Emil Cioran

Emil Cioran (8 aprilie 1911, comuna Răşinari, judeţul Sibiu - 26 iunie 1995, Paris, Franţa) - filosof, eseist, moralist şi om de cultură. Este fiul Elvirei (născută Comăniciu) şi al preotului Emilian Cioran. Copilăria i-a fost fericită, tinereţea - un dezastru („copilăria mea a fost raiul pe pământ; m-am născut nu departe de Sibiu, într-un sat românesc de munte; de dimineaţa până seara eram afară; când a trebuit să-l părăsesc, la vârsta de 10 ani, ca să merg la liceu, am avut sentimentul unei mari prăbuşiri; s-a petrecut pe la 16-17 ani; tinereţea mea a fost o adevărată catastrofă”).

Urmează studiile liceale la Sibiu (Liceul „Gheorghe Lazăr”), iar cele universitare la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti (1928-1932), unde îi are ca profesori, printre alţii, pe Nicolae Iorga („faţă de care orice om trebuie să aibă un respect mărturisit”, îi scrie el prietenului Bucur Ţincu) şi Nae Ionescu, căruia, pe lângă „infinitul de vrajă personală (care) te face să abandonezi orgoliul individuaţiei şi să încerci să devii totul în altul”, îi reproşează (într-un articol din 1937) faptul că a căzut în istorie, a găsit ceva în lume în care să creadă.

Pregăteşte fără tragere de inimă o lucrare despre Kant, pentru că, îi explică el aceluiaşi prieten, fără Kant nu poate clasifica problemele filosofiei. Începe să fie pasionat de istoria filosofiei, dar peste 2 ani (1932) este deja sceptic în această privinţă. Mai târziu va contesta radical pe filosofi. Face lecturi intense din Schopenhauer, Nietzsche, Dostoievski, Kierkegaard, din misticii creştini, din filosofii spanioli, din Bergson, Şestov, Hegel, Husserl, Wolflin, Simmel şi Heidegger. Teza de licenţă are ca temă intuiţionismul bergsonian.

În 1933 este bursier la Berlin şi aici urmăreşte cursurile lui Nikolai Hartmann şi Ludwig Klages. Îl cunoaşte pe Petre Ţuţea - „cet ami genial”. Suferă, încă de acum, de insomnie şi, spre sfârşitul vieţii, va justifica filosofia lui de viaţă prin această maladie atroce care l-a urmărit permanent. Suferă, de asemenea, de trândăvie, nu-i place să scrie, e disperat, nu mai crede într-o ierarhie a valorilor, în modele şi, pentru a denunţa toate acestea, începe să se confeseze, în scris, bineînţeles. Scrie, în fine, ca să nu se sinucidă. Scriitura lui Cioran este de la început un spectacol intelectual şi aşa va fi până la sfârşit.

În aprilie 1933 redactase deja jumătate din Pe culmile disperării, o carte lirică, „ de cea mai bestială şi apocaliptică tensiune”, anunţă el cu un fel de mândrie tragică. Colaborase, mai înainte, începând din 1931, la „Mişcarea”, „Gândirea”, „Floarea de foc”, „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, „Vremea”, apoi la „Discobolul”, „Abecedar”, „Rampa”, „Acţiunea”, „Cuvântul” etc. Debutează în 1934, în acelaşi an cu Eugen Ionescu (Nu) şi D.D. Roşca (Existenţa tragică), cu volumul Pe culmile disperării, o carte „explozivă şi barocă”, un fel de despărţire „plein de rage et de defi” de filosofie, cum va explica într-o convorbire din faza bătrâneţii. Cioran are, la debutul editorial, douăzeci şi trei de ani şi stilul său este deja format. Cărţile ulterioare nu vor modifica prea mult nici stilul, nici temele.

După această carte provocatoare, în care totul este pus în discuţie şi, de regulă, negat în chip radical, urmează o alta, nu mai senină, dar cu o negaţie mai apropiată de meditaţia melancolică, o negaţie mai stinsă, mai obosită (Cartea amăgirilor, 1936). Următoarea, Schimbarea la faţă a României (1936), este din nou o carte explozivă, în fapt cartea cea mai incendiară a lui Cioran. Lacrimi şi sfinţi (1937) e în acelaşi stil (e contestat, aici, creştinismul), iar Amurgul gândurilor (1940) potoleşte din nou ritmurile. Sunt deosebiri de nuanţe, nu de esenţă.

Cioran lucrează o vreme (1936-1937) ca profesor la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. În 1937 primeşte o bursă din partea statului francez în vederea unei teze de doctorat, pe care nu o va redacta niciodată. Îşi manifestă, prin câteva articole publicate în revistele vremii, simpatia pentru Garda de Fier, mişcare politică extremistă de dreapta, fapt pe care-l va regreta mai târziu: „Ce nebunie! în orice caz, am tras toate ponoasele şi învăţămintele de rigoare. N-o să mai fiu niciodată părtaş la nimic.” Şi mai departe: „Când mă gândesc ce rătăcire! Ne prostise un vânt de nebunie; trebuie să-ţi spun că am avut mult de suferit (moralmente, se-nţelege) de pe urma entuziasmului de atunci” (scrisori din 1971 şi 1974, adresate colegului de generaţie Arşavir Acterian).

Justificarea nu i-a convins totdeauna pe comentatorii săi. Instalat la Paris, Cioran are două pasiuni: lectura şi bicicleta. Călătoreşte prin toată Franţa şi învaţă subtilităţile limbii prin bistrouri. Stă mulţi ani în căminele studenţeşti şi, în cele din urmă, primeşte de la Primăria Parisului o locuinţă ieftină, în Cartierul Latin, pe strada în care a locuit şi Voltaire. În vremea războiului, când este, împreună cu Eugen Ionescu, ataşat cultural al Legaţiei Române din Franţa, începe, în româneşte, o nouă carte, Îndreptar pătimaş, pe care n-a încheiat-o niciodată.

În 1947, la Dieppe, încearcă să traducă poemele lui Mallarme în româneşte şi trece printr-un veritabil coşmar. Se hotărăşte să adopte definitiv limba franceză. Publică în 1949, la Gallimard, Precis de decomposition, cu un succes de stimă, apoi Syllogismes de l’amertume (1952), La Tentation d’exister (1956), Histoire et utopie (1960), La Chute dans le temps (1964), Le Mauvais demiurge (1969), De l’inconvenient d'etre ne (1973), Ecartelement (1979), Exercices d’admiration (1986) şi Aveux et anathemes (1987).

La Gallimard se tipăresc, în 1995, într-o ediţie monumentală (Oeuvres, 1818 pagini) toate cărţile, inclusiv, în traducere, cele scrise în româneşte. În 1997, aceeaşi editură îi publică, într-un tom de 1.000 de pagini, însemnările din perioada 1957-1972, rămase în „caietele” sale (Cahiers). Reputaţia lui Cioran ca filosof s-a constituit greu în ţara lui Voltaire. La început îl apreciază câţiva prieteni (printre ei, Beckett, Blanchot, Gabriel Marcel, Ionescu, Eliade - bineînţeles), apoi, spre sfârşitul anilor ’70, îl descoperă scriitorii şi criticii. Cioran începe să fie socotit un mare stilist, cel mai mare moralist francez de la Voltaire încoace, în fine, un mare prozator, cel mai mare prozator francez în viaţă etc.

La moartea lui, presa pariziană îl numeşte „un aristocrat al vandalilor” sau îl apropie de Contele Dracula, „son frere en melancolie”. Mai inspirat, Jean d’Ormesson îl compară din nou cu Voltaire, zicând că „Cioran ecrit si bien que lui”. Cât a trăit, a refuzat toate onorurile (inclusiv Premiul Paul Morand, în valoare de 300.000 de franci), n-a dat decât târziu, la bătrâneţe, câteva interviuri, a ocolit sistematic reuniunile intelectuale, televiziunea, mondenităţile. Vorbea numai franţuzeşte, chiar şi cu românii care îl vizitau. Trecerea la altă limbă, va explica el odată, echivalează cu o schimbare de identitate.

Pe culmile disperării este scrierea unui „evadat din umanitate”, confesiunea lirică şi barocă a unui tânăr moralist sastisit deja de filosofie şi, mai ales, de filosofi: „Filosofii sunt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte [...] este o prefăcută seninătate în consideraţiile lor asupra morţii.” Cartea - în fapt un monolog - cuprinde 41 de fragmente care, în esenţă, întorc pe dos toate ideile primite, valorile acceptate. De la existenţă la religie, totul este pus în discuţie. O propoziţie, aleasă la întâmplare: „Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are nici un sens”. Iată o idee care-l plasează în sensul filosofiei existenţialiste europene. „Trăirismul” tinerilor din anii ’30 reprezintă, în fapt, o formă a existenţialismului european, şi anume expresia lui românească.

Cioran aduce în această experienţă un paroxism al stărilor negative, o exaltare în refuz. Nu trece neobservată, încă de pe acum, vitalitatea acestui refuz al lumii şi al valorilor ei, cum nu rămâne neobservat uriaşul, strălucitorul spectacol în acest dialog cu neantul. Se considera deja un specialist în problema morţii şi percepea lumea, s-ar putea zice, prin oboselile, imperfecţiunile, căderile ei. Construieşte o artă poetică, în spiritul modernităţii de altfel, din refuzuri. Dispreţuieşte tot ceea ce nu implică riscul, nebunia, pasiunea în grad maxim. Pare a fi un Iov tânăr şcolit de moraliştii tragici, de la Pascal la Nietzsche.

Pe culmile disperării este, de fapt, jurnalul unei teribile, prelungite crize morale şi existenţiale: „Viaţa nu este decât o lungă agonie”; „Nu pot fi fericiţi decât oamenii care nu gândesc nimic”; „Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii”; „Sunt complet plictisit sau mai bine zis distrus de această calitate de a fi om.” Singura valoare (sau experienţă umană) pe care o admite este iubirea („Oricât m-aş lupta [...] pe culmile disperării nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele”).

În Cartea amăgirilor despărţirea de filosofie este definitivă: „N-am înţeles bine niciodată pentru ce filosofia se bucură de o consideraţie plină de teamă şi n-am înţeles niciodată respectul religios al oamenilor pentru ea [...]; va trebui să ne convingem odată că adevărurile filosofiei sunt inutile sau că ea nu are nici un adevăr; cu adevărat filosofia nu dispune de nici un adevăr”. Reflecţiile de acum privesc, cu precădere, muzica, păcatul metafizic, pe Sfânta Tereza, Iisus şi Don Quijote. Ele pot fi grupate în jurul câtorva teme: muzica, melancolia, iubirea, starea de sfinţenie, starea de disperare, existenţa ca „sumă de răspântii”, profeţia ca „ură distructivă şi creatoare” etc. Excepţionale sunt aici însemnările despre muzică. Muzica lui Mozart îi pare „muzica oficială a paradisului”. Bach este, în imaginaţia celui mai nihilist moralist din secolul al XX-lea, un pseudonim al sublimului sau, cum va spune în alt loc, Bach este, poate, dovada existenţei lui Dumnezeu. Tot aici, Cioran preamăreşte extazul mistic al Sfintelor şi se declară, el însuşi, „discipol al Sfintelor”.

Schimbarea la faţă a României este un manual de morală practică. Este cartea cea mai incitantă, mai provocatoare dintre câte a scris generaţia lui Mircea Eliade, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu. Ea contestă toate valorile lumii româneşti şi contestă, totodată, stilul altor culturi. Respinge democraţia, parlamentarismul, pluralismul şi consideră că puterea este criteriul valorii şi că forţa reglează totul în societatea modernă, iar războiul este o necesitate („De sute de ani omenirea priveşte cerul printr-o gură de tun”).

Cioran vrea să instaureze în România un etos agresiv. Toate virtuţile, cunoscute şi recunoscute, miturile, valorile care susţin orgoliul nostru naţional (de la omenie la resemnare) sunt răsturnate, contestate, ridiculizate în această antropologie pesimistă. Se pleacă de la ideea că modelul existenţei româneşti este minorul şi că plaga naţională este fatalismul. Omenia este o calamitate şi viciul nostru fundamental ar fi resemnarea. În fişa specificului nostru mai sunt notate indiscreţia, dezmăţul, lipsa de mister sufletesc, dispreţul muncii, credinţa în inutilitatea jertfei, dispreţul valorilor, autodispreţul etc. Răul românesc este suma acestor păcate, la care se adaugă un „gol iniţial”, „lipsa unui dinamism primordial”, în fine, un păcat originar de natură nedefinită. România nu are profeţi, nici un intelectual român nu s-a sinucis pentru o idee, românii sunt totdeauna călduţi, poporul român este un popor orizontal, vegetativ, „înţelept din lipsa de curaj şi de afirmare”.

Cioran este şi el, ca toţi din generaţia sa, împotriva zeflemelei şi, în genere, detestă „blestemul balcanic”. Nu pune preţ nici pe ortodoxie, pentru că ea ne-a închis în noi înşine şi ne-a vegheat tăcerea în istorie. Creştinismul nostru este de nuanţă pastorală şi, zice moralistul, chinul românului este să-l pui să construiască o catedrală. Cât priveşte satul, lăudatul sat românesc, spaţiu al veşniciei, el este pentru fiul preotului din Răşinari dovada întârzierii în istorie, a unui handicap teribil, e semnul suspendării şi al unei inactualităţi substanţiale. România trebuie, în consecinţă, apărată de ţăranii şi de satele ei. Cu ţăranii nu vom intra decât prin uşa din dos a istoriei, cu satul vom continua să dormim în istorie. Cultura satului ne ţine departe de Europa, morala lui ne condamnă la orizontalitate.

Este clar că Cioran se desparte aici de toată tradiţia românească, se desparte (aproape programatic) de Blaga, dar şi de cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie. Este de partea formelor fără fond (în sensul sincronismului lovinescian), preconizează occidentalizarea rapidă, saltul istoric, fanatizarea sufletului românesc, cultul forţei, distrugerea infecundei democraţii şi impunerea dictaturii populare, indispensabilă în cadrul culturilor mici: „Ea este singurul mijloc prin care ei îşi pot înfrânge inerţia [...]. Orice soluţie am căuta pentru România, este imposibil să o vedem scuturată din orbecăiala ei seculară în afară de un regim dictatorial. Şi prin aceasta înţeleg un regim care creează în România o febră unică şi tinde să-i actualizeze ultimele posibilităţi. Democraţia a risipit prea multe energii fără vreun scop naţional. O dictatură însă trebuie să pună ţara la teasc. Nimic să nu rămână neexploatat şi nevalorificat. Marşul României în istorie să semene unei coarde încordate la paroxism. O ameninţare care să crească cu fiecare pas. Să ne apropiem şi noi de lume şi lumea să ştie că ne apropiem. Efortul care trebuie cerut acestei ţări nu poate fi comparat decât cu acel ce l-au pretins bolşevicii Rusiei. O ţară se ridică pe renunţări, pe infinite renunţări. Dacă toţi am suferi pentru România cu o pasiune care ar însemna ardoare şi durere, nu ştiu până unde ar sări din mers această ţară şi câte cadavre ar lăsa în urmă. Nu pot vedea destinul României decât patetic. Ah! De-aş fi un Sf. Ilie să arunc fulgere şi trăsnete peste această ţară, de câte ori nu vrea să fie alta!”

Cioran visează, pe scurt, o Românie imperialistă, dominatoare fie chiar şi în Balcani, o ţară industrializată, având ca factor esenţial oraşul (creator de cultură), şi în locul ţăranului inert, legat de tradiţia resemnării, el vede ca tip reprezentativ pentru naţiunea română muncitorul (om de acţiune, sincronic, motor al revoluţiei permanente). Profeţia din urmă s-a împlinit în România după 1945. Când moralistul complet descurajat se pregătea să scrie, pe la sfârşitul anilor ’80, la Paris, un eseu despre neantul valah, poporul vegetal, condamnat la inerţie, a explodat. Semn că nimic nu este statornic când e vorba de psihologia popoarelor şi că, în istorie, culturile mici pot juca, şi ele, rolul de detonator.

Judecată din unghi politic şi moral, Schimbarea la faţă a României este cartea unei disperări fundamentale şi a unei opţiuni primejdioase. Disperarea are cel puţin patru sau cinci surse în cazul lui Cioran: conştiinţa filosofului că aparţine unei culturi mici, marginale, fără viitor; credinţa că România a dormit în istorie şi că valorile ei (ţăranii, Biserica ortodoxă, cultura populară şi peisajul) o ţin în continuare într-o insuportabilă inerţie; oroarea de politicianismul românesc din anii ’30 şi discreditarea în ochii tânărului moralist a formelor democraţiei; imposibilitatea de a vedea o schimbare a lumii româneşti printr-o evoluţie normală, organică. Mai este, desigur, şi natura specială a filosofului, starea lui de revoltă, inaderenţa la un ritm de existenţă, opoziţia funciară faţă de ceea ce este acceptabil, sacralizat.

Aşa se explică iritarea lui faţă de aproape toate valorile româneşti. Dorul, de pildă, o valoare lirică fundamentală la Eminescu şi definită filosofic la Blaga, îi pare lui Cioran o abandonare dezastruoasă a sufletului: „Dorul exprimă un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneşă şi orizontală sau o ondulaţie minoră pe suprafaţa mobilă a vieţii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozităţile în înălţimi. Prin dor nu exprimăm mai mult decât nesiguranţa în fluctuaţiile clipelor şi o chemare spre vag. De ce ne e dor? întrebaţi pe orice român şi nu-ţi va da o lămurire asupra acestui indefinit al sufletului său.”

Sau Mioriţa, modelul nostru spiritual, arhetipul, nu este pentru Cioran decât „acel blestem poetic şi naţional care se cheamă Mioriţa şi care alături de înţelepciunea cronicarilor constituie rana neînchisă a sufletului românesc”, în aceste condiţii, el cere categoric trecerea de la stadiul contemplativ la stadiul politic, fanatizarea spiritului românesc, acceptarea unui „dionisism al devenirii româneşti”. Aici începe opţiunea primejdioasă a tânărului eseist pentru o morală a forţei şi pentru o politică, în esenţă, de tip totalitar, chiar dacă totalitarismul lui pare mai degrabă fantasma unui intelectual care l-a citit prea mult pe Nietzsche şi nu i-a iubit deloc pe înţelepţii veacului său.

Schimbarea la faţă a României trebuie citită, evident, şi ca opera unui moralist, dacă nu chiar în primul rând în această calitate. Operă scrisă la marginea răbdării, cu un sentiment al urgenţei şi o conştiinţă a insuportabilului în istorie. Autorul ei se desparte de toţi şi vrea să creeze un nou stil în cultură şi chiar un nou stil al existenţei româneşti. De aceea iubeşte - cum şi spune - poporul român cu o „ură grea”. Ura grea îl sileşte sau îl stimulează - ceea ce este, în fapt, cam acelaşi lucru - să părăsească vechile drumuri şi vechile idei în privinţa specificului naţional.

Cioran se desparte şi de latiniştii, şi de daciştii noştri, de răsăriteni şi de occidentalişti, nu laudă oaia noastră sfântă (Mioriţa), nu invocă baladele (catedralele noastre verbale), nu se grăbeşte să scoată o filosofie majoră de existenţă din „ba da”, „ba nu” (cum face Mircea Vulcănescu cam în acelaşi timp şi cum va face mai târziu Constantin Noica), nu pune preţ pe tradiţiile româneşti (le ia în seamă numai pentru a le contesta năprasnic), nu este deloc mândru că se trage din daco-romani şi, în genere, nu este mulţumit de nimeni din cultura românească. Poate, doar, Eminescu, în clipele lui cele mai pesimiste, îi mai spune ceva. El nu admite „omul românesc”, aşa cum l-a făurit tradiţia şi-l cultivă intelectualii, nu-i acceptă felul de-a fi, spaţiul mioritic, ondularea şi resemnarea, ritmurile lui lente în istorie, capul plecat pe care nu-l retează sabia, înţelepciunea şi toate celelalte.

Cioran retrage toate orgoliile şi miturile naţionale, supune unui şoc mentalitatea comună, te obligă să te îndoieşti de toate câte le ştii şi de toate câte te liniştesc, te insultă vorbind despre naţiune spaţială (geografică) şi nimic mai mult. Greşeşte, desigur, exagerează, duşul este prea rece, dar ceva ar trebui preţuit în negaţia cioraniană: faptul că ne somează să ne regândim pe noi înşine şi să regândim omul românesc aşa cum l-au conceput poeţii, antropologii, istoricii lui.

Cartea Lacrimi şi sfinţi poate fi socotită o hermeneutică a sfinţeniei. Cioran, care s-a despărţit până acum de toate valorile culturii (mai puţin, s-a văzut, de muzică), se confruntă aici, în calitate de „Anteu al disperării”, cu religia ortodoxă. La început, el defineşte starea de sfinţenie în termeni filosofici existenţiali şi, implicit, experienţa mistică. Pe aceasta din urmă o află, s-a putut constata dintr-o carte anterioară, în experienţa sfintelor. O experienţă, zice el, care valorează mai mult decât toată filosofia. În ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu, Cioran nu ezită să scrie: „Dumnezeu este o disperare care începe unde sfârşesc toate celelalte”. O propoziţie care a înspăimântat-o şi a ruşinat-o pe mama sa, evlavioasa soţie a preotului din Răşinari.

Dintr-o scrisoare a lui Cioran se înţelege că după apariţia cărţii ea n-a mai avut curajul să iasă din casă. Cioran se scuză zicând că el n-a voit să ofenseze pe Dumnezeu, nici să conteste religia ortodoxă. Scuza e neconvingătoare. Există totuşi, în această scară de valori negative, o treaptă pozitivă: muzica, adică Bach, Mozart şi ceilalţi muzicieni prin care vorbeşte divinitatea. Cioran mai comunică o dată această certitudine (un termen pe care îl afli rar în cărţile lui) ofensând pe Dumnezeu, coborându-l la o condiţie subalternă: aceea de a fi socotit creaţia omului.

Eseistul alexandrin găseşte şi pentru această idee minimalizatoare cuvinte corupătoare: cu un capăt desfată, linguşesc dragostea noastră pentru muzică, cu altul insultă simţul nostru religios: „Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi. După un oratoriu, o cantată sau o pasiune, trebuie să existe Dumnezeu. Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfâşietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un edificiu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se ştie. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu... Şi când te gândeşti că atâţia teologi şi filosofi şi-au pierdut zilele şi nopţile în căutarea argumentelor pentru existenţa lui, uitând singurul argument valabil: Bach”.

În Lacrimi şi sfinţi există şi un lirism al lucrurilor ce pier şi o poezie, foarte personală, a singurătăţii. O poezie scrisă de cineva care ascultă tăcerile şi scrutează misterul singurătăţilor cosmice: „Misterul ciudat al singurătăţii derivă din faptul că pentru ea nu există fiinţe neînsufleţite; toate obiectele îşi au un grai pe care înţelegerea noastră îl descifrează în tăcerile fără pereche”. Cel care scrie despre tăcerile şi singurătăţile lumii regretă că nu-i un logodnic mistic.

Logodnicul scrie, la urmă, o rugăciune către Dumnezeu, în stilul Rugăciunii unui dac, o apoteoză negativă: „Eşti prea bătrân în fiinţă şi prea tânăr în ură. Dar ura înghite şi izvoarele ei. Creator iresponsabil şi nevinovat, rostul tău e să creşti îndurarea odraslelor tale! Ce singuri suntem, Doamne! Uită-mă, căci vreau să fiu mai slobod în fire - şi n-ai teamă că nu-ţi voi face concesia vreunei amintiri. Morţi unul altuia, cine ne-ar opri să ne facem de cap în acest cimitir fără cadavre care e viaţa? Până şi stârvurile au dezertat şi-am rămas singur în moartea pe care - din neştiinţă divină - Ignorant făr-de început - numit-o-ai viaţă.” Dar în această apoteoză negativă poate fi şi o nostalgie a cerului, o dorinţă secretă de sfinţenie, o voinţă autentică de a atinge graţia divină, starea de extaz mistic. Cioran a avertizat deja că scepticismul poate avea şi o latură religioasă şi că pasiunea absolutului nu ocoleşte sufletul oamenilor care n-au în viaţă altă certitudine decât incertitudinea lor.

Lacrimi şi sfinţi reprezintă despărţirea sa de teologie. Poate nu şi despărţirea de religie, pentru că religia se salvează în eseistica filosofului prin sfinţenie şi mistică. Nici acestea nu sunt eterne, dar, oricum, par a avea mai multă valoare şi durabilitate decât teologia, o disciplină pe care moralistul român o respinge categoric.

În Amurgul gândurilor, Cioran este deja „un clasic al deznădejdii”. Reia temele (singurătatea, melancolia, mediocritatea filosofică, sinuciderea ca act religios, pedagogia incurabilului etc.) de la acest punct. Referinţele rămân într-un plan general subiectiv. Aproape nici un amănunt nu poate fi aflat despre viaţa interioară a omului care scrie. El reprezintă doar un „eu” care îşi asumă un univers vid şi el însuşi se consideră un vid conştient, dacă se poate spune, de „viditatea” sa. Nu şi-a schimbat părerea despre incapacitatea filosofiei de a înţelege şi de a modifica lumea. Trăieşte într-o mistică logodnă cu singurătatea şi se consideră, într-o definiţie teribilă, „un Iov fără prieteni, fără Dumnezeu şi fără lepră”.

Biografemul său (în sens barthesian) mai conţine în această ordine morală şi spirituală câteva elemente: filosoful îi iubeşte pe oamenii Vechiului Testament, ca şi Nietzsche de altfel, a deprins meşteşugul tristeţii, modernii îi par călduţi, „prea călduţi”, dacă ar accepta un biograf acesta ar trebuie să fie un înger vesel, care povesteşte la umbra unei sălcii plângătoare. După ce-i citeşte pe filosofi, Cioran simte nevoia să se ascundă într-o rugăciune, în fine, moralistul sceptic crede că despre „eu” n-ar trebuie să vorbească decât Shakespeare sau Dumnezeu. Despre „scriitură” nici o vorbă. Nu intră printre obsesiile lui, deşi scriitura este arma lui cea mai puternică.

Cărţile scrise în limba franceză reiau multe dintre temele şi fantasmele din eseistica de tinereţe. Cioran adaugă altele, noi, izvorâte din experienţa prin care trece, cum ar fi schimbarea limbii/schimbarea identităţii, apocalipsul modernităţii. Scriitura rămâne, în continuare, strălucitoare, în contradicţie cu pesimismul din adâncul frazelor. Este ceea ce se cheamă paradoxul cioranian: nihilismul radical al ideilor pune în mişcare mecanismele unui limbaj de o mare subtilitate şi fervorile unui spirit care caută - şi de cele mai multe ori află - perfecţiunea formală. Cioran continuă să spună despre sine că nu e un filosof de profesie, este doar un „gânditor privat”. Este, în mod sigur, un mare moralist şi, totodată, unul dintre ultimii mari creatori ai modernităţii.

Opera literară

  • Pe culmile disperării, Bucureşti, 1934; ediţia II, Bucureşti, 1990;
  • Cartea amăgirilor, Bucureşti, 1936; ediţia II, Bucureşti, 1991;
  • Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, 1936; ediţia II, Bucureşti, 1990;
  • Lacrimi şi sfinţi, Bucureşti, 1937; ediţia II, Bucureşti, 1991;
  • Amurgul gândurilor, Sibiu, 1940; ediţia II, Bucureşti, 1991;
  • Precis de decomposition, Paris, 1949; ediţia (Tratat de descompunere), traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, 1992;
  • Syllogismes de l’amertume, Paris, 1952; ediţia (Silogismele amărăciunii), traducere de Nicolae Bârna, Bucureşti, 1992;
  • La Tentation d’exister, Paris, 1956; ediţia (Ispita de a exista), traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, 1992;
  • Histoire et utopie, Paris, 1960; ediţia (Istorie şi utopie), traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, 1992;
  • La Chute dans le temps, Paris, 1964; ediţia (Căderea în timp), traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, 1994;
  • Le Mauvais demiurge, Paris, 1969; ediţia (Demiurgul cel rău), traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, 1995;
  • Valery face a ses idoles, Paris, 1970;
  • De l’inconvenient d’etre ne, Paris, 1970; ediţia (Despre neajunsul de a te fi născut), traducere de Florin Sicoe, Bucureşti, 1995;
  • Ecartelement, Paris, 1979; ediţia (Sfârtecare), traducere de Vlad Russo, Bucureşti, 1995;
  • Exercices d’admiration, Paris, 1986; ediţia (Exerciţii de admiraţie), traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, 1993;
  • Aveux et anathemes, Paris, 1987; ediţia (Mărturisiri şi anateme), traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, 1994;
  • Eseuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Modest Morariu, Bucureşti, 1988;
  • Revelaţiile durerii, ediţie îngrijită de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Cluj Napoca, 1990;
  • L’Ami lointain: Paris-Bucarest, Bucureşti, 1991;
  • Singurătate şi destin, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, 1991;
  • Antropologie filosofică, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Barbu, Craiova, 1991;
  • Îndreptar pătimaş, Bucureşti, 1993;
  • Oeuvres, Paris, 1995;
  • 12 scrisori de pe culmile disperării însoţite de 12 scrisori la bătrâneţe şi alte texte, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Vartic, Cluj Napoca, 1995;
  • Razne, ediţie îngrijită de Nicolae Florescu, prefaţă de Monica Lovinescu, Bucureşti, 1995;
  • Scrisori către cei de acasă, ediţie îngrijită de Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu şi Theodor Enescu, traducere de Tania Radu, Bucureşti, 1995;
  • Cioran şi muzica, ediţie îngrijită de Aurel Cioran şi Vlad Zografi, traducere de Nicolae Bârna, Bucureşti, 1996;
  • Ţara mea - Mon pays, ediţie bilingvă, traducere de Gabriel Liiceanu, prefaţă de Simone Boue, Bucureşti, 1996;
  • Cahiers. 1957-1972, Paris, 1997; ediţia (Caiete. 1957-1972), I-III, traducere de Emanoil Marcu şi Vlad Russo, prefaţă de Simone Boue, Bucureşti, 1999-2000;
  • Despre Dumnezeu, ediţie îngrijită de Vlad Zografi, Bucureşti, 1997;
  • Scrisori din tinereţe, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1999;
  • Caietul de la Talamanca, ediţie îngrijită şi prefaţă de Verena von der Heyden-Rynsch, traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, 2000;
  • Carnet pour stenographie - Carnet pentru stenografie, ediţie bilingvă, îngrijită şi introducere de Eugene Van Itterbeck, traducere de Traian Necşa şi Eugene Van Itterbeck, Sibiu-Leuven, 2000;
  • Evreii - un popor de solitari, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, 2001.

Ediţii

  • Anthologie du portrait, Paris, 1996; ediţia (Antologia portretului), traducere şi îngrijire de Petru Creţia, Bucureşti, 1997.

Check Also

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …