Fănuş Neagu

Fănuş Neagu (5 aprilie 1932, Grădiştea de Sus, judeţul Brăila - 24 mai 2011, Bucureşti) - poet, prozator, povestitor, traducător, nuvelist, romancier şi dramaturg. Este fiul Paraschivei (născută Miroslav) şi al lui Vasile Neagu, ţărani. Face şcoala elementară în satul natal, iar cursul secundar la liceele militare din Iaşi şi Câmpulung (1944-1948) şi la şcoli pedagogice din Bucureşti şi Galaţi (1948-1950). Cursant la Şcoala de Literatură „M. Eminescu” din Bucureşti (1951-1952), e scurt timp profesor suplinitor la o şcoala generală din comuna Largu şi devine student la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia fără frecvenţă (1954-1957). A fost redactor la „Scânteia tineretului” (1954-1956), redactor-şef adjunct la „Amfiteatru” (1965-1968) şi „Luceafărul” (1968), secretar adjunct al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

Ca prozator, debutează în 1954, la „Tânărul scriitor”, cu povestirea Duşman cu lumea, iar prima carte, culegerea de povestiri Ningea în Bărăgan îi apare în 1959. Textele de aici şi alte schiţe, povestiri şi nuvele strânse în Somnul de la amiază (1960) şi Dincolo de nisipuri (1962) sunt reluate în volumul Cantonul părăsit (1964; Premiul Uniunii Scriitorilor). Li se adaugă proza scurtă din Vară buimacă (1967) şi, împreună cu mai multe povestiri inedite, vor fi din nou tipărite în culegerile în văpaia lunii (1971) şi Fântâna (1974). Şi Pierdut în Balcania (1982) include schiţe şi nuvele noi. Seria romanelor lui Neagu, care au prilejuit discuţii aprinse, pro şi contra, începe cu îngerul a strigat (1968; Premiul Uniunii Scriitorilor) şi continuă cu Frumoşii nebuni ai marilor oraşe (1976); Premiul Uniunii Scriitorilor) şi Scaunul singurătăţii (1987), toate trei fiind publicate într-o ediţie definitivă sub titlul generic Ţara hoţilor de cai (1991). Amantul Marii Doamne Dracula (2001) este tot un roman.

Neagu a scris şi piese de teatru (Echipa de zgomote, Scoica de lemn, Olelie etc.), scenarii de film şi de televiziune, versuri (Poeme răsărite-n iarbă, 1985), cărţi pentru copii (Caii albi din oraşul Bucureşti, 1967, Casa care se leagănă, 1971), cărţi despre prietenii săi scriitori (Cartea cu prieteni, 1979, A doua carte cu prieteni, 1985) sau de publicistică, mai ales sportivă (Cronici de carnaval, 1972, Cronici afurisite sau Poeme cântate aiurea, 1977). În 1990 este director al săptămânalului „Ţara”, în 1991 va figura ca director, alături de Eugen Simion, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei şi Valeriu Cristea, al revistei „Literatorul”, iar între 1993 şi 1996 director general al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Este membru al Academiei Române (corespondent din 1993, titular din 2002).

Debutând într-o perioadă încă saturată de dogmatism, Neagu irită forurile de îndrumare prin cele mai individualizate caractere ale creaţiei sale şi în special prin atipicitatea personajelor. Deşi reflectă, ca întreaga proză narativă a timpului, lupta de clasă, povestirile conţin pitoresc nefuncţional, iar unii dintre „eroi” se disting nu prin fermitate revoluţionară, prin intransigenţă în reprimarea duşmanului sau, dimpotrivă, prin hidoşenia morală proprie „exploatatorilor”, ci prin felurite ciudăţenii. Nimeni nu nega autenticitatea picturii de mediu, dar - se spunea - clasa muncitoare nu are nevoie de orice autenticitate. Adevărul este că de la început prozatorul narează întâmplări neobişnuite, stranii, multe comice până la absurd, fapte comise de inşi într-o ureche, dezvăluie comportamente „buimace”, născociri ale unor minţi ce funcţionează anapoda, iar tot ce se petrece, în orice istorisire, e îmbibat de poezia Bărăganului, a bălţilor dunărene, a Deltei.

O poezie de genul celei cuprinse în eposul sadovenian, dar pigmentată de ţărănisme iuţi, asemănătoare parţial acelora din Desculţ al lui Zaharia Stancu, de exotisme şi senzualităţi vrednice de Panait Istrati, punctată de situaţii ce amintesc de proza rurală americană (Faulkner, Caldwell, Steinbeck), răscolită de freamăte ce răspund în felul lor tumultului din Pe Donul liniştit al lui Mihail Şolohov. Adecvat cadrului natural e climatul de spiritualitate. Perpetuat din arhaic, acesta conservă frânturi de gândire mitică şi magică, exprimate în credinţe bizare, eresuri de sursă precreştină, datini pitoreşti, practici extravagante. Totul învederează persistenţa irepresibilă a unei tradiţii atemporale, conţinătoare de o tot atât de nedatabilă poezie.

Se poate vorbi aici şi de un adevărat panlirism, chiar epicul îndeplineşte, în acest orizont, funcţii poetizante şi adesea nu e decât pretext sau suport al câtorva repere indispensabile. În timpul secetei din ’46 un călăreţ necunoscut strigă unui ţăran, uscat de foame ca toţi consătenii, că „vine gârla”. Ar fi plouat la munte. De teamă ca apa să nu fie oprită în şanţuri de morarii din satele de sus, bărbaţii încalecă şi, înarmaţi cu ce le cade în mână, merg în susul apei Buzăului să împiedice nelegiuirea. Nici vorbă însă de apă în râu, niciunde. Naraţia e absorbită de descripţia peisajului nisipos, dezolant şi a verii toride. Părăsit de nevastă, Enea Lelea stă toată noaptea de Anul Nou singur. După ce bea o cană de vin, adoarme şi visează. Îl trezeşte un strigăt de spaimă, de pe urma căruia nu se mai linişteşte niciodată.

În altă povestire, acelaşi personaj traversează ceasuri de fericire. Tot ce vede şi aude, tot ce se petrece cu el nu e menţionat decât pentru a lumina, „în văpaia lunii”, stări sufleteşti gingaşe, stârnite insului, preşedinte de colectivă, de o fată ce pare a-i zâmbi dintr-o stea, fata fiind colegă la crescătoria de păsări a soţiei pierdute. Într-o seamă de povestiri, întocmai ca în cele sadoveniene de tinereţe, sunt evocate fapte năpraznice, dar altfel decât la Sadoveanu, şi acestea par inerente existenţei. Par a fi provocate nu atât de ceea ce le declanşează accidental, ci de misterul unor determinisme ascunse, de o demonie a naturii locurilor în care se petrec. Un flăcău se îndrăgosteşte de fata cuiva la care argăţise, acela îl pândeşte, noaptea, în barcă, vrând să-l împuşte. Flăcăul Dincă e împuşcat realmente de propriul tată şi, doar rănit, el se spânzură de o salcie, pe care tatăl său o arde. Nişte copii cad într-o fântână secată, unde sunt devoraţi de câini, cadavrele sunt scoase, dar coborâte din nou în adânc, pentru anchetă.

Prin impulsivitate, prin aplecarea spre acte necugetate, prin nereţinere, la mânie, de la crimă, oamenii lui Neagu seamănă mai degrabă cu cei din nuvelistica lui C. Sandu-Aldea. Unii vădesc înclinaţii spre cruzimea gratuită, spre perversitate. Tinerii din cutare sat, bunăoară, se amuză chinuind câinii prin „dare în jugău”. Mai numeroase decât firile violente şi crude sunt cele doar „sucite”. Un sătean îşi aprinde casa, apoi, de pe o movilă, strigă de trei ori: „Cocoşul roşu”. Cineva înnebuneşte subit văzându-l viu pe unul de care era sigur că murise. O ţigancă ce pretinde a ghici ţărăncilor soarta soţilor aflaţi în război suferă o adevărată traumă când este întrebată ce e cu propriul bărbat, părăseşte satul şi după un timp vine vestea că a fost arestată pe front, unde îl căuta.

Violată de trei flăcăi, o fată obţine din partea autorităţilor hotărârea ca unul să o ia în căsătorie, ceilalţi să-i plătească daune, dar imediat după nuntă ea îşi lasă bărbatul spre a se însoţi cu unul dintre ceilalţi doi violatori, cel care nu poate procura suma la care fusese condamnat. Cineva înnebuneşte sub un efect de lună plină şi începe din senin să cânte un cântec învăţat în prima clasă primară - „Neaua peste tot s-a pus” - de atunci îl repetă de câte ori vede „regina nopţii”. Indiferent de conţinut, povestirile, dezvăluind zăcăminte de spiritualitate arhaică, concurează la crearea unui imaginar de extracţie mitică. Cititorul e atras într-un tărâm de poveste, în care flăcăii şi fetele caută „inima-pământului”, păzită de „căţeii pământului”, babele aduc „caii grâului”, cei cu „trup de grâu, picioare de grâu, cap de grâu” şi sub ai căror paşi „spicul se umflă cât coada vulpii”.

Cumulând toate însuşirile prozelor de până atunci ale lui Neagu - culoare, lirism, pitoresc, savoare lexicală şi celelalte, romanul Îngerul a strigat întocmeşte un tablou cuprinzător, aproape o monografie a lumii nepoţilor lui Terente. Micul univers constituit gravitează înjurai unui sat de lângă Dunăre, Plătăreşti, de unde pleacă şi unde se întoarce de câteva ori, în anii săi de formaţie, personajul a cărui biografie devine liantul scrierii. Naraţiunea se încheagă pe măsură ce Ion Mohreanu, ins care a parcurs o experienţă gorkiană, îşi regăseşte în amintire timpul pierdut, adolescenţa şi tinereţea consumate în perioada cea mai seismică a istoriei contemporane. Limitat, orizontul acestui tânăr ce nu izbuteşte nimic din ce îşi pune în gând nu încadrează un spectacol al răsturnărilor şi prefacerilor social-istorice, iar romanul nu devine o cronică sau o frescă, cu toate că dezvăluie unele consecinţe ale procesului de restructurare socială. Istoria e absorbită de geografie.

Discontinuă, istorisirea e o succesiune de momente, de frânturi de viaţă, un potpuriu de situaţii, un caleidoscop. Plecat din satul de baştină, copil, Ion Mohreanu, pierzându-şi tatăl, îşi ia lumea în cap, intră slugă la stăpân, prilej pentru scriitor de a evoca (fie lăsând personajul să rememoreze singur anumite episoade autobiografice, fie punându-l să îi asculte pe alţii, pe Che Andrei în special, consăteanul ce îi este un fel de mentor, fie asumându-şi funcţia narativă), oameni şi locuri, de a descrie medii şi peisaje, rezultatul fiind câteva crâmpeie de epopee sociologică. Devenirea protagonistului explicitează sugestia de destin, de predestinare tragică, cuprinsă în titlu. Încheindu-se astfel, romanul dă expresie metaforică sensului ce îl străbate. Căile pe care oamenii pornesc spre a se realiza în viaţă duc aproape toate în prăpastie, ieşirea din impas nu se întrezăreşte, însă potenţialul lor de vitalitate este inepuizabil.

Îngerul a strigat devine o carte a vieţii explozive, eroii par crescuţi direct din pământ, ţâşniţi din lutul negru, mustos, din smârcul bălţilor. În substanţa lui cea mai adâncă îngerul a strigat e un poem tribal; spaţiul lui - un tărâm de baladă, unde vinul se bea, ca în Moldova, cu oala, şi se vinde cu „burta”, unde fiecare ţăran e „cumătrul lui Terente”, unde iubirile sunt aprige ca apele repezi, ibovnicii se întâlnesc pe clăi de iarbă, în tufe de scoruşi, iar femeile (Netina, Tiţa, Bocu,Bişca şi celelalte) sunt nişte Kire Kiraline, făpturi de văpaie arzând până la mistuire lângă şi pentru omul iubit.

Fără a părăsi climatul dunărean, al doilea roman, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, subintitulat Fals tratat despre iubire, îşi introduce lectorii într-un cu totul alt univers, cel metropolitan. Un cântăreţ se îndrăgosteşte fulgerător de o actriţă, cunoscută întâmplător într-un sat din Dobrogea, şi se însoară cu ea. Actriţa este iubită şi de un scriitor, prieten nedespărţit al cântăreţului. Amiciţia începe să se clatine şi se surpă de-a binelea când cântăreţul află de o întâlnire, în absenţa lui, a soţiei cu scriitorul. Se destramă şi căsnicia. De fapt, nici nu era validă, întrucât actriţa se măritase a doua oară fără să fi desfăcut în prealabil o primă căsătorie.

Romanul aglutinează tablouri ce se succedă în ordine calendaristică pe cuprinsul a aproape 2 ani, unele intră în planul întâi al naraţiunii, pe altele le recompun (mental sau verbal) doi dintre protagonişti. Retrăindu-şi aventura cu Asta Dragomirescu, cântăreţul Radu Zăvoianu reface, implicit, cu minuţie, cadrul şi ambianţa în care s-au consumat principalele momente ale acestei relaţii: într-un sat dobrogean, pe şantierul de la Mogoşoaia, la Pustnicul, pe Bărăgan, la o vânătoare neobişnuită (de câini) în Balta Brăilei. Un moment colateral, derulat într-o cârciumă din Brăila, e adus în prezent de Ramiţki, scriitorul. Momentele nodale ale scenariului sunt tot atâtea ceremonialuri bahice, culminând cu o petrecere orgiastică desfăşurată în noaptea de Crăciun în casa tatălui Astei Dragomirescu, un ins bizar care o dată pe an organizează la domiciliu „spectacole fără egal în Bucureşti”.

Episodul generează o atmosferă asemănătoare aceleia din casa Arnotenilor. Trei, asemenea „crailor” lui Mateiu I. Caragiale, personajele centrale (Radu Zăvoianu, Ramiţki şi Eduard Valdara) sunt duse cu sania dintr-o cârciumă situată pe una din „străzile subţiri căzând perpendicular pe Lipscani” (adică în perimetrul oficierilor mateine), undeva la periferie, într-o zonă cu grădini, fără case, doar cu o cocioabă, într-un spaţiu înconjurat cu un gard înalt de lut, ce fumegă sub viscol. Cocioaba cu pereţi dărâmaţi se dovedeşte, la o privire mai atentă, a fi citadelă şi, intrând în ea, oaspeţii văd scânteind pe un perete, de pe care se ridică o perdea, „în lucrătură de aur, icoane vechi, inscripţii slave, sfinţi în mantii verzi”, toată arta Bizanţului.

În acest decor se va produce un soi de ritual ezoteric, barbar, precedat de un ospăţ sardanapalic. Punctul de senzaţie îl înscrie momentul în care trei fete îndură cu voluptate, goale, o bătaie cu biciul. „Sfinţi ai gunoaielor” şi „voievozi ai păduchilor”, în propria lor conştiinţă de sine noii „crai” se autoproclamă drept „frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Cineva îi numeşte „tineri contestatari”. Indiferent de sensul dat cărţii de autor, nu încape discuţie că este scrisă cu măiestrie şi construită astfel încât se creează o suprarealitate, totul petrecându-se ca în vis. Cartea „frumoşilor nebuni” e un triumf al scriiturii artiste.

În romanul Scaunul singurătăţii (al cărui titlu evocă un presupus scaun, pe care se zice că şedea eunucul-şef al sultanului, venit la Brăila din 2 în 2 ani să recruteze fete pentru harem), erup în epic lirismul, pitorescul, cromaticul de sursă orientală şi balcanică, barocul lingvistic, ce corelează onomastica bizară cu metaforismul delirant, sintagma suavă cu expresia groasă, suculentă, ca şi duhul folcloric local, eresul, etnograficul regional, întrecând tot ceea ce se produce analog în opera prozatorului.

Alte ambianţe individualizează lumea unui roman publicat după decembrie 1989, Amantul Marii Doamne Dracula. Apar şi aici secvenţe cârciumăreşti, aspecte şi figuri din medii periferice, imagini de ţinut danubian, limbajul e tot atât de colorat ca în orice altă carte a lui Neagu şi nu lipsesc poveşti cu aromă orientală, vrednice de O mie şi una de nopţi, însă unicitatea scrierii o dă prezenţa unor specimene din sfera politicului şi a puterii de stat, din aparatul de represiune. Personajele formidabile sunt cel titular, pe numele din acte Augusta, soţia lui Bazileu, şi mama ei, Die Goia. Identitatea primeia e denunţată încă de pe copertă, unde o femeie trecută de multişor de vârsta tinereţii e surprinsă într-o poziţie nu tocmai decentă. În text aceasta întrupează tot ce poate fi mai abject, mai abominabil, de la răutate bestială la vulgaritate extremă.

Ieşită din ţigănime, Marea Doamnă Dracula e o tirană arogantă, care tratează oamenii ca pe nişte otrepe, le vorbeşte trivial, neevitând vorbele şi expresiile neruşinate şi înjurând ca la uşa cortului. Încă şi mai necontrolat se exprimă maică-sa. Nonagenară cu picioarele scheletice, pline de gâlme, cu părul cărunt rar, cu obrajii năruiţi, cu ochi mici de cucuvea, răspândind un miros fetid cu toate că „se scaldă zilnic” în apă de colonie, Die Goia nu rosteşte nici o propoziţie fără să o pigmenteze cu măscări. Emite, fără jenă, sonorităţi intestinale în prezenţa oricui, ba le şi comentează.

Protagonistă şi factor coagulant al romanului, Augusta nu e doar prima „doamnă” a ţării, e deţinătoarea puterii supreme, absolute, sub acoperirea docilului Bazileu. Regimul instituit de neîncoronata regină Dracula e un despotism absurd, grotesc. Ca unealtă îi slujeşte tânărul amant, căpitanul de securitate Bob Orlando, o puşlama isteaţă, răsfăţat al femeilor. Prin el septuagenara îşi retrăieşte juneţea aventuroasă, punctată de momentul trecerii de la fetie la o feminitate orgiastică cu participarea unui ofiţer neamţ, în timpul războiului, între şinele dintr-o gară rurală.

În dramaturgie Neagu s-a revelat prin piesele parabole Echipa de zgomote şi Scoica de lemn. Prima, dezvăluind trista condiţie a unei familii nevoite, spre a exista, să lucreze într-un studio cinematografic la producerea de zgomote, la imitarea, bunăoară, a tropotelor de cai, exprimă implicit nostalgia unei presupuse origini mitice. Strămoşul arhetipal, totemic, al capului familiei ar fi fost un bizon: forţă a naturii, „care îngenunchea numai în vadul apelor, niciodată în praf”. Titlul celei de-a doua piese e o metaforă a iluziei. Casa de la mare în care eroii îşi petrec verile devine pentru aceştia o „scoică”, în care se izolează de tot ce le maculează existenţa. În ea citadinii regăsesc Dobrogea eternă, prin care umblă „zeul apelor” şi sub al cărei pământ e scufundată o biserică. Altă piesă, Olelie, valorifică scenic obiceiul de a striga de pe dealuri numele fetelor nemăritate, în noaptea de lăsata secului.

Neagu a dat teatrului (ca şi cinematografului), singur sau în colaborare, şi alte scrieri, precum Casa de la miezul nopţii sau Paiaţa soseşte la timp, Apostolii, Terente. Asemenea prozei narative, opera dramatică a lui Neagu freamătă de lirism şi etalează simboluri. Lirismul funciar al scriitorului se comunică şi în versuri (ciclul Poeme răsărite-n iarbă), inundă şi publicistica, inclusiv cea sportivă, „afurisită” de obicei, pătrunde şi în unele titluri de volume (Insomnii de mătase, 1981), nu mai puţin în scrierile pentru copii (Caii albi din oraşul Bucureşti, Casa care se leagănă).

Opera literară

  • Ningea în Bărăgan, Bucureşti, 1959;
  • Somnul de la amiază, Bucureşti, 1960;
  • Dincolo de nisipuri, Bucureşti, 1962;
  • Cantonul părăsit, Bucureşti, 1964;
  • Apostolii (în colaborare cu Vintilă Ornaru), Bucureşti, 1966;
  • Caii albi din oraşul Bucureşti, Bucureşti, 1967;
  • Vară buimacă, Bucureşti, 1967;
  • Îngerul a strigat, Bucureşti, 1968;
  • Echipa de zgomote, Bucureşti, 1971;
  • Casa care se leagănă, Bucureşti, 1971;
  • În văpaia lunii, prefaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, 1971;
  • Cronici de carnaval, Bucureşti, 1972;
  • Fântâna, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ovidiu Ghidirmic, Craiova, 1974;
  • Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Fals tratat despre iubire, Bucureşti, 1976;
  • Cronici afurisite sau Poeme cântate aiurea, Bucureşti, 1977;
  • Cartea cu prieteni, Bucureşti, 1979;
  • Insomnii de mătase, Bucureşti, 1981;
  • Pierdut în Balcania, Bucureşti, 1982;
  • A doua carte cu prieteni, Bucureşti, 1985;
  • Poeme răsărite-n iarbă, Bucureşti, 1985;
  • Întâmplări aiurea şi călătorii oranj, Bucureşti, 1987;
  • Scaunul singurătăţii, Bucureşti, 1987;
  • Povestiri din drumul Brăilei, Bucureşti, 1989;
  • Ţara hoţilor de cai, Bucureşti, 1991;
  • Casa de la miezul nopţii, Bucureşti, 1994;
  • Dincolo de nisipuri, postfaţă de Eugen Simion, Galaţi, 1994;
  • O corabie spre Bethleem, Bucureşti, 1997;
  • Năluca, Bucureşti, 1997;
  • La umbra crailor de ghindă (dialog cu Mihai Ispirescu), Bucureşti, 2001;
  • Amantul Marii Doamne Dracula, Bucureşti, 2001;
  • Dincolo de nisipuri, postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2002;
  • Ningea în Bărăgan, cu ilustraţii de Mircia Dumitrescu, Bucureşti, 2002;
  • Punţi prăbuşite, Bucureşti, 2002;
  • Proză, ediţie îngrijită de Steluţa Suciu, Braşov, 2003.

Traduceri

  • Armando Lopez Salinas, An după an, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Radu Nistor);
  • Gheorghi Markov, Siberia, I-II, postfaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1976-1984 (în colaborare cu Tatiana Nicolescu);
  • Georges Rodenbach, Bruges, a doua moarte, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Florica Dulceanu);
  • Pavlo Zahrebelnîi, Vântul de seară, postfaţă de Valentin F. Mihăescu, Bucureşti, 1986 (în colaborare cu Puiu Brăileanu);
  • William Faulkner, Conacul, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Aurora Leicand).

Premii şi distincţii literare

  • Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Cantonul părăsit.
  • Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul Acei nebuni ai marilor oraşe.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …