Eugen Barbu

Eugen Barbu (20 februarie 1924, Bucureşti - 7 septembrie 1993, Bucureşti) - prozator, dramaturg, eseist, poet şi publicist. Este fiul lui Nicolae Barbu, tâmplar la Atelierele CFR. Barbu a urmat studiile primare, secundare şi liceale în capitală, luându-şi bacalaureatul în 1943 la Liceul Internat Schewitz-Thyerin. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o va abandona în favoarea Şcolii de Ofiţeri de Jandarmi (1943-1945). Audiază, în paralel, cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie, fără a o absolvi. Trece prin felurite medii şi profesiuni. Este jucător de fotbal şi antrenor, tipograf şi corector la Casa Scânteii; devine redactor-şef al revistei „Luceafărul” (1962-1968), iar din 1970 până în 1989 conduce revista „Săptămâna culturală a Capitalei”; după 1989 este director-fondator al publicaţiei „România Mare”.

A fost membru supleant al Comitetului Central al PCR din 1969, membru corespondent al Academiei Române din 1974 şi deputat din 1975. A fost distins cu mai multe premii naţionale şi cu Premiul Herder (1978). Publică sub pseudonim (Eugen Rabe şi Eugen Baraba) la „Epigrama”, „Gluma”, „Păcală”, „Veselia” şi, din 1946, colaborează la „Fapta” (unde e de înregistrat adevăratul său debut). A frecventat (în 1946) cenaclul Sburătorul, a colaborat la numeroase reviste şi la principalele ziare din capitală, încredinţându-le texte strict literare (fragmente romaneşti, schiţe, nuvele) ori acoperind o publicistică vioaie, de atitudine, întinsă de la reportaj, impresii de călătorie, articol politic, chiar cronici literare până la virulenta cronică sportivă.

În 1955, „Viaţa românească” îi publică nuvela Munca de jos, inclusă în Gloaba (1955), volum marcând debutul său editorial. Urmează un triptic „sportiv”, la cota divertismentului: Tripleta de aur, Balonul e rotund şi Unsprezece (toate în 1956), prefaţând apariţia unei capodopere a literaturii române, romanul Groapa, publicat în 1957. Primele rânduri ale cărţii (mărturisea prozatorul) au fost scrise prin ’45-’46, inspirate de un fapt divers: închiderea celebrei „gropi a lui Oua tu”; romanul a suferit prefaceri până la ediţia definitivă (1982).

Barbu scrie industrios şi ritmul editorial probează această avalanşă: urmează câteva volume de nuvele (Oaie şi ai săi, 1958; Patru condamnaţi la moarte, 1959; Prânzul de duminică, 1962; Martiriul Sfântului Sebastian, 1969; Miresele, 1975), dar şi volume de reportaje, note de călătorie, eseuri (precum Măştile lui Goethe, 1967), aparţinând unui moralist modern, cu lecturi demistificatoare, versuri (Osânda soarelui, 1968, adunând, de-a lungul a două decenii, poeme încropite - s-a spus - de un „diletant”). Implicat în prezentul imediat, polemist de temut, muindu-şi pana în cerneala pamfletară, el urmăreşte atent pulsul vieţii româneşti şi comentează, poematizând, evenimentul politic, intern sau internaţional.

Reportajele sale metamorfozează faptele nude (luate ca pretext), aşezând sub lupă detaliul, pentru a extrage semnificaţii în registrul literaturii. Pe-un picior de plai (1957), Cât în şapte zile (1960) şi Cu o torţă alergând în faţa nopţii (1972) ating nivelul „artistic” al scrisului, vădind o deschidere eseistică, probată şi în jurnalele de călătorie, ocazionate de plecările în străinătate: Foamea de spaţiu (1969) şi Jurnal în China (1970). Detenta romanescă este însă impresionantă, propulsând titluri atât pe ambiţioasa linie a realizării unei fresce sociale (Şoseaua Nordului, 1959; Facerea lumii, 1964), cât şi vădind interes (inclusiv filologic) pentru reconstituirea în cheie barocă a crepuscularei lumi fanariote în romane care ating, sub acoperişul parabolei, din nou, pragul capodoperei: Princepele (1969) şi Săptămâna nebunilor (1981).

Nu poate fi ignorat productivul filon al nuvelei de aventuri şi istorice (evocând, îndeosebi, vremea haiducească, ca, de pildă, Vânzarea de frate, 1968), exploatat prin abundenţa scenariilor de film (unele, în colaborare) de certă tentă comercială. Şi nici scandalul stârnit de romanul Incognito (I-IV, 1975-1980), un cine-roman acuzat de plagiat. Deşi „plutea” în aerul epocii, discuţia este deschisă de Nicolae Manolescu, în „România literară” (nr. 2/1979). Criticul demontează ideea „romanului-colaj”, invocată de Barbu, şi incriminează procedeele de „transcriere” şi „conspectare” a unui număr mare de pagini din cărţi semnate de K. Paustovski, Ilya Ehrenburg etc. Biroul Uniunii Scriitorilor hotărăşte înfiinţarea unei comisii alcătuite din Dan Hăulică, Alexandru Piru, Eugen Simion şi Mircea Zaciu, care să ofere o expertiză a cazului.

La 21 februarie 1979, Consiliul Uniunii Scriitorilor ia în discuţie concluziile comisiei şi a doua zi dă publicităţii un comunicat prin care dezavuează „procedeul plagiatului folosit de Eugen Barbu în volumul III al romanului Incognito, procedeu contrar normelor profesionale şi morale, incompatibil cu principiile eticii şi echităţii scriitoriceşti”. Şi pasiunea pentru poezie a lui Barbu răzbate temperamental, cu erupţii de subiectivism nedomolit, în zgomotos anunţata O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent, proiectată în mai multe volume, din care, în 1975, ieşea primul tom (rămas şi singurul), dedicat poeziei contemporane.

Cititor insaţiabil, Barbu simţea nevoia unei demonstraţii în acest sens, încredinţând tiparului toate frământările sale literare şi existenţiale. Şi-a prezentat, astfel, în cărţi masive, de efort aglutinant, şantierul (citate comentate, proiecte, bruioane, tot soiul de adnotări), începând cu Jurnal (1966), apoi Caietele Princepelui, o serie inaugurată în 1972, din care, până în 1981, publicase şapte volume, atestând o tot mai pronunţată fază livrescă a scrisului său. În dramaturgie nu a excelat. După Sfântul, poposeşte fie în mediul negustoresc interbelic (Să nu-ţi faci prăvălie cu scară, din 1959), fie închipuie alegoric o umanitate abstractă (Labyrintul, 1967) sau dramatizează câteva episoade din Groapa.

Traseul romanesc al lui Barbu poartă tot timpul un mesaj insurgent şi îi fortifică popularitatea. Personalitate puternică, contestatară, revărsând în pagină energie polemică, scriitorul devine, în bună măsură, ambasadorul lumii din care a plecat: periferia. Este, după cum afirmă el însuşi într-un fragment de jurnal, „o lume fără ecou”.

Groapa apărea într-un moment literar aservit academismului aseptic şi pompierismului proletcultist, ce propulsa numai numele utile conjuncturii socio-politice; o perspectivă discreţionară în valorizare, apelând la un tablou tematic normativ, construit prin conjuncţia apriorismului sociologic cu realismul fotografic. Romanul dezvăluia, în schimb, un peisaj sordid, biciuind imaginaţia senzorială. Până a pătrunde în circuitul didactic, tratamentul aplicat romanului şi romancierului a sancţionat drastic deviaţia de la normele curente, procustiene, din producţia epocii.

Dacă e privită nu doar prin fereastra unei lecturi tematice (multă vreme exclusivistă), ceea ce se observă de îndată este rafinamentul compoziţional al cărţii; fascicolul epic proiectează secvenţe consubstanţiale, cu rol de personaje-reflector, nu lipsite de elementul contrastiv. Lângă toată coloristica şi grozăviile din lumea Cuţaridei, sistemul ficţional îşi încorporează, cu o remarcabilă concizie, lumea parlagiului Marin Pisică, reverberând nostalgia Paradisului. Groapa decodează însemnele unei civilizaţii în extincţie, fisurând ideologia comună asupra mahalalei - un mediu „insular”, vitalist, înăbuşindu-şi ecourile, dar sfârşind, inevitabil, prin a se „deschide”. Scriitorul fixează cu rafinament şi voluptate, reabilitând argoul, momentul agonic al unei „lumi”.

Groapa etalează şi deliciile de gourmet ale autorului, fastul sărbătoresc al enumerărilor, luxurianţa inventarului. Barbu crede în puterea cuvintelor, în forţa lor incantatorie şi generativă. Dar cărţile imediat următoare, Şoseaua Nordului, Facerea lumii, Războiul undelor (1974, în colaborare cu N.P. Mihail) ori Atac în cer (1966), reconstituie mediul griviţean, mutând accentul pe un moment istoric; ca romane ale rezistenţei antifasciste, ele narează despre activitatea comuniştilor din ilegalitate, pregătind gestul insurecţional de la 23 august 1944. Pătrunse de un discret lirism şi erodate, sensibil, de tezism, scrierile se salvează parţial prin culoare lingvistică.

Facerea lumii duce mai departe cronografia, urmărind destinul unei familii muncitoreşti. Un tipograf (Filipache) devine director al unei întreprinderi naţionalizate şi sfârşeşte înfrânt, strivit de circumstanţe absurde. Dar în interiorul romanului există un alt roman, care dezvoltă pe filiera erotică, prin insolitul cuplu Eva (fiica lui Filipache) - Manicatide (un cinic stilat), pictura unui mediu crepuscular.

Intrat, odată cu Princepele, după erupţia realistă, într-o fază ce a fost numită livrescă, Barbu dezvăluie arta unui mare colorist, degustător de arome şi împătimit calofil, dezgropând o limbă somptuoasă din hronice, pisanii şi foleturi. Filoanelor cărturăreşti li se asociază crudităţile verbale. Coloritul descripţiei, opulenţa detaliilor, dezinvoltura imagistică şi capacitatea de vizualizare fac din el un scriitor baroc, trădându-şi obsesia cărturărească şi gustul pentru ezoterism. Impulsul regresiv îl defineşte ca pe un „poet” al stărilor crepusculare, chestionând istoria sub pavăza parabolei. Departe de a fi un roman istoric pur, Princepele dezvoltă - livresc şi fabulos - ideea de fanariotism, derulată într-un cerc tragic. Perspectiva e închisă, o tristeţe grea coboară peste acest scenariu repetitiv.

În fine, Săptămâna nebunilor este istoria unei prăbuşiri cu delirante rătăciri şi reveniri. Aparent, suita titlurilor romaneşti e fără legătură. Dar numitorul lor comun e uşor sesizabil; sunt tustrele parabole ale puterii. Şi, odată cu Princepele, începe o altă etapă a receptării realului.

Săptămâna nebunilor vorbeşte în fastuosul decor al agoniei despre voluptatea stingerii unui suflet otrăvit. E aici o lume letargică, aflată sub pecetea implacabilă a morţii. Cartea, impregnată de filosofie thanatică, este romanul unei devorante iubiri şi, în acelaşi timp, al unei mari farse, măştile şi carnavalurile vestind atmosfera teatrală, în interiorul ficţiunii, autorul introduce o altă ficţiune - lunga serie de vedenii ale lui Hrisant Hrisoscelu, prizonier în lumea iluzorie a halucinogenelor, hrănindu-şi clipele de supravieţuire cu preparativele pentru moarte. Se vădeşte aici, în tristul ei spectacol, o viaţă ireală, vrând să compenseze ruinarea aspiraţiilor fostului eterist. Beizadeaua râvnise tronul bizantin şi îmbrăcase haina revoluţionarului. Încă plin de vanităţi şi de rămăşiţe idealiste, el trăieşte cu obsesia marii iubiri şi a datoriei de trimis, eşecul mişcării neanulându-i speranţele într-o Magna Hellas.

Reîntors în Bucureşti, Hrisant Hrisoscelu intră de fapt în intimitatea morţii. El refuză trezia, viaţa şi, după atâta risipă şi nebunie, „voia numai să zacă”. Paralizia morfinomană eliberează visarea, reveria şi Hrisant se exilează în amintire. Fastul montărilor, dezlănţuirile carnavaleşti, jocul şi goana măştilor, pofta de ceremonial insinuează ideea teatralităţii. Surparea idealului eterist, deşteptând - în replică - simţul actoricesc al lui Hrisant, pledează pentru ideea unei istorii consumate ca farsă. Barochismul cărţii este indiscutabil. Se întâlnesc aici poetica preaplinului, tehnica aglomerativă, laitmotivul ubi sunt şi, desigur, ameninţarea Trimisului (adică, motivul „omului secret” al barocului).

Străinul „ce nu mai sosea” infiltrează în toţi porii naraţiunii spaima, prin dilatarea fricii obscure. Umbra Trimisului, iniţial aşteptat, devine o ameninţare, o promisiune a pedepsei. De fapt, frica este o temă obsesivă a prozei „barbiste”, iar „dialogurile platonice despre putere” ating culminaţia în Princepele, punând faţă în faţă un conducător crud şi pervers şi pe iniţiatul Messer Ottaviano, chiromant şi cabalist, ce întrupează demonismul istoriei. Acesta din urmă primeşte replica lui Ioan Valahul, imaginat ca un simbol de sinteză arhaică şi de logică etnică, dotat cu simţul eternităţii.

Poligraf pătimaş şi capricios, nu în puţine rânduri agresiv, Barbu era tot mai interesat de aluzia culturală, devenită obsesie cărturărească, cultivând - dincolo de pitoresc - „cuvintele cântătoare”. Caietele Princepelui se înfăţişează, astfel, ca o autocontemplare a Operei, în efortul unei documentări specioase, favorizând inventivitatea lexicală.

Şi Ianus (1993), o carte neîncheiată, dezarticulată (apărută postum), dovedeşte aceeaşi fascinaţie picturală faţă de lumile crepusculare, combinând alchimia cuvintelor cu exotismul facil, clişeistic, şi registrul elegiac cu cel violent-sarcastic. Răzbat în această naraţiune la persoana întâi - mai degrabă jurnal al unui eu măcinat de incertitudini, privind dezabuzat-cinic spectacolul unei epoci dure, cuprinse de marasm (e vorba de anii ’50-’60) - ecourile romanului existenţialist.

Sedus de plăcerea relatării, autorul aduce în scenă o galerie grotescă, un spectacol caricatural şi, interesat excesiv de atmosferă, aglomerează reportaje de călătorie (adesea fanteziste) şi referinţe livreşti, centrifugând substanţa epică. În pofida interesului coerent pentru o epocă abia încheiată, istoria e văzută tot ca simbol şi parabolă, la fel ca şi în O lume de câştigat, roman parţial publicat (ca serial) în câteva reviste, rămas însă în sertarele prozatorului. Barbu reconstituia aici kominternismul cultural şi politic, ce a deturnat sensul unei revoluţii prin pervertirea idealurilor.

Şi alte proiecte - anunţatul roman „care nu se mai naşte” Frica ori Gloria victis, ca şi Aventura limbii române, îngropată în paginile revistei „Săptămâna” - dau o idee despre această operă inegală, de aspect multiform, care prin performanţele ei se aşează în vecinătatea simfonismului matein. Scriitor-spectacol, veritabil ferment iscând într-o viaţă literară „militarizată” scandaluri în serie, antrenând tabere în zgomot de războaie culturale pilotate politic, Barbu a fost o explozie de energie, mânat de uriaşe ambiţii sub cupola diversităţii publicistice. S-a risipit în gazetărie, s-a încredinţat, cu frapante denivelări, exerciţiilor de dramaturgie şi poezie, a fost ispitit de fabulos şi de barochism, s-a lăsat sedus de aluviuni culturale şi de exotism.

Aşadar, o izbitoare luxurianţă verbală, slujind o „imagine senzorială”, apreciată chiar şi de inamici. Şi un relief axiologic accidentat, făcând saltul de la gestaţiile îndelungate, răbduriile rescrieri, lunga aşteptare (ca în cazul romanului Groapa) până la nerăbdarea de a încredinţa tiparului orice rând aşternut, autorul sperând la monumentalitate; remarcabil tehnician în nuvelistică, scriitorul a sfârşit în opulenţă epică, etalând conspecte de lectură, cu vădită intenţie calofilă, fără a-şi reprima predispoziţia pentru argou şi limbaj pitoresc.

Lângă capodopere vieţuiesc, în bună frăţietate, titluri care ţin de romanul popular, literatura de consum ori de scenaristica de tip comercial. Din altă perspectivă, un apetit agonic, cu timbru funerar îl însoţeşte pe scriitor chiar de la început. Groapa dezvăluia în esenţă crepusculul unei lumi: mahalaua şi timpul copilăriei. În etapa livrescă, prozatorul configurează o umanitate bântuită de presimţiri funeste, supusă devitalizării. Astfel, Săptămâna nebunilor, o altă reuşită romanesca, dezvoltând, într-un luxuriant decorativism de epocă, tema reîntoarcerii, face din protagonist un iremediabil condamnat, captivul unei iluzii.

Marile romane ale lui Barbu ţin de metaistorie, alegând „cuvinte posedate de stări”. Scrisul său confirmă o vocaţie nemilos concurată de erupţiile vanitoase ale unui prozator confiscat iniţial de lăcomia realului, şi mai apoi de parada erudiţiei. O dreaptă ierarhizare a valorilor literare româneşti, dincolo de flama adversităţilor, nu poate ocoli „testul Barbu” (Mihai Ungheanu).

Opera literară

  • Gloaba, Bucureşti, 1955;
  • Tripleta de aur, Bucureşti, 1956;
  • Balonul e rotund, Bucureşti, 1956;
  • Unsprezece, Bucureşti, 1956;
  • Pe-un picior de plai, Bucureşti, 1957;
  • Groapa, Bucureşti, 1957; ediţia Bucureşti, 1982;
  • Oaie şi ai săi, Bucureşti, 1958;
  • Patru condamnaţi la moarte, Bucureşti, 1959;
  • Să nu-ţi faci prăvălie cu scară, Bucureşti, 1959;
  • Şoseaua Nordului, Bucureşti, 1959; ediţia I-II, Bucureşti, 1965-1967;
  • Cât în şapte zile, Bucureşti, 1960;
  • Tereza, prefaţă de Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1961;
  • Prânzul de duminică, Bucureşti, 1962;
  • Facerea lumii, Bucureşti, 1964;
  • Jurnal, Bucureşti, 1966; ediţia II, Bucureşti, 2003;
  • Atac în cer, Bucureşti, 1966;
  • Măştile lui Goethe, Bucureşti, 1967;
  • Labirintul, Bucureşti, 1967;
  • Osânda soarelui, Bucureşti, 1968;
  • Vânzarea de frate, Bucureşti, 1968;
  • Teatru, Bucureşti, 1968;
  • Foamea de spaţiu, Bucureşti, 1969;
  • Martiriul Sfântului Sebastian, Bucureşti, 1969;
  • Princepele, Bucureşti, 1969;
  • Jurnal în China, Bucureşti, 1970;
  • Cu o torţă alergând în faţa nopţii, Bucureşti, 1972;
  • Caietele Princepelui, Cluj, 1972, II-VII, Bucureşti, 1973-1981;
  • Războiul undelor (în colaborare cu N.P. Mihail), Bucureşti, 1974;
  • Incognito, I-IV, Bucureşti, 1975-1980;
  • Miresele, Bucureşti, 1975;
  • O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent, vol. I: Poezia contemporană, Bucureşti, 1975;
  • Săptămâna nebunilor, Bucureşti, 1981;
  • Ianus, Bucureşti, 1993;
  • Nuvele, postfaţă de Elisabeta Lăsconi, Bucureşti, 2001.

Traduceri

  • H. Cobb, Cărările gloriei, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu A.I. Deleanu);
  • Hans Marchwitza, Peter Kumiak şi urmaşii, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu A.I. Deleanu);
  • W. Faulkner, Nechemat în ţărână, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu A.I. Deleanu); Cătunul, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu A.I. Deleanu); Oraşul, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu A.I. Deleanu); Casa cu coloane, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu A.I. Deleanu);
  • J.B. Priestley, Fundătura îngerilor, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu A.I. Deleanu);
  • K. Simonov, Nimeni nu se naşte soldat, I-II, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Vladimir Cogan); Ultima vară, I, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Gr. Tatus);
  • Theodor Mann, Doctor Faustus, prefaţă de I. Ianoşi, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu A.I. Deleanu);
  • Panait Istrati, Opere alese - Oeuvres choisies, ediţie bilingvă, prefaţă de Alexandru Oprea, I-VI, Bucureşti, 1969-1970; Domniţa din Snagov, Bucureşti, 1971; Haiducii, Bucureşti, 1971; Chira Chiralina, cu ilustraţii de Mircea Dumitrescu, Bucureşti, 1973; Ciulinii Bărăganului, Bucureşti, 1977.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …