Eşecul economic al comunismului

Cauzele eşecului comunismului de tip sovietic

După 1945, economia americană domină lumea. URSS, a doua mare putere a lumii, era totuşi cu mult în urmă faţă de Statele Unite, care deţineau două treimi din stocul mondial de aur, o flotă mult mai puternică decât a Marii Britanii şi erau prezente pe toate pieţele financiare internaţionale. Dacă Statele Unite erau un model pentru Europa Occidentală, URSS constituia la rândul ei un exemplu pentru Europa de Est.

Pentru a-şi subordona ţările comuniste şi din punct de vedere economic, URSS a creat în 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), la care au aderat aproape toate ţările sateliţi. Această organizaţie a permis ţărilor comuniste să-şi desfacă produsele şi să obţină materii prime în condiţiile lipsei de valută convertibilă. În privinţa dezvoltării economice, cele două mari puteri comuniste, China şi URSS, au avut concepţii divergente. În China, după moartea lui Mao Zedong în 1976, urmaşul său, Deng Xiaoping, a reinstaurat parţial capitalismul în economie şi a iniţiat modernizarea industriei, a agriculturii, a armatei şi a tehnicii. Datorită acestei politici, în China au apărut întreprinderi private, iar comerţul şi activitatea bancară au fost liberalizate.

În schimb, URSS, în timpul conducerii lui Leonid Brejnev, a pus capăt experimentului de liberalizare hruşciovist. Uniunea Sovietică şi ţările comuniste din Europa de Est au cunoscut, începând din anii ’60, un declin brusc al economiei, într-un moment în care ţările capitaliste, în frunte cu Statele Unite, datorită revoluţiei tehnico-ştiinţifice, cunoşteau miracolele economice german, italian sau japonez. Sistemul capitalist a câştigat astfel întâietate în competiţia economică, spre deosebire de cel comunist, care forţase sistemul de comandă în planificare.

După moartea lui Brejnev în 1982, succesorii săi la conducerea partidului, Iuri Andropov şi Constantin Cernenko, nu s-au remarcat prin nici o intenţie de reformare a sistemului sovietic, în 1985, noul secretar general al PCUS, Mihail Gorbaciov, a lansat o vastă politică de restructurare, perestroika, care urmărea reorganizarea întreprinderilor, acordarea liberei iniţiative, o politică salarială care să ţină cont de performanţe etc. Informaţiile de tot felul au devenit mai transparente, iar presa a dobândit libertatea de exprimare datorită politicii numite glasnost.

În URSS, liberalizarea nu a vizat în primul rând economia, aşa cum s-a întâmplat în China, ci viaţa politică. În 1989 au avut loc alegeri libere, primele după instalarea partidului unic în 1921. Cele mai importante consecinţe ale perestroikăi au fost colapsul economiei planificate şi izbucnirea naţionalismelor locale.

Revoltele populare din statele comuniste

Începutul destabilizării, ca urmare a măsurilor lui Hruşciov, i-a încurajat pe est-europeni să revendice liberalizarea regimului stalinist. În zilele de 28-29 iunie 1956 a avut loc insurecţia muncitorilor polonezi de la Poznan. Aceştia cereau mărirea salariilor, îmbunătăţirea aprovizionării cu alimente, interzicerea expedierii mărfurilor în URSS, condiţii mai bune de locuit. Armata a intervenit şi a înăbuşit revolta cu preţul a zeci de morţi şi de răniţi. Alegerea lui Wladislav Gomuka în funcţia de prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez a oprit evoluţia spre insurgenţă a unei situaţii revoluţionare. Gomuka a fost însă înlăturat în 1970, după o altă revoltă populară, cea de la Gdansk.

În octombrie-noiembrie 1956, revoluţia anticomunistă maghiară condusă de reformatorul Imre Nagy a fost înăbuşită de trupele sovietice cu preţul a 25.000 de morţi dintre maghiari şi 700 de soldaţi sovietici. Nagy şi alţi lideri reformatori au fost arestaţi şi ulterior spânzuraţi. Janos Kadar a promovat ulterior o economie orientată spre producerea bunurilor de larg consum şi spre realizarea unei agriculturi mixte, bazate în egală măsură pe gospodării particulare şi colective. În august 1961, între Berlinul de Est şi Berlinul de Vest autorităţile comuniste au ridicat un zid care să-i împiedice pe est-germani să fugă din cauza sărăciei în Germania Federală.

În 1968 izbucneşte „Primăvara de la Praga”. Prim-secretarul Partidului Comunist din Cehoslovacia, Alexander Dubcek, dorea liberalizarea economiei şi realizarea unui comunism „cu faţă umană”. 650.000 de militari sovietici şi aliaţi din Pactul de la Varşovia au curmat experimentul de liberalizare cehoslovac. Din 1980, datorită prăbuşirii economiei poloneze, sindicatul Solidaritatea, condus de Lech Wabsa şi nesubordonat partidului comunist, a declanşat protestele muncitoreşti. În decembrie 1981, generalul Jaruzelski a introdus legea marţială şi a oprit temporar revolta muncitorilor.

Eşecul economic al comunismului în România

În 1955, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a pronunţat pentru „calea românească de construire a socialismului”. Deoarece în 1956 România sprijinise URSS să înăbuşe revoluţia anticomunistă maghiară, în 1958 trupele sovietice sunt retrase din ţară.

De la începutul anilor ’60, România a iniţiat relaţii cu ţările din Europa de Vest şi cu Statele Unite în căutarea maşinilor unelte şi a echipamentelor necesare elanului său industrial. De altfel, în anii ’60 şi aproape pe tot parcursul anilor ’70, România s-a lăudat cu cea mai rapidă rată a dezvoltării industriale din întregul bloc comunist. Pe de altă parte, „victoria” totală a colectivizării din primăvara anului 1962 nu a făcut altceva decât să agraveze problema economică, întrucât cooperativele agricole aveau eficienţa şi productivitatea mult mai scăzute în raport cu gospodăriile private.

În 1964, sovieticii au iniţiat „planul Valev” care prevedea ca România şi Bulgaria să devină un complex agricol al CAER, dar comuniştii români au refuzat categoric această propunere. Nicolae Ceauşescu, cel care i-a succedat lui Gheorghiu-Dej la cârma partidului în 1965, a abordat un stil de conducere autoritară cu accente naţionaliste şi megalomane. Şi în România s-au petrecut greve muncitoreşti: în 1977 în Valea Jiului, în 1987 la Iaşi şi la Braşov, dar toate au fost repede înăbuşite de către organele de represiune.

Check Also

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …

Condiţiile social-economice şi politice în România între 1864 şi 1878

Prin emanciparea ţăranilor de servituţile feudale, prin deposedarea parţială – uneori totală – a unui …

Dezvoltarea României între 1878-1900

Dezvoltarea economică Cucerirea independenţei naţionale a României a dus la înlăturarea unuia din principalele obstacole …

Situaţia social-economică a ţărilor române în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Dominaţia otomană a fost fără îndoială o piedică în dezvoltarea normală a ţărilor române, ca …

Transformări economice şi sociale la Histria secolului al V-lea î.Hr.

Înflorirea economică a Histriei se reflectă pe de o parte în monumentele clădite în acea …