Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de a răsturna stăpânirea otomană. Această constatare şi-a găsit expresia în credinţa populară că Rusia are misiunea de „a aşeza din nou crucea bizantină pe biserica Sfintei Sofii” şi a asigurat politicii orientale a Rusiei sprijinul supuşilor ortodocşi ai Porţii. La baza acestei credinţe populare era conştiinţa limpede a unor interese comune antiotomane.

Rusia urmărea de fapt, prin alungarea turcilor din Europa, cucerirea Constantinopolului şi extinderea influenţei ei în bazinul oriental al Mării Mediterane. Popoarele creştine de sub stăpânirea Porţii au profitat de condiţiile favorabile create de victoriile Rusiei pentru a-şi cuceri independenţa. Astfel, în toate regiunile europene ale Imperiului Otoman s-au format „partide ruse”, care, în timpul războaielor ruso-turce, au organizat cete de volintiri şi au sprijinit acţiunea trupelor ruse.

În Principatele române, sprijinul populaţiei era atât de prompt şi de eficace, încât armatele ruse au putut să atingă în mai multe rânduri, aproape fără rezistenţă, linia Dunării şi să favorizeze izbucnirea unei mişcări de independenţă printre popoarele din Peninsula Balcanică. Era de ajuns ca armatele ruse să apară la graniţa Imperiului Otoman, pentru ca Poarta să fie cuprinsă de teama unei răscoale generale a supuşilor săi ortodocşi. Rusia a recunoscut importanţa acestor mişcări şi le-a încurajat.

Ecaterina a II-a a vorbit de restaurarea Imperiului bizantin şi de crearea unui regat al Daciei, în care popoarele grec şi român au văzut o cale spre unitate şi independenţă naţională. Dacă rivalitatea dintre Austria şi Rusia, pe de o parte, şi intervenţia puterilor occidentale, pe de alta, au salvat Imperiul Otoman de la dezmembrare şi au îngreunat condiţiile de eliberare a supuşilor creştini ai Porţii, tratatele impuse acesteia de Rusia au favorizat emanciparea lor. Principiile Revoluţiei burgheze din Franţa au întărit mişcarea naţională, dându-i un program de revendicări precise, iar războaiele Revoluţiei şi Imperiului au încurajat răscoalele împotriva stăpânirii otomane.

Dar nădejdile puse în sprijinul lui Napoleon pentru răsturnarea Imperiului Otoman s-au dovedit deşarte. Dezamăgiţi, grecii, sârbii, românii s-au întors la politica tradiţională, de insurecţie în legătură cu un război ruso-turc, care singură dăduse rezultate pozitive. Burghezia grecească, care, în timpul Revoluţiei burgheze din Franţa şi al Imperiului napoleonian, acaparase tot comerţul oriental şi constituise colonii bogate în toate porturile Mării Mediterane şi ale Mării Negre, precum şi în principalele oraşe ale Imperiului Otoman, Rusiei şi Austriei, şi-a întărit convingerea că, după conjunctura excepţională a războaielor napoleoniene, menţinerea stăpânirii otomane era incompatibilă cu orice noţiune de progres.

Dar, experienţa ultimelor decenii dovedise că, pentru a lupta cu succes împotriva turcilor, era nevoie ca rezistenţele locale şi izolate să fie înlocuite cu o insurecţie generală a tuturor creştinilor din Imperiul Otoman. Pentru a organiza şi pentru a-i asigura sprijinul militar şi diplomatic al Rusiei, grecii au înfiinţat la Odesa o societate secretă, numită Eteria.

Organizarea Eteriei

Eteria a fost o societate secretă organizată după modelul carbonarilor italieni. Iniţierea membrilor se făcea printr-un jurământ menit să garanteze fidelitatea, devotamentul şi discreţia absolută ale iniţiatului. Scopul societăţii era de a realiza „unirea armată a tuturor creştinilor din Imperiul Otoman, pentru a face să triumfe crucea asupra semilunei”. Un comitet secret a luat conducerea societăţii şi şi-a fixat sediul la Constantinopol, pentru a fi în centrul viitoarelor operaţii. Emisari ai comitetului de conducere au creat eforii (secţii) ale societăţii în principalele oraşe în care erau colonii greceşti.

În Ţara Românească, propagandiştii cei mai activi au fost arhimandritul Dicheos şi dragomanul consulatului rusesc Gheorghe Leventis, care făcea parte şi din comitetul central. Ei au organizat eforii la Bucureşti, Iaşi şi Galaţi. Pe lângă comandanţii gărzii domneşti din Bucureşti, Bimbaşa Sava, Iordache Olimpiotul şi Ion Farmache, toţi aceia care vedeau în răsturnarea stăpânirii otomane o condiţie de progres, negustori şi meseriaşi, chiar şi mari boieri angajaţi în producţia de mărfuri, au aderat la Eterie. Clerul superior, în frunte cu cei doi mitropoliţi, Dionisie Lupu şi Veniamin Costache, şi cu episcopul de Argeş, Ilarion, era de asemenea câştigat de Eterie.

Faptul că eteriştii se adresau boierilor şi clerului superior explică limitele sociale ale programului lor. Deşi perfect la curent cu ideile Revoluţiei franceze, ei evită în propaganda şi manifestele lor să atingă chestiunea cea mai arzătoare a ţărilor din centrul şi răsăritul Europei, chestiunea ţărănească, şi se mărginesc să vorbească de independenţă şi de libertate politică. De altfel nici ţarismul, nici boierii n-ar fi sprijinit o revoluţie socială.

La memoriul lui Mihai Sturdza, cel mai reacţionar dintre boieri, consulul rus Minciaky observă de la Sibiu, la 12/24 februarie 1823, că „orice propunere de inovaţie sau orice proiect de schimbare în vechile instituţii ale ţării au fost totdeauna categoric reprobate de împărat, oricare ar fi fost de altfel originea şi Intenţiile care le-ar fi dictat”. Boierii puteau fi deci liniştiţi. Dar Tudor Vladimirescu urmărea nu numai scuturarea jugului otoman, ci şi eliberarea ţărănimii de sub exploatarea fiscală şi feudală. De aceea deviza lui: „Dreptate şi slobozenie” a trezit un ecou atât de puternic în mijlocul ţărănimii nu numai în Ţara Românească, ci şi în Transilvania şi Moldova.

Prestigiul contelui Capodistria, grec din Corfu şi ministru de externe al Rusiei, precum şi propaganda activă a consulilor ruşi din Orient, aproape toţi greci, au acreditat zvonul, abil întreţinut de conducători, că eteriştii n-au decât să procure prin acţiunea lor motivul, pentru ca ruşii să treacă Prutul şi Dunărea şi, împreună cu cetele Eteriei, să alunge pe turci din Europa. Tot succesul propagandei eteriste se întemeia pe această credinţă în intervenţia armatei ruse.

Aşa se face că chiar şi Mihai Suţu - care dobândise scaunul Moldovei ca răsplată pentru destoinicia cu care, ca dragoman al Porţii, apărase interesele Turciei, - s-a lăsat atras în Eterie, conferind astfel mişcării o bază largă de acţiune şi toate resursele Moldovei. Domnul Ţării Româneşti, care a rezistat la toate presiunile, avea să fie răsturnat la izbucnirea mişcării. Dar el a dispărut la timp şi moartea lui a devenit semnalul începutului mişcării.

Alexandru Ipsilanti, efor general

Pentru coordonarea acţiunii diferitelor eforii şi pentru menţinerea disciplinei, Comitetul de conducere hotărî să pună în fruntea societăţii o persoană care prin numele şi situaţia sa să fie pentru masa afiliaţilor o garanţie a sprijinului Rusiei, „fără de care Eteria ar fi rămas ceea ce era de fapt, adică zero”. Eteriştii au oferit conducerea supremă lui Capodistria, care împreună cu baronul Stroganov, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, era principalul motor al Eteriei. Dar, datorită poziţiei sale oficiale, Capodistria ar fi angajat pe faţă Rusia într-o mişcare revoluţionară, contrară tuturor principiilor şi angajamentelor internaţionale ale ţarului.

În urma refuzului său, eteriştii s-au adresat lui Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domn al Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti. Prin calitatea lui de general în armata rusă şi de aghiotant al ţarului, precum şi prin legăturile de rudenie cu cele mai însemnate familii din Fanar şi din principate, el aducea considerabile mijloace de propagandă şi contribuia la întreţinerea credinţei în intervenţia Rusiei.

Îndemnat de Capodistria, care l-a asigurat de asentimentul ţarului şi de faptul că n-ar trebui decât apariţia câtorva mii de revoluţionari greci pentru ca armata rusă să treacă Prutul, Alexandru Ipsilanti a primit. Dar pentru succesul propagandei eteriste nu era de ajuns ca şeful societăţii să fie o persoană de încredere a ţarului, trebuia acreditată credinţa că şeful suprem era ţarul însuşi.

De aceea Ipsilanti a luat, la 12 aprilie 1820, titlul de „efor şi procuror al autorităţii respectabile”, sau cum s-a exprimat într-o scrisoare către eforii de la Constantinopol, „efor sau procuror general, acţionând prin autorizaţie superioară”. Membrii Eteriei erau atât de convinşi că „autoritatea superioară” era ţarul, încât Stroganov, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, a trebuit să dea o dezminţire, arătând „că această autoritate e prea mare şi prea puternică prin propriile sale mijloace pentru a avea nevoie de acelea pe care ei par a voi să i le ofere”.

Planul de acţiune

Din acest moment, evenimentele s-au precipitat. Ipsilanti şi-a luat un concediu de doi ani şi a vizitat eforiile de la Moscova, Kiev, Odesa şi Chişinău. Apoi, pentru a întocmi planul de acţiune, a convocat pe principalii conducători ai Eteriei la o consfătuire care s-a ţinut în noaptea de 1 octombrie 1820, în cimitirul de la Ismail. După ce s-au examinat cele mai extravagante planuri - debarcarea prin surprindere la Constantinopol, incendierea arsenalului, scufundarea flotei turceşti şi capturarea sultanului - s-a hotărât ca Ipsilanti să se îmbarce la Triest pe un vas grec şi să coboare în Moreea, unde, după asigurările eforilor din Constantinopol, aveau să-l aştepte 150.000 de greci înarmaţi. În acest sens au fost trimise ordine tuturor eforilor.

„Generalisimii armatei de la Dunăre”, Iordache Olimpiotul şi Bimbaşa Sava, comandanţi ai gărzii domneşti, au primit printr-o scrisoare personală a lui Ipsilanti ordinul ca, la 14 noiembrie, să răstoarne cârmuirea lui Alecu Suţu, să aresteze pe domn şi să constituie din boierii afiliaţi la Eterie un guvern provizoriu, adică revoluţionar, care să-i înlesnească trecerea Dunării între Vidin şi Ada-Kale.

La textul dictat secretarului său Gheorghe Lassanis, Ipsilanti a adăugat cu propria sa mână: „Tot ce v-am scris în această scrisoare să fie cunoscut numai de voi doi. Armata de aici a primit ordin secret să fie gata a porni la primul semn şi ea se adună în taină”. E vorba de armata rusă concentrată, sub ordinele generalului Wittgenstein, în apropierea Prutului.

În acelaşi timp, Ipsilanti înştiinţează pe Milos Obrenovici, voievodul Serbiei că, la 15 noiembrie, are să izbucnească răscoala şi-l invită să mobilizeze armata sârbă pentru a atrage trupele turceşti şi a-i lăsa drum deschis spre Grecia centrală. Dar, de teamă de a nu fi prins de turci, Ipsilanti şi-a schimbat planul şi s-a hotărât să înceapă răscoala în Principatele române, cum îl sfătuiau şi eforii de la Constantinopol, convinşi, în urma conflictului izbucnit între Divanul imperial şi Milos, că Serbia şi Bulgaria erau gata să ridice armele.

Mihai Suţu fu însărcinat să pregătească 150.000 kg de făină şi un număr de vite corespunzător pentru aprovizionarea unei armate de 30.000 de oameni, care avea să treacă Prutul la Leova. În sfârşit, nădejdea că răscoala din Principatele române va împinge guvernul otoman să violeze teritoriul nostru şi să procure Rusiei motivul legal de a declara război l-a determinat să înceapă acţiunea în Oltenia.

Dar, pentru a provoca răscoala din Ţara Românească şi din Moldova, Ipsilanti nu s-a bizuit decât pe boierime şi pe clerul înalt, care voiau să-şi păstreze privilegiile feudale. Caracterul predominant aristocratic al acţiunii lui a lipsit Eteria de sprijinul maselor populare. Nici în Moldova, nici în Ţara Românească, Ipsilanti n-a chemat masele la luptă pentru abolirea servitutilor feudale şi pentru confiscarea „averilor rău agonisite ale tiranilor boieri”.

Dimpotrivă, trupele lui aveau să continue sistemul de jaf şi silnicii al regimului turco-fanariot, iar conducătorii Eteriei aveau să-l justifice. De aceea poporul nu s-a mişcat la apariţia lui nici în Moldova, nici în Ţara Românească. Masele au urmat chemarea lui Tudor Vladimirescu, care, pe lângă răsturnarea dominaţiei otomane, voia să răstoarne şi stăpânirea boierilor.

Check Also

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Stemele unite ale ţărilor române

Bathoreştii Ideea de unitate naţională este foarte veche la români şi de aceea nu trebuie …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …