Exprimarea corectă şi nuanţată

Evitarea anacolutului, a confuziilor paronimice, a pleonasmului şi tautologiei, a cacofoniei

Anacolutul

Anacolutul este o greşeală de exprimare, un fenomen de discontinuitate sintactică specific exprimării orale, care constă în continuarea unei structuri sintactice prin alta echivalentă ca semnificaţie, dar incompatibilă ca formă.

Atracţia

Efectul perturbator al paronimiei în vorbire este reprezentat de atracţia / confuzia paronimică. Această eroare semantică se produce când cei doi termeni paronimi (forme lingvistice asemănătoare) sunt cunoscuţi în grade diferite de vorbitor şi constă în „atragerea” şi înlocuirea, în comunicarea verbală, a termenului mai puţin cunoscut de către termenul mai cunoscut din perechea paronimică. În plus, unele paronime sunt foarte apropiate semantic.

Pleonasmul

Pleonasmul reprezintă o eroare semantică, repetarea inutilă a aceluiaşi conţinut prin mai multe cuvinte sau expresii învecinate în enunţ.

Tautologia

În limbajul curent, repetarea aceluiaşi cuvânt sau a aceleiaşi expresii este o eroare semantică. Într-o operă literară sau în mesajele publicitare, tautologia este o figură de stil a repetiţiei, constând în repetarea aceluiaşi cuvânt cu altă funcţie sintactică.

Cacofonia

Cacofonia este o îmbinare de sunete cu efect acustic neplăcut sau trezind asociaţii nedorite şi care trebuie evitată în vorbire.

Adecvarea / inadecvarea stilistică

Adecvarea cuvântului la specificul stilistic al textului este o exigenţă de rafinament a selecţiei lexicale, care presupune o relaţie pe mai multe axe: registrul stilistic, stilul funcţional, axa temporală, răspândirea teritorială, respectarea normelor limbii literare şi a calităţilor stilului (precizie, puritate, proprietate), atitudinea afectivă etc. Adecvarea stilistică presupune cunoaşterea valenţelor semantico-stilistice ale cuvintelor, îmbogăţirea şi nuanţarea vocabularului, exersarea comunicării în contexte variate, optimizarea competenţei lingvistice.

Competenţa comunicativă a unui vorbitor constă atât în abilitatea de a construi comunicarea potrivit cu normele şi cu exigenţele caracteristice fiecărui registru, cât şi în capacitatea de a sesiza registrul adecvat (situaţiei de comunicare, tipului de raport între interlocutori, obiectului şi scopului comunicării) şi de a-l schimba, dacă este cazul.

Norma literară. Variante libere

Norma literară (sau a limbii literare) impune anumite constrângeri în uzajul limbii pentru o perioadă relativ îndelungată. Norma se modifică totuşi în timp, pentru că apar modificări pe care le preiau tot mai mulţi vorbitori, iar forurile academice acceptă treptat schimbările şi le includ în dicţionare şi gramatici. Norma se poate stabili pe baza mai multor criterii: frecvenţa în uz, etimologia, analogia şi logica sistemului etc.

Variantele literare libere sunt forme care circulă paralel în limba literară actuală, fiind acceptate de lucrările normative în vigoare. Utilizarea lor în vorbire este datorată preferinţei vorbitorului.

Noua ediţie a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic aduce unele modificări ale normei anterioare. Noutăţile privesc acceptarea unor variante literare libere şi eliminarea altora, de exemplu:

  • variante literare libere ortoepice: se acceptă două posibilităţi de accentuare pentru unele cuvinte (antic / antic, trafic / trafic, intim / intim);
  • variante literare libere ortografice: filosof / filozof, Isus / Iisus, rom / rrom, de abia / de-abia;
  • variante literare libere morfologice: căpşuni / căpşune, cireşi / cireşe, coperţi / coperte, niveluri / nivele, viruşi / virusuri, cheltui / cheltuiesc, avurăm / avuserăm.

Completarea / redactarea unor documente folosite curent în domeniul de specializare

Completarea / redactarea unor documente folosite curent în domeniul de specializare impune, ca în cazul oricărui text, respectarea a trei aspecte:

  • conţinut specific;
  • structura documentului (secţiuni, etape, rubrici etc.) în conformitate cu specificul disciplinei şi cu tipologia indicată;
  • exprimare adecvată disciplinei / selecţie stilistică: utilizarea stilului funcţional şi a registrului stilistic, valorificarea terminologiei de specialitate, respectarea normelor limbii literare şi a calităţilor generale ale stilului.