Expediţia lui Alexandru Macedon între Balcani şi Dunăre (335 î.Hr.)

Regatul macedonean era ameninţat de regatul tracic al tribalilor situat la nord de Munţii Balcani, în nord-vestul Bulgariei actuale (centrul de putere era la Oescus, în prezent Gigen-Bulgaria). Aceşti tribali îl înfrânseseră pe regele Filip II în cursul retragerii sale din expediţia contra sciţilor din 339 î.Hr. Pentru a descuraja agresiunile tribalilor în perioada când pregătea marea campanie contra perşilor, Alexandru cel Mare a declanşat un atac contra regelui tribalilor Syrmos. Armata macedoneană a înaintat pe valea râului Nestos (Mesta) şi a pătruns în Munţii Balcani, cel mai probabil prin trecătoarea Şipka. Între timp, o flotă a fost trimisă de la Byzantion spre Dunăre pentru a-i ataca pe tribali.

Prima bătălie a avut loc în Pasul Şipka, împotriva tracilor care organizaseră un dispozitiv de luptă compus din căruţe dispuse pe o culme. Urmând ordinele lui Alexandru, soldaţii din falangă s-au protejat cu scuturile, atunci când carele au fost prăvălite spre ei. După ce inamicul a uzat de acest mijloc de luptă, arcaşii macedoneni de pe flancul drept au declanşat un contraatac asupra tracilor, care au încercat să pătrundă în falangă (unitatea de infanterie înarmată cu lănci şi scuturi, ordonată în mod compact). Pe flancul stâng, Alexandru a atacat în fruntea gărzii sale, rezultatul fiind retragerea în dezordine a tracilor, în afara celor 1.500 de morţi, au fost luaţi din rândul tracilor şi prizonieri.

Aflând că armata lui Alexandru se îndreaptă spre teritoriul controlat de el, regele Syrmos s-a refugiat pe o insulă de pe Dunăre, în timp ce o parte din oastea sa a înaintat spre armata macedoneană, care mărşăluia spre râul Lyginos (identificat cu Rositsa, afluent vestic al Iantrei). Aici a avut loc a doua bătălie din campanie. Tribalii care se adăpostiseră într-o vâlcea au fost atacaţi prin surprindere de falangă (frontal) şi de cavaleria comandată de Philotas (pe flancuri). Macedonenii au avut pierderi minime, dar tribalii au avut 3.000 de morţi. De acolo, armata macedoneană a înaintat spre Dunăre pe valea Iantrei, unde s-a făcut joncţiunea cu flota trimisă de la Byzantion.

Următorul obiectiv al campaniei, cucerirea insulei unde se refugiase Syrmos, nu a putut fi realizat, deoarece flota de care dispunea Alexandru era insuficientă pentru a debarca un număr mare de ostaşi, iar malurile insulei, conform relatării lui Arrian, erau abrupte. Din descrierea insulei ar rezulta că aceasta se afla în zona Porţilor de Fier (ea era „povârnită şi greu de atacat”, iar „apa fluviului curge năvalnică şi ameninţătoare, fiind gâtuită în acel punct”).

Cum teritoriul tribalilor se afla destul de aproape de regiunea Porţilor de Fier, se poate presupune că această luptă a avut loc într-una dintre insulele din zonă (Ostrovul Banului sau cea dispărută de la Ada Kaleh), doar dacă nu cumva autorul relatării a inventat această descriere pentru a justifica eşecul operaţiunii. De acea, este posibil ca insula să se fi aflat, totuşi, mai aproape de Oescus, reşedinţa lui Syrmon. Unii istorici au identificat-o cu cea numită azi Belene de la vest de Zimnicea, dar un studiu recent a propus ca mult mai probabil Ostrovul Calnovăţ, situat în aval de Oescus-Gigen, la gurile râurilor Vit şi Osăm. Ipoteza desfăşurării evenimentelor în amonte de Porţile de Fier nu ţine seama de imposibilitatea navigării flotei macedonene prin Cazanele Dunării.

A treia bătălie a campaniei a avut loc la nord de Dunăre. Alexandru a decis o incursiune contra geţilor, deoarece probabil aceştia erau aliaţi cu tribalii şi se pregătiseră pentru a intra şi ei în luptă (îşi concentraseră forţele pe malul Dunării). Geţii locuiau într-o zonă bogată în holde, dincolo de care se afla alta necultivată, pustie. O asemenea descriere nu se potriveşte însă cu zona Porţilor de Fier.

Deoarece Arrianus preia lucrările lui Ptolemeu Lagidul şi Aristobul, este posibil ca relatarea să fie prescurtată sau alterată şi, prin urmare, locul unde se aflau geţii poate fi amplasat undeva mai jos pe Dunăre. Menţionarea insulei Peuce (Delta Dunării) indică existenţa unor asemenea confuzii. Dacă ţinem seama de amplasarea celei de-a doua bătălii, atunci Dunărea a fost atinsă de armata macedoneană la gura râului lantra. Majoritatea istoricilor amplasează de aceea zona atacată de Alexandru în apropiere de Zimnicea, acolo unde există chiar pe malul Dunării o cetate dacică (dava), care a funcţionat şi în secolul al IV-lea î.Hr.

Cetatea menţionată de Arrian poate fi dava cu val de pământ de la Zimnicea. Distanţa de o parasangă (5,5 km) faţă de Dunăre poate corespunde cu această identificare, deoarece cursul fluviului a putut suferi modificări ulterior. Geţii contra cărora a luptat Alexandru făceau parte dintr-un regat getic al cărui centru se afla în dava de la Zimnicea, ori în cea de la Albeşti. Mormântul princiar de la Peretu situat în aceeaşi zonă a aparţinut unuia dintre conducătorii acestei formaţiuni politice, care era suficient de întinsă pentru a mobiliza 14.000 de luptători (probabil, cuprindea toată partea de sud a Munteniei). Analogiile pieselor componente ale tezaurului de la Peretu arată datarea sa pe la mijlocul secolului al IV-lea şi sugerează că acest conducător get era dependent de regatul odrysilor din Tracia.

Contra oastei getice adunate pe malul Dunării, Alexandru a trimis 1.500 de călăreţi şi 4.000 de pedestraşi, care au trecut fluviul noapte cu vasele macedonene şi cu bărci luate de la localnici. Falanga condusă de Nicanor a deschis calea cavaleriei comandate de Alexandru prin lanurile înalte de grâu, pentru a executa un atac rapid asupra geţilor. Geţii s-au retras în fugă spre cetate, fără a reuşi să provoace nici o ambuscadă pe timpul marşului falangei. Lupta s-a încheiat prin abandonarea cetăţii de către geţi, care s-au refugiat departe de Dunăre, într-o regiune pustie.

Descrierea teatrului de război se potriveşte cu regiunea din sudul Munteniei, dar nu şi cu sudul Banatului. Este încă un motiv pentru care varianta amplasării la vest de Porţile de Fier nu se poate susţine. Expediţia dintre Balcani şi Dunăre şi incursiunea la nordul fluviului au evidenţiat superioritatea armatei macedonene, deşi era inferioară numeric faţă de adversarii întâlniţi. Această situaţie a fost compensată prin adoptarea unor procedee tactice variate - atacuri pe timp de noapte, forţarea prin surprindere a unui curs de apă, realizarea de dispozitive suple, recurgerea la manevre simplu sau dublu învăluitoare etc.

Obiectivul strategic al campaniei (eliminarea pericolului reprezentat de tribali) a fost atins, deoarece regele Syrmos, chiar dacă nu a putut fi capturat, a acceptat să încheie pace după incursiunea contra geţilor. Au fost încheiate alianţe şi cu alte triburi tracice din regiune, iar regiunea dintre Munţii Balcani şi Dunărea de Jos a intrat sub hegemonie macedoneană. Fragmente din Arrian, Anabasis: „Geţii n-au rezistat nici măcar celui dintâi atac al cavaleriei, îndrăzneala lui Alexandru, care trecuse cu atâta uşurinţă şi într-o singură noapte Istrosul, cel mai mare dintre fluvii, fără să aibă nevoie de vreun pod peste vadul apei, li se părea nemaipomenită; masivitatea falangei îi făcu să intre în panică, iar cavaleria lovise puternic în ei”.

Check Also

Bătălia din Golful Manila (1 mai 1898)

Bătălia din Golful Manila (1 mai 1898) este o bătălie navală disputată în cadrul Războiului …

Bătălia din Golful Leyte (23-26 octombrie 1944)

Bătălia din Golful Leyte (23-26 octombrie 1944) este o bătălie navală şi aeriană decisivă în …

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813)

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813) este o victorie decisivă a Statelor Unite asupra …

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …