Estetica urâtului

Volumul arghezian Flori de mucigai (1931) se bazează cu precădere pe conceptul de „estetică a urâtului”, enunţat în poezia Testament: „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.

Tudor Arghezi introduce o nouă categorie estetică - „urâtul”, aşa cum procedase în literatura franceză poetul Charles Baudelaire, prin volumul Florile răului (1857). Găsind frumuseţea în zonele abjecţiei, în lumea mahalalelor şi a închisorii, Arghezi se înrudeşte cu Baudelaire, cel care prezintă lumea decăzută de la periferia Parisului (vagabonzi, cerşetori, prostituate).

Poet modern, Arghezi extinde „estetica urâtului” şi asupra limbajului, prin folosirea unor termeni argotici şi a unui lexic colorat: nu-ş cum mă-sa; fă, Tinco, fă!;-i saie ochii?;;etc. Această lume pestriţă, care ascunde şi o doză de umanitate, are farmecul ei. Efectul artistic - notează George Călinescu - rezultă din „surprinderea suavităţii sub expresia de mahala”.

Pentru prima dată în literatura română poetul introduce ideea valorificării estetice a urâtului; trivialul, josnicul, oribilul, abjectul nu sunt căutate pentru ele însele, ci pentru a trezi cu ajutorul lor sentimente esenţial estetice: grotescul, tragicul, comicul etc.

„Slova de foc este cuvântul spontan, fierbinte de viaţă, expresia directă a sensibilităţii, prin slova făurită, cată să înţelegem expresia elaborată, căutată, migălită. Poetul este de o desăvârşită bună credinţă, în relevarea celor două modalităţi, cărora se subsumează realizările sale artistice; spontaneitatea şi disciplina. Ar fi o eroare să-l considerăm pe Arghezi un poet unilateral, înzestrat, în direcţia exclusivă a spontaneităţii sau a muncii de atelier. Versurile citate sunt veridice şi în afirmarea că sinteza dintre cele două modalităţi este atât de izbutită, încât i-ar veni destul de greu cercetătorului literar să caute care anume dintre versuri sunt elaborate, şi care spontane.” (Şerban Cioculescu, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi)