod indirect trăsăturile de caracter motivate de acţiuni individuale. Formula de început demonstrează apartenenţa textului la specia basmului: „Era odată un moşneag şi o babă; moşneagul avea o fată şi baba iar o fată”.

Autorul fixează însuşirile fiecărui personaj: „fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; fata moşului era frumoasă, harnică, ascultătoare, bună la inimă, robace şi răbdătoare”. Pentru că soţia moşului a murit, acesta s-a adunat cu o babă văduvă, fiecare dintre ei aducând câte o fată. Ironia autorului se îndreaptă nu numai asupra fetei babei şi mamei acesteia, ci şi asupra moşului care era „un gură cască şi un biet moşneag”, pentru că la ei în casă „cânta găina”, adică baba acţiona după bunul plac, iar moşul nu avea nici un cuvânt. Pentru babă, fata moşneagului era „peatră de moară”, iar fata ei, „busuioc de pus la icoane”.

Ion Creangă, după ce a folosit formula introductivă a basmului, urmăreşte în mod realist comportamentul celor două personaje, fata moşneagului şi fata babei, în viaţa obişnuită a satului. Fata moşului se ducea în pădure după lemne, mergea la şezătoare unde torcea câte-un ciur de fuse, în vreme ce fata babei răsfăţată şi leneşă viclenea şi huzurea pentru că era fata mamei. Intriga naraţiunii este determinată de răutatea fetei babei şi mamei vitrege „ce se întreceau cu dediochiul” şi astfel fata moşului este nevoită să plece în lume; după sfatul tatălui „ca să nu se mai facă atâta gâlceava în casa asta”.

Autorul este plin de ironie la adresa moşului care, după ce-i dă sfatul fetei să fie „supusă, blajină şi harnică”, face observaţia că în casa lor a avut parte de „mila părintească şi de îngăduinţă” şi în străini „nu ţi-ar putea răbda câte ţi-am răbdat noi”. Evoluţia subiectului, din momentul acesta, urmează structura tipologică a basmului popular, în care întâmplările fantastice constituie „probele” hărniciei, modestiei, bunătăţii fetei moşneagului.

Ion Creangă

În timp ce în basmul popular Făt-Frumos trece probele în luptele cu zmeii şi alte fapte ale Răului, fata moşneagului îngrijeşte o căţeluşă slabă şi bolnavă, curăţă un pom de omizi şi uscătură, humuieşte o fântână, lipeşte şi curăţă un cuptor în drumul său. Folosirea personificării în dialogul fetei cu toate aceste „personaje” întreţine condiţia fantasticului şi argumentează prin concreteţea faptelor caracterul frumos al fetei moşneagului.

Momentul cel mai interesant din punct de vedere al trecerii probelor îl constituie modul cum slujeşte la Sfânta duminică care avea o ogradă plină de orătănii ce însemnau „balauri şi tot soiul de jivine mici şi mari”, respectiv erau „copiii” Sfintei Duminici. Fata cea harnică a moşului dă ultima probă a curajului, hărniciei şi modestiei pentru că Sfânta duminică când s-a întors de la biserică a găsit copiii „lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute”.

Din momentul acesta destinul fetei şi statutul său se schimbă radical: de-acum fata moşului este răsplătită de Sfânta Duminică cu o lădiţă în care se găseau „herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi”, iar căţeluşa, părul, cuptorul, fântâna oferă daruri dintre cele mai alese: salbă de aur, pahare de argint, pere gustoase, pâine caldă provocând mare necaz babei şi fetei sale. Conflictul basmului adaugă prin paralelă antitetică, călătoria „probelor” (în plan negativ) pentru fata babei care „porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind”.

Pe acelaşi traseu al fetei moşului, în faţa aceloraşi personaje, fata babei respinge orice ajutor conform argumentului popular expus sub forma unei sentinţe că „mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă”. La Sfânta Duminică bucatele „le-a făcut afumate, arse şi sleite” încât acesta când a venit de la biserică „şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce a găsit acasă”. Lacomă din fire, a ales lădiţa cea mai frumoasă din podul Sfintei Duminici, ca răsplată pentru ceea ce făcuse. Bineînţeles că, la întoarcere, căţeluşa, părul, cuptorul şi fântâna îi refuză darurile, ceea ce o mânie şi mai tare pe fata cea răsfăţată a babei.

În final, autorul sancţionează pe cele două personaje, pe baba şi pe fata ei, acestea fiind mâncate de balaurii din lădiţa Sfintei Duminici, de parcă cele două nici n-ar fi existat pe lume. Ion Creangă concepe personajele basmului conform unei structuri clasice, fiecare reprezentând o anumită trăsătură de caracter: fata moşului - bunătatea, fata babei - lenea, moşul era un gură cască, iar baba - răutatea. Acestora li se adaugă conotaţii complementare.

Ironia autorului asupra moşului revine în deznodământul basmului unde află că după moarte babei găinile nu mai cântau cocoşeşte în ograda moşului, iar acesta a rămas pleşuv pentru că baba îl „mângâiase pe cap”, iar în spate avea o cocoaşă pentru că-l „netezise” baba cu cociorva. Pe lângă subiectul deosebit de captivant, basmul întrebuinţează multe expresii populare pline de savoare ce vizează caracterul personajelor construite pe principiul simetriei antitetice: moşul-baba, fata moşului - fata babei: „sora cea de scoarţă, fata mamei, busuioc de pus la icoane, peatră de moară, să se întreacă cu dediochiul”.

Basmul trebuie citit în cheie realistă şi în planul cel mai general transmite mesajul: fiecare la locul lui, fiecare cu treaba sa, cu responsabilităţile sale; în particular, având în vedere situaţia narativă, mesajul e unul „clasic” pentru istoriile cu o maşteră, o fiică vitregă şi o fiică naturală. Tipul acesta de basm (Cenuşăreasa, Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă a Fraţilor Grimm, la noi, varianta lui Ispirescu, Fata moşului cea cuminte) a dovedit că trioul ascute invidia şi răutatea mamei malefice, orfana fiind oglinda în care se vede şi mai bine neputinţa propriei odrasle. În al treilea rând, este vorba aici despre cultul muncii şi înfierarea parazitismului, despre un feminin activ şi unul pasiv, despre a face şi a profita, iar concluzia se impune de la sine: după faptă şi răsplată, culegi ce ai semănat.

Basmul dezvăluie în acelaşi timp mai multe concluzii în plan moral:

  • bine faci, bine găseşti
  • rău faci, rău găseşti
  • omul harnic are numai de câştigat
  • răsfăţul copiilor conduce la lene şi infatuare
  • vorba blândă aduce bunăvoinţă
  • vorba ursuză creează neplăceri
  • răul este întotdeauna sancţionat şi binele este răsplătit
  • omul bun se cunoaşte după fapte
  • în casa unde cântă găina, nu este bine.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …