Fabulă

Termenul de fabulă provine din latinescul fabula, -ae, cu sensul iniţial de naraţiune a unor evenimente trăite sau fictive.

Fabula are două accepţii:

  • ţesătură anecdotică, nucleu de fapte din care se constituie acţiunea;
  • scurtă povestire alegorică, în proză sau în versuri, prin care se satirizează anumite forme de comportament sau trăsături caracterologice, cu finalitate morală, exprimată explicit sau implicit.

În Dicţionarul Larousse (1973), fabula este definită astfel: „scurtă povestire alegorică, cel mai adesea în versuri, care serveşte drept pretext unei morale”. În Mayers Lexicon (1962), fabula este o specie sub auspiciile poeziei didactice, supranumită esopică după părintele ei, care pune în evidenţă o teză morală printr-o întâmplare (...). Romul Munteanu subliniază accepţia esopică, potrivit căreia „fabula este o naraţiune în proză sau în versuri, relevantă printr-o anecdotă scurtă, grefată pe universul animalier, vegetal sau uman şi urmată de o anumită lecţie practică, moralizatoare”.

Fabula este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, construită prin procedeul alegoriei, prin care se satirizează anumite forme de comportament sau trăsături caracterologice, cu o finalitate morală, exprimată explicit sau implicit.

Structura compoziţională a fabulei: are două părţi - prima, partea narativă, o povestire alegorică, cu acţiune simplă, cuprinde relatarea evenimentelor din lumea animalelor; şi partea didactică, a doua, cuprinde morala (explicită / implicită) sau învăţătura care se desprinde din povestirea anterioară, apropiată ca aspect de proverb sau de maxima populară.

Dacă în prima parte scriitorul este un narator, în cealaltă, el devine moralist care meditează asupra întocmirii strâmbe a lumii pe care o satirizează. Cele două părţi nu au o succesiune fixă, ele pot varia, şi există cazuri în care ea nu apare exprimată direct. Naraţiunea se împleteşte cu dialogul şi monologul, stilul indirect cu cel direct, iar exprimarea este obligată de dimensiunile genului la concizie şi simplitate.

Florica Bodiştean vede fabula un „gen de graniţă, căci în varianta ei modernă liricul irupe frecvent sub forma satirei sau a farsei ori dramaticul se dezvoltă simţitor până la a o transforma într-o scenetă”, şi, mai mult decât oricare alt gen sau specie literară, ca pe o formă de literatură „pragmatică”, demonstrând că cele relatate de autor au un scop bine determinat, acela de a forma convingeri morale şi de a îndrepta răul social.

Fabula docet - devine astfel o lecţie de înţelepciune, prudenţă, cumpătare, modestie, milă, cinste etc. Atributele bune sau rele ale oamenilor sunt transferate asupra altor făpturi şi obiecte, iar apologia binelui şi a virtuţii se face prin relevarea unor acte negative cu consecinţe negative.

Fiind un observator perspicace şi realist, fabulistul înfăţişează un univers care seamănă cu o junglă în miniatură - spune Romul Munteanu. Cele mai diverse trăsături negative de caracter sunt atribuite unor animale, păsări, insecte, copaci şi obiecte care le ilustrează în modul cel mai elocvent.

Romul Munteanu vorbeşte de un evident reducţionism caracterologic: între aparenţă şi esenţă se instalează tirania, lăcomia, abuzul, minciuna, cruzimea, necinstea, prostia, răutatea, orgoliul, îngâmfarea, viclenia etc.

Dramatizările cu umor înviorează substanţial formula didactică a speciei. Nu respectă regulile stricte ale versificaţiei, îşi ia libertate în folosirea măsurii, a tipului de strofă, a versului şi a rimei.