Fabula în literatura română

Fabula, ca specie clasică, este una din principalele manifestări satirice şi polemice din zona comicului în perioada de constituire a literaturii noastre moderne. Folosind investigarea laturilor morale, fabula fost preţuită şi gustată de publicul vremii. Scriitorii reprezentativi ai epocii abordează fabula, fie scriind câteva opere, fie dedicându-se în întregime speciei: Dimitrie Ţichindeal, Gheorghe Asachi, Constantin Stamati, Gheorghe Săulescu, Constantin Facca, Constantin Bălăcescu, Grigore Alexandrescu, Alecu Donici şi Anton Pann.

Sanda Radian subliniază interesul pentru analiza fabulei în cazul cercetătorilor români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, care subliniau importanţa educativă a fabulei. Moses Gaster, de exemplu, împarte literatura în religioasă, etică şi estetică şi aşează fabula în categoria literaturii etice, scopul ei fiind „sentinţa morală, etică, oglindirea adevărului, precum îl înţelege poporul, şi aşa oglindeşte şi proverbul acel adevăr al inteligenţei populare”. Un alt critic - Cristu Negoescu - vede specia întruchipând „un principiu etic, concretizat şi demonstrat printr-o poveste oarecare”.

Mai interesant i se pare autoarei studiul din 1893, al lui Theodor Speranţia, în care autorul face o disociere între fabulă, apolog şi satiră, menţionând că apologul prezintă faptele omeneşti în mod direct, iar fabula „este o compoziţiune literară care face parte din poezia epico-didactică şi arată faptele omeneşti în mod indirect”. Tot Th. Speranţia observă că în fabulă, ca şi în satiră, sunt condamnate relele, dar naivitatea îl deosebeşte pe fabulist de satiric.

„Dacia literară” publică fabulele lui Alecu Donici şi menţionează „că fabulele sunt astăzi a la mode, asemenea compuneri se întâlnesc adeseori în coloanele unora din jurnalele româneşti”.

Fabuliştii conturează caractere umane surprinse într-un anumit moment istoric, utilizează datele fenomenelor caracteristice în care particularul interesează numai în laturile lui excepţionale, apelează la aspecte comune care pot fi semnificative prin surprinderea mişcărilor, gesturilor, reacţiilor, a datelor vestimentare şi ocolind întâmplarea, atenţia se îndreaptă mai ales spre comentariu (toate acestea învăluite în alegorie şi simbol), accentuând elementele satirice.

Fabulă

T. Moraru remarcă faptul că fabula, în măsura în care descrie un tip uman prin manifestările externe, apelându-se la aspectele particulare semnificative şi utilizând comentariul, se apropie de fiziologie, unele fabule fiind chiar „variante alegorice în versuri ale fiziologiei”. Ion Heliade Rădulescu scria: „fabulele noastre nu sunt fabule alegorice, ci toate copiate după natură, şi figurile noastre nu sunt copii, ci însuşi ca figurile fotografice”.

Dimitrie Ţichindeal este primul fabulist care se face cunoscut prin colecţia de Filosoficeşti şi politiceşti prin fabule moralnice învăţături. Acum întâia oară culese şi întru acest chip pe limba română întocmite (1814, Buda). Este un adevărat întemeietor al genului la noi, numit de Eminescu, în Epigonii, Ţichindeal gură de aur.

Sanda Radian menţionează că din fabulele lui Dositei Obradovici, Ţichindeal păstrează înaintea cuvântarea la volum, din 160 de fabule, 103 sunt traduse, 51 localizate şi la 6 renunţă. Autorul bănăţean caută să adauge textului fabulei povestiri, poveţe sau sentinţe. Critica sa vizează ignoranţa şi superstiţiile; nu lipsesc accentele de critică socială împotriva marilor moşieri, a oprimării iobagilor, condamnarea ocupaţiei turceşti.

Fabula Omul muşcat de câine este un elogiu adus culturii şi învăţăturii prin satira adresată semidoctismului şi injustiţiei: „Vai de oaia între lupi şi vai omului celui blând unde acela e mai bătrân care e mai tare, unde sila, mojicia, barbaria face legi şi judecăţi şi dă porunci, căci într-acest fără de lege loc trebuie amărâtul om de cumplită nevoie să asculte sfatul acestui doctor, trebuie tocmai pre însuşi acela care îl sugrumă şi îl munceşte să-l hrănească cu sângele său. Ticăloasă stare este unde cel neînvăţat are putere să clevetească şi să bârfească, iar acela care ştie trebuie să tacă şi de frică să asculte; unde cel nedrept şi fără cuget să poruncească, iar cel bun şi de omenie este nevoit şi silit să se supuie”.

Sanda Radian arată că prin tonul virulent, patetic sau profetic, învăţătura fabulelor lui Dimitrie Ţichindeal le îndepărtează de factura clasică, fapt subliniat şi de D. Popovici şi Alexandru Duţu. Acest lucru de datorează îmbinării dintre naraţiunea propriu-zisă şi morala, care este invadată de adăugiri erudite, pe un ton de predică. Faţă de modele din literatura universală, la care morala este scurtă, la Ţichindeal devine o lecţie profundă, o prelegere lungă.

Gheorghe Asachi dovedeşte şi el o vocaţie pentru specia fabulei, fiind influenţat, prin studiile făcute, atât de Lessing şi Obradovici, cât şi de La Fontaine, Fedru, Krîlov sau Krasicki. Fabula înseamnă pentru Asachi o cale către clasicismul francez şi italian. În Prefaţa volumului de Poezii din 1836, Asachi îşi exprimă concepţia clasică: „îndreptat de pilde clasice şi de firea limbii, m-am sârguit a urma sistemului care cere ca poezia, care este productul cel mai ales al cugetării, prin simţire înălţată, să răsune prin ziceri elegante şi armonioase, încât de asemenea prelucrată fiind limba va putea adineoare a se arăta vrednică de a sa strălucită spiţă cu cea italiană”.

Ca scriitor de factură clasică, Gheorghe Asachi practică fabula din 1819. Eugen Lovinescu remarcă faptul că specia fabulei i se potrivea lui Asachi: „trebuia să se îndrume spre genul didactic al fabulei: acţiunea moralistului îi ajuta şi fecunda opera practică, maniera discursivă îi convenea, meşteşugul lua locul avântului absent”. El este primul traducător în română al fabuliştilor din literatura universală: din La Fontaine a tradus cel mai mult (30 de fabule, printre care Greierul şi furnica, Corbul şi vulpea, Broasca şi boul, Doi catâri, Lupul şi mielul etc.), apoi din Krîlov, Krasicki, Hauf sau Fedru, dar mai puţin.

În prefaţa ediţiei din 1836107, moralistul Asachi expune câteva consideraţii teoretice privitoare la fabulă: „fabula, numită şi basnă sau apolog, este o compunere didactică, adică învăţătoare, să poate zice că este făcută o regulă practică întreu de a câştiga înţelepciune vieţuirii cu oamenii”. Deşi sub raportul realizării artistice, traducerea lui are unele stângăcii, se poate observa preocuparea constantă pentru „învăţătură”, pentru atingerea scopului moral. Sanda Radian remarcă rolul important pe care l-a avut Asachi în evoluţia genului la noi, elementele specifice artei fabulei: caracterul de scenetă comică, arta dialogului, pitorescul portretului animalier.

Dintre fabulele de o evidentă originalitate se remarcă Momiţa la bal masche şi Castorii, considerate de George Sorescu reuşite sub aspectul imaginaţiei şi rezolvării scenice. Momiţa la bal masche abordează problema cosmopolitismului - o temă predilectă în literatura vremii. Castorii are o temă asemănătoare cu Învăţătura leului de Stamati, conţine o pledoarie pentru păstrarea tradiţiei naţionale.

Cunoscător al limbilor clasice, Gheorghe Săulescu a fost preocupat de mai multe domenii: arheologie, istorie, literatură, filologie. Publică, în 1835, un volum de fabule, în care pune accentul pe valoarea educativă a fabulei, foloseşte proverbe şi maxime latineşti: „Moraliştii născociră fabula prin a căror operă ni se înfăţişează metehnile, aducându-şi în mijloc, cu delicateţă feritoare persoanelor, necuvântătoarele dobitoace, ca după perenie, bătându-se şeaua să se priceapă calul, şi totodată după înţeleaptă zice «ut delectendo doceat», adică desfătând să ne înveţe”.

Un rol important în istoria fabulei îl ocupă Constantin Facca şi Costache Bălăcescu, cunoscuţi mai mult ca autori de comedii. Ei abordează fabula, ca majoritatea autorilor de la început. Din ciclul Satire şi fabule, publicat de Constantin Facca în 1860, sunt remarcabile fabulele Vulpea şi Ministrul, care satirizează demagogia politică. În ceea ce-l priveşte pe Costache Bălăcescu, acesta publică, în 1845, volumul Poezii şi fabule, care prezintă importanţă prin seria de procedee fabulistice moderne: jocurile semantice şi formulele stereotipe. Temele sunt asemănătoare cu ale celorlalţi fabulişti, dar introduce la baza fabulei, ca şi Gheorghe Săulescu, o zicală populară.

Alecu Donici - cuib de înţelepciune - cum îl numeşte Eminescu în Epigonii, a publicat volumul Fabule în 1840, apoi, într-o altă ediţie, în 1842 - volum ce cuprinde 30 de fabule, care i-a adus faima de mare fabulist; publică apoi în 1844, la Iaşi, în colaborare cu Costache Negruzzi volumul Satirele şi alte poetice compuneri ale prinţului Antioh Cantemir.

Numit de Alecsandri un veritabil La Fontaine, Alecu Donici este influenţat, prin studiile pe care le face la Petersburg, de fabuliştii ruşi A.E. Izmailov, I.I. Dmitriev şi, mai ales de I.A. Krîlov. Multe din fabulele sale sunt traduceri şi adaptări după autorii ruşi. Emil Boldan îi recunoaşte meritul în dezvoltarea fabulei, unul considerabil, prin tendinţa de localizare în realitatea socială şi naţională românească: „Când Donici traduce, el dăruieşte textului o prospeţime caracteristică jungând să realizeze în multe privinţe o operă nouă. Alteori, prelucrează, adaugă elemente de morală care sunt numai ale lui şi îşi pune personajele necuvântătoare în situaţii noi. (...)”.

Donici a fost acuzat de lipsă de originalitate, etichetat ca fabulist minor, tocmai pentru că sarcasmul lui viza nedreptăţile, abuzurile conducătorilor, cosmopolitismul, nepotismul, superstiţiile, lăudăroşenia, în fabule precum Ursul la prisăci, Vulpea şi bursucul, Lupul la pieire, Lupul nazar, Momiţa şi oglinda, Musca, Muştele şi albina, Două poloboace, jderul şi cacomul, Racul, broasca şi o ştiucă etc.

Donici adaugă întotdeauna o morală - neexistentă la Krîlov - în care este vizibilă tendinţa critică. Moralistul Donici urmăreşte viciile, iar accentul cade pe valoarea educativă a fabulei, pe aşa numita „sfătoşenie” sau înţelepciune bătrânească, foloseşte proverbe şi zicători din folclor: „Şi aşa s-a întâmplat precum cucul a cântat”, (Lupul şi cucul); scump la târâte şi ieftin la făină (Morarul, Capra şi iada); Să nu-ţi vâri botul unde nu-ţi fierbe oala (Ştiuca şi motanul), vezi, după faptă, plată (Sticleţul şi ciocârlanul), culege, dar, ce-ai semănat (Lupul şi motanul)).

Inferioară lui Grigore Alexandrescu, dar cu o individualitate marcată, creaţia lui Donici a contribuit la afirmarea fabulei ca specie literară, fiind un adevărat document social al epocii, iar autorul s-a impus ca fabulist, prin conţinutul demascator şi protestatar, prin simbolurile care capătă viaţă, prin umorul discret, concentrare şi simplitate stilistică şi o limbă română curată.

Scriitor inclasabil, numit de Eminescu isteţ ca un proverb, cu o operă - melanj de folclor şi fabulaţie, de Orient şi Occident, Anton Pann reprezintă „spiritul” popular în literatura paşoptistă. Mihai Zamfir remarcă, în cazul său, preluarea unui bagaj cultural care precede cu mult romantismul: „Scriitorul s-a aflat, obsesiv, în căutarea celor mai vechi izvoare de înţelepciune, pentru a le opune apoi romantismului victorios şi spiritului european. El pleacă de la motive literare indiene, ajunse la noi prin intermediar grecesc, de la romane antice sau medievale (Paris et Vienne pentru Noul Erotocrit), de la istorii bizantine (Povestea poamelor) şi turceşti (Nastratin Hogea), de la cântece goliardice medievale (în Îndreptătorul beţivilor) sau de la Erasmus din Rotterdam (în Hristoitia, după o variantă grecească).

Lecturile sale erau formate din poeţii Văcăreşti, Costache Conachi, ştia din copilărie mai multe limbi (greaca, bulgara şi turca), mai târziu şi limbile română şi rusă. Încă de la început, literatura populară prezintă interes pentru Anton Pann. Remarcăm, în cazul lui, arta clasică, moralistă, îndreptată spre observaţia morală. Alexandru Piru vede în Anton Pann, un clasic, cu o viziune caracterologică: „(...) prin el se pot (...) verifica mai toate locurile comune ale clasicismului. În epoca lui romantică, Pann e un anacronic. În definitiv, toţi clasicii sunt «anacronici» sau atemporali. Romanticii au sentimentul timpului, participă deci la istorie, complotează, răstoarnă guverne, ridică baricade, fac, ar zice conu Leonida, «revuluţii». Clasicii, din contră, sunt prudenţi, se supun regulilor, legiferează Parnasul”.

Anton Pann adoptă rolul moralistului, chiar din primele opere precum Îndreptătorul beţivilor, Triumful beţiei sau Diata ce o lasă un beţiv pocăit fiului său. În 1834, apare Hritoetia au şcoala moralului care învaţă toate obiceiurile şi năravurile cele bune, care, potrivit lui Demostene Russo, nu e altceva decât o prelucrare a cărţii lui Erasmus, De civilitate morum puerilium, tipărită la Anvers în 1530. În prefaţa la Hristoitie, Pann afirmă: „Din câte părţi omul are, / Sufletul este mai mare. / El e partea cea cinstită / Şi mai scumpă, preţuită. / Sufletul pe trup îl are / Lui-şi ca o mădulare / Pe care îl stăpâneşte / Ca p-un subpus cum voieşte. / Trupul nimica nu poate / Fără suflet întru toate; / De aceea să cuvine / Să-ngrijim de dânsul bine”.

Mihai Zamfir observă că sintagma a îngriji sufletul se transformă în principiu literar al tuturor scrierilor antonpaneşti, el „compune versuri doar în sprijinul moralei, iată idealul unei poezii aflate la distanţă enormă de paşoptism”. Fabula, ca şi celelalte opere, reprezintă un prilej pentru Anton Pann de a-şi expune principiile morale. În aceste opere, Pann apare un moralist deplin. Esteticul nu primează la el: „De veţi găsi vreun cusur în stil, nu aveţi drept să mă osândiţi”, ci didacticul, educativul. Acest fapt a fost semnalat şi de Ion Rotaru: „Pann e pedagog, crede cu tărie în funcţia educativă a poeziei, însă el nu are aerul că scrie pentru copii şi pentru şcoală, ci mai curând pentru oamenii mari”, în critica literară, a fost subliniat caracterul repetitiv al operei lui Anton Pann, revenirea sub diferite forme a aceloraşi sentenţii, proverbe şi formule.

Calendarul lui Bonifatie Setosul, carte tipărită la 1821, parodie de calendar străvechi, îmbina versul cu proza şi ilustra vocaţia moralizatoare a autorului său.

Fabule şi istorioare (1839) este o colecţie de poezii libere, în care Anton Pann se îndepărtează de regulile clasice ale fabulei. În prefaţa volumului, intitulată Către cititori, autorul vede fabula drept o istorioară scurtă, cu haz şi plină de tâlc, cu un caracter universal şi folcloric: „aceste fabule şi istorioare nu sunt decât numai auzite. De vor fi vreunele tipărite în alte limbi, nu ştiu, că n-am învăţat nicio limbă din cele poleite (...) multe din ele puteţi să le ştiţi şi multe să nu le ştiţi”.

Ion Rotaru remarcă, în acest volum, osmoza dintre fabulă şi folclor, cu sectorul paremiologic, cât şi „bunul simţ de obşte, morala sănătoasă, dacă nu şi profundă ideologic, bizuită întotdeauna pe experienţa de toate zilele, umorul generos, optimismul tonic - dar şi dramul de scepticism al oricărui om cu scaun la cap -, echilibrul psihic al insului de mijloc, nedispus stărilor sufleteşti complicate”.

Chiar dacă personajele iau chipuri de animale, ele nu mai au legătură cu zoologia specifică fabulei; ne mişcăm în lumea mahalalei bucureştene, printre fiinţe necăjite, umile şi mediocre. Povestea vorbii este prefigurată până la detaliu. Istoriile cuprinse în volum, construite pe modele străvechi, dar cu personaje din Valahia primei jumătăţi a secolului, apar cu scop moralizator.

Capodoperele scriptice ale poetului au luat naştere prin insinuarea lentă a umorului în versul moralizator, prin subtilizarea treptată a mesajului moral cu ajutorul râsului complice. În primele sale cărţi, existase, ce-i drept, un oarecare sens ludic, precum în caricaturile făcute beţivilor cu un spirit aproape medieval (zeci de personaje din Îndreptarul beţivilor, 1832), însă râsul deschis lipsea cu desăvârşire. Umorul va atinge în Povestea vorbii echilibrul fericit, la fel de departe de moralizarea pură şi de gluma groasă.

În 1847, apar Memoria focului mare şi Culegere de proverburi sau Povestea vorbei. La această lucrare se va gândi Eminescu în Epigonii: „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, apoi în 1849, apare Pocăinţa omului dezmierdat sau vorbire între suflet şi trup şi osebite sfaturi folositoare trupeşte şi sufleteşte.

Înţeleptul Arghir şi nepotul său Anadam (1850) este o prelucrare a unei vechi cărţi populare, tradusă după o versiune slavă din sec. al XVII-lea. Continuând şcoala filosofilor populari antici, traducătorul şi autorul lui Archirie şi Anadan lasă un inestimabil tratat de morală practică (Tudor Vianu).

Iată câteva din principiile morale expuse în lucrare:

  • Moralistul pledează pentru credinţă şi toleranţă: „Cinsteşte toate legile, dar te închină numai la a ta; căci cel ce se închină la două credinţe, acela nicio lege n-are şi la toţi e-n ură mare. Fereşte-te de ingratitudine căci soarta e schimbătoare - pare a zice. Fii recunoscător făcătorilor tăi de bine în timpul când ai avut trebuinţă de dânşii şi nu-i uita în timpul fericirii tale; că nu ştii cum se întoarce soarta care umblă ca o roată, ea astăzi te înalţă ca în dulap şi mâine te dă peste cap”.

În binefacerile tale trebuie să pui înţelegere şi simţire: „Pe omul înţelept şi scăpătat sau sărac ajută-l mai cu simţiciune, măcar de orice lege ar fi; că a face bine nu este niciodată rău; precum zice proverbul: tu binele din mâini îl scapă şi lasă să cadă măcar şi în apă, că binele nu s-afundă, ci stă pe deasupra-n undă”.

Moralistul recomandă rezervă faţă de cei mari: „Cu mai marii tăi daraveră să n-aibi”. Trebuie să-ţi iai măsurile tale din vreme, căci te pândeşte înşelăciunea: „La stăpân nu te băga fără tocmeală”. Înţeleptul ştie cu câte primejdii îl încojoară stăpânii lui: „Înaintea celor mari nu fi îndrăzneţ la vorbă şi grabnic la răspuns; ci te înfăţişează cu sfială şi răspunde cu socoteală; că toată graba strică treaba; iar vorba dulce mult aduce”.

  • Trebuie să-ţi cântăreşti bine cuvintele să nu curgă cu uşurinţă: „Când vreai să vorbeşti cu cineva, să-ţi scoţi cuvântul prin trei lacăte, adică: unul să-l ai la inimă, al doilea la gât şi al treilea la buze, că dacă iese din gură cuvântul se duce iute ca vântul; şi nu-l poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul”. - atinge viciul flecărelii, linguşeala.

„Păzeşte-te de vorbe fanfaroane sau flecare, nici întrebuinţa minciuni; pentru că minciuna întâi cade şi ca plumbul în apă se afundă, iar în urmă iese ca frunza pe undă”.

  • După controlul cuvintelor se impune cel al sentimentelor şi deprinderilor: „Apără-ţi ochii de invidieri sau zavistii, mâinile de răpiri şi furtişaguri, gura de pâri şi clevetiri şi picioarele de către păsuri rele”.

  • Nu adânci zavistia (ura) între oameni: „De vei avea vecin rău sau veun asupritor, nu purta în contă-i ură, să te asemenea lui... că c-un oţet şi cu fiere nu se face augurida miere”.

  • Previne pe cei predispuşi la vorbirea mânioasă: „Cui îi iese din gură blestemul, îi cade în sân cu ghemul”.

Fereşte-te de frecventările proaste, ca să nu ţi se poată spună: „s-a strâns rânced lângă muced”.

  • Nu are încredere în justiţia vremii: „Fereşte-te de certe şi judecăţi, căci totdeauna e mai bine o învoială strâmbă, decât o judecată dreaptă”. Nu trebuie să te linguşeşti, dar fii atent la învăţăturile omului înţelept: „Pe omul cel înţelept, lipeşte-l cât poţi de piept; şi îi ascultă învăţăturile, primindu-le cu sete, ca când ai bea apă dintr-o fântână rece; că mai bine e să te bată un înţelept decât să te laude un nerod.”

  • Fii politicos, cultivă prietenia, dar fii rezervat: „Cercetează-ţi vecinii şi amicii sau prietenii: dar însă du-te mai rar şi şezi puţin; nu fi ca anghira sau racul corăbiii, care uşor se aruncă în apă şi cu anevoie se aridică; că e mai bine să pleci şi să nu le pară bine, decât să şezi până să li se urască de tine”.

  • Recomandă modestia: „Când vei fi chemat la masa altuia nu grăbi să şezi la locul cel dintâi. Nu fi zgârcit. Scumpul nu e stăpân pe banii săi, căci banii îl stăpânesc pe el”. Fii milostiv: „Din mâna ta întinde şi săracului o bucată de pâine”. Fii ospitalier, caută tovărăşia bună la drum şi bagă bine de seamă unde te adăposteşti: „Păzeşte pe drum părăsit să nu apuci, vama împărătească să n-o ocoleşti şi la cârciuma unde vei vedea nevastă tânără şi bărbatul bătrân să nu dormi, că la asemenea loc se adună oameni de toată mâna”.

Fiecare hotărâre în viaţă trebuie luată la timpul ei: „Sau fă-te ostaş, sau fă-te călugăr, sau te însoară, dar însă ostaş să te faci mai tânăr, călugăr mai bătrân, şi să te însori când ajungi la mintea coaptă”. Mai ales în capitolul căsătoriei moralistul vede mare prudenţă, fiind chiar el Stan Păţitul: „Când vei vrea să te însori, deschide ochii în patru ca să nu aduci pe dracul cu lăutari în casă.”

Toate aceste sfaturi de înţelepciune şi altele multe sunt împărtăşite de Archir nepotului său Anadam şi alcătuiesc în povestirea care poartă numele celor două personaje un adevărat tratat de morală. Maximele acestea presărate cu glume aduc o mare plăcere cititorului prin conciziunea lor prin comparaţiile şi metaforele folosite, prin limba deosebită. Ne amintesc de un mare înaintaş, fost domnitor, care i-a lăsat fiului său aceleaşi învăţături şi anume Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

În 1852 apare O şezătoare la ţară sau Călătoria lui Moş Albu, apoi Povestea vorbii şi în 1853, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea. Povestea vorbii şi O şezătoare la ţară sunt opere cu fond folcloric, opere de maturitate ale lui Anton Pann şi ele i-au asigurat un loc de cinste în istoria literaturii române.

În ceea ce priveşte modalitatea structurării materialului, Povestea vorbei - o adevărată comedie umană - conţine capitole cu titlu sugestiv, câte unul pentru fiecare viciu, exact ca un moralist clasic, preocupat de tipologie. Moralistul înfăţişează vicii (defecte, cusururi, minciuni, flecarii, năravuri rele, prostie, nerozie, beţie, hoţii], oferind adevărate portrete morale, asemănătoare stilului caracterelor greco-latine, în capitole formate după modelul antic „despre” + viciul respectiv: Despre cusururi sau urâciuni, Despre pedanţi sau copilăroşi, Despre vorbire, Despre minciuni şi flecării, Despre năravuri rele, Despre prostie, Despre nerozie, Despre leneşi, Despre beţie, Despre sărăcie, Despre virtute.

Proverbele sunt ilustrate de câte o povestire, în felul acesta, cartea n-are nimic din uscăciunea unei lucrări didactice, e sprintenă şi îmbietoare, o adevărată „poveste” a vorbei. George Călinescu vede în ea „o comedie a cuvintelor pure şi o comedie umană, făcută din observaţii impersonale, surprinzătoare în totala lor lipsă de inedit”.

Povestirea lui Pann este adâncită pe linie caracterologică, cu scop moralizator. Paul Cornea subliniază: „raţiunea adâncă a oricărei povestiri e scoaterea unei moralităţi. Dacă însă scopul iniţial constă în transmiterea unei învăţături, pe drum autorul găseşte atâta plăcere şi ştie să pună atâta culoare în depanarea întâmplărilor şi în zugrăvirea năravurilor umane, încât istorioarele sale devin, ca la Boccaccio sau Cervantes, nişte opere literare de sine stătătoare, oglindind viaţa reală în cele mai diverse înfăţişări”.

Despre cusururi sau urâciuni începe astfel: „Aideţi să vorbim degeaba, / Că tot n-avem nici o treabă. / Fiindcă / Gura nu cere chirie, / Poate vorbi orce fie. / De multe ori însă / Vorba, din vorbă în vorbă / Au ajuns şi la cociorbă. / Ş-atunci vine proverbul: / Vorba pe unde a ieşit / Mai bine să fi tuşit. / De aceea / Când vei să vorbeşti, la gură / Să aibi lacăt şi măsură. / Adică: / Vezi bârna din ochiul tău / Şi nu vorbi p-alt’ de rău. / Spre pildă: / Când vei vorbi de mucos, / Nici tu să fii urduros. / Că nu e mai urât când cineva / Face pe frumos că e ponevos / Şi pe cel urât că e aurit”.

Erudit fiind, Anton Pann a adunat un număr mare de proverbe, expresii paremiologice, o adevărată învăţătură populară, pe care a transformat-o în versuri. Tendinţa fabulei la Pann este de a ilustra un proverb sau o maximă. Ceea ce îl diferenţiază de ceilalţi folclorişti, poeţi lirici sau povestitori este tendinţa moralizatoare - element cheie în conturarea portretului său, fapt remarcat şi de critica literară: (...) „Povestitorul a stat totdeauna în serviciul moralistului. Ceea ce a urmărit Anton Pann în toate scrierile sale de seamă a fost să transmită o învăţătură, o maximă de viaţă, o îndrumare pentru buna întocmire a unei existenţe omeneşti. Făcând aşa, continua linia filosofilor populari ai antichităţii (...). Atât de puternică este însuşirea de moralist a lui Pann încât toate snoavele lui nu sunt debitate decât cu intenţia de a ilustra o maximă notată de el mai înainte sau rezultând din ea, ca tâlcul ei mai adânc”.

Ion Rotaru subliniază în arta lui Anton Pann „puterea de observaţie a caracterelor şi a mediilor, lumea mahalalelor bucureştene de pe la 1810-1850”: negustorimea, isnafii, chefliii, bărbaţii înşelaţi, muierile rele, babele clevetitoare, moravurile, costumele pestriţe - un spaţiu de întâlnire a ţăranului cu târgoveţul. Comparabile cu cele ale lui Creangă, personajele antonpanneşti sunt meseriaşi, arendaşi, negustori greci, ţărani, lăutari, ţigani, personaje tipice ale umanităţii eterne, ale mahalalei, a hanurilor, a cârciumilor: „Beţivii toţi strânşi colac / Pe la grădini beţii fac, / Prin mahala la Izvor, / Şi la Breslea în pridvor, / Dar mai mult şi mai vârtos / Pe la Tabacii de jos, / Unde petrec la vin bând / Şi împreună cântând. / Nu poate om socoti, / Nici de a le povesti / Cârcimele din Bucureşti, / Bordeile măhăleşti”.

George Călinescu vede aici o galerie de „caractere”, alcătuită numai dintr-o combinaţie obiectivă de proverbe şi zicători, pline de nuanţe invizibile, de o truculenţă genială. Iar tipul sintetic al indolentului (...). Portretul feciorului de împărat, fiu de ţigancă, poate servi ca specimen (...).

Mihai Zamfir remarcă faptul că morala lui Pann „nu e cea a aristocratului, nici a omului bogat (spre care scriitorul priveşte cu respect invidios), nici măcar cea a ţăran ului, uneori exaltat la modul vergilian, în Povestea vorbii, dar cu care Pann nu se identifică; ci morala clasei medii în formare, la Bucureşti şi în alte câteva oraşe, morala micilor negustori, a meşteşugarilor, a dăscălaşilor, a preoţilor săraci, morala servitorimii de toate gradele”.

Tudor Vianu vede morala lui Pann morala „unui om din Orient care a cunoscut timp de veacuri opresiunea şi a învăţat să fie prudent, rezervat, răbdător, înţelegător al suferinţei străine şi gata să-l ajute şi s-o uşureze. Este, desigur, aceea a unui om credincios” (...). Subliniind arta de moralist a lui Pann, criticul remarcă un element cheie care uneşte morala: umorul. Mircea Muthu vede aici un râs „aproape rabelaisian. Hohotul este punctat cu ironia ce pregăteşte morala sau o justifică în cele mai multe din „istorioare”. Operele lui Anton Pann fac apel la autorităţi spirituale milenare (religia, basmul, fabula, istoria) doar pentru a educa, moralistul crezând în posibilitatea îndreptării lumii cu ajutorul scrisului.

Cel mai însemnat fabulist român, Grigore Alexandrescu (1814-1885) prelucrează prototipuri clasice folosite înaintea sa de La Fontaine, Florian, Voltaire şi Krîlov.

În critica literară, Grigore Alexandrescu a fost un autor dezbătut intens în privinţa spiritului său clasic sau romantic. Eugen Lovinescu observă orientarea poetului către poezia romantică drept un reflex al timpului, când curentul atinsese apogeul: „Dar nu trebuie să uităm totodată că suntem în preajma anului 1830 când valul romantic se ridicase ca un braţ de mare pentru a cotropi întreaga literatură a lumii... Ceva mai apoi, când nevoile începură a se mai risipi, şi când caracterul lui firesc nu mai era înăbuşit de atâtea împotriviri şi nemulţumiri din afară, găsim un Alexandrescu isteţ, ager, muşcător, observator ascuţit şi plin de umor”.

În Epigonii, Eminescu îl prezintă ca pe exponentul fizic şi artistic al romantismului vizionar: „Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii / Palid stinge Alexandrescu sânta candelă a sperării / Descifrând eternitatea din ruina unui an”. George Călinescu apreciază două direcţii cu pondere egală în creaţia lui, dintre care una lamartiniană, afectată de mal du siecle.

Dumitru Popovici susţine, de asemenea, dubla articulare în creaţia lui Alexandrescu. George Zarifopol înclină spre o preponderenţă a clasicismului: (...) „tot scrisul său e stăpânit, vorba lui e întotdeauna clar construită; lirismul aproape nul, iar singurul sentiment de care nu se sfieşte a se lăsa stăpânit e îndeosebi acel al umorului. Atitudinea lui e indulgent ironică, şi-i firesc a vedea în nimicurile omeneşti partea poznaşă”. Şerban Cioculescu susţine: „Grigore Alexandrescu e el însuşi în poezia cu conţinut etic.

Poet al dezinteresării, al altruismului, al binelui public, când se dezbăra de suferinţele insuficient patetizate, ca de temele lirice convenite, îşi regăseşte tonul cu adevărat propriu (...) din fabule şi mai ale din epistole şi satire. În aceste produceri didactice, poetul îşi învederează o mai statornică afinitate cu clasicismul, decât cu romantismul francez (...) didacticul, în cea mai înaltă expresie a cuvântului, e permanent şi caracterizant”. Mircea Anghelescu, elogiind apologurile poetului pentru complexitatea lor, descoperă, alături de tendinţele clasice, unele satirice romantice şi altele realiste înrudite cu arta „fiziologiilor balzaciene”.

Pornind de la opiniile pertinente, exprimate până acum în critica literară, putem intui un autor care întruneşte calităţile unui moralist. Grigore Alexandrescu este reprezentantul cel mai de seamă al fabulei. Moralistul prezintă orientarea către poezia didactică drept o necesitate de a disimula, în veşmânt alegoric, ideile: „Apoi când în elegie destul nu poci să vorbesc, / Şi s-arăt fără sfială toate câte socotesc / Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea, / Şi-mi ridică cu lesnire sarcina oricât de grea. / (...) Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim, / Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim”.

Grigore Alexandrescu abordează, ca majoritatea scriitorilor de la 1848, metode şi categorii literare diverse. Tudor Vianu observă o dominantă a beletristicii noastre „înclinarea spre ironie şi umor prin care se corectează diformităţile şi sunt răzbunate avaniile realităţii”. El dă curs acestei trăsături naţionale, încearcă prin diverse mijloace modernizarea genului. Rolul lui în dezvoltarea fabulei în literatura română a fost asemuit cu cel al lui La Fontaine în Franţa. În Câteva cuvinte în loc de prefaţă la ediţia din 1847, poetul expune clar şi succint concepţia sa despre artă: „Cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie de a plăcea, condiţia existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele societăţii şi să deştepte sentimente frumoase şi nobile care înalţă sufletul prin idei morale şi divine până la viitorul nemărginit şi în anii cei veşnici”.

Fabula lui Alexandrescu este profund înrudită cu satira, acest fapt a făcut să fie întotdeauna clasificate, după conţinut, ca sociale şi politice, de către mai toţi comentatorii operei, încă din secolul al XIX-lea. Nicolae Iorga a surprins cel mai bine fenomenul: „Fabula satirică e mai ales genul şi puterea sa; personagiile şi condiţiunile politice ale ţării sunt arse de ironia sa corozivă. Până la Caragiale n-a existat o operă satirică mai populară decât fabulele politice ale lui Alexandrescu”.

În opera fiecărui fabulist se pot identifica punctele literare de plecare, pentru că subiectele ce formează obiectivul criticii moralizatoare sunt limitate ca număr. Primele fabule ale lui Grigore Alexandrescu sunt prelucrări sau traduceri după La Fontaine şi Florian. Meritul său stă în maniera în care aceste teme sunt transferate, actualizate, adaptate la problemele vieţii sociale şi politice româneşti. Poetul îşi alege din regnul animal reprezentările cele mai potrivite, conform cu specificitatea morală atribuită, pentru a întruchipa trăsătura umană.

Sanda Radian subliniază tematica fabulelor lui Grigore Alexandrescu, trunchiul pe care se ramifică este motivul imposturii - demascat sub toate aspectele: parvenitism, demagogie, fanfaronadă (Câinele şi căţelul, Pisica sălbatecă şi tigrul, Boul şi viţelul, Vulpea liberală, Lupul moralist etc.). Accentul cade pe un personaj, pe caricaturizarea tipului pe care îl reprezintă. În Lupul moralist, Alexandrescu îl critica pe ipocritul conducător de stat, sătul şi mieros, care face caz de necesitatea îndepărtării oricărui abuz şi jaf în practica funcţionarilor lui. În Toporul şi pădurea, înlocuieşte critica ingratitudinii; în Câinele şi căţelul, apare legitimă şi necesară critica liberalismului zgomotos şi a parvenitismului; apoi, în Boul şi viţelul, a fanfaronadei şi a falsităţii noilor ajunşi care se comportă ca nişte adevăraţi despoţi şi a linguşirii de care sunt capabili cei proaspăt plasaţi în funcţii (Vulpea liberală).

Lui Grigore Alexandrescu i-a lipsit „darul creionărilor” prin care se individualizează fizionomiile. Portretul fizic este sumar, cel moral se reduce la caracterizări, la epitetul categorizant: Filomela drăgăstoasă (Privighetoarea şi păunul), puternic îndestul, dar încă necioplit (Elefantul), pasăre proastă, dar plină de mândrie (Cucul), corbii lacomi de pradă, barza cea simţitoare (Corbii şi barza). Totodată, fabulistul nu mai insistă pe caracteristicile animaliere cunoscute. Viclenia vulpii, de pildă, nu mai trebuie relevată, portretizarea personajului nu mai necesită deci figuri de stil în acest sens. Meritul său stă în maniera în care aceste teme sunt transferate, actualizate, adaptate la problemele vieţii sociale şi politice româneşti, în genul poeziei satirice de tip clasic, caracterologic.

Fabulele lui Grigore Alexandrescu sunt mici piese de teatru, mici scenete; de aceea modul de expunere preponderent este dialogul, cu care începe povestirea alegorică. Tematica generală a fabulelor este impostura demascată în numeroasele ei întruchipări: demagogie, parvenitism, fanfaronadă, ipocrizie - în Oglindele, Boul şi viţelul, Pisica sălbatică şi tigrul, Lupul moralist, Vulpea liberală, Şoarecele şi pisica etc.

Check Also

Literatura orală a clasei stăpânitoare în timpul feudalismului pe teritoriul României

Clasa stăpânitoare a avut şi ea de timpuriu literatura sa de curte, preamărind în cântecele …

Literatura ştiinţifică în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

În ce priveşte literatura ştiinţifică, aceea de un nivel mai ridicat circula fie în manuscris …

Literatura populară în Moldova şi Ţara Românească în secolele XVII-XVIII

În ce priveşte creaţia populară din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, suntem într-o situaţie …

Ştefan cel Mare în literatura poporului. Pomenirea lui în timpurile din urmă

Poporul era întrebat deci şi el despre Ştefan cel Mare, după ce vorbiseră despre dânsul …

Literatura istorică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura istorică în limba latină, din epoca de decadenţă a umanismului, e mult redusa ca …