Elena Farago – poezii şi proze despre vieţuitoare

„Vestală neobosită a focului sacru” (Perpessicius), poetă de o mare sensibilitate, Elena Farago se detaşează printr-o creaţie complexă şi viguroasă, marcată de muzicalităţi suave şi claritate imagistică, chiar cu implicaţii sociale, folosind uneori metodele semănătoriste ca fundal pentru o formulă lirică de mediere a tradiţionalismului cu modernismul de expresie simbolistă.

A apărut într-o epocă în care poezia feminină nu cunoştea decât scrisul minor al Mariei Cunţan. Îşi începe activitatea literară în publicistica muncitorească, semnând mai întâi reportaje în „România muncitoare” în 1902, cu pseudonimul Fatma. Figura şi în registrele socialiştilor sub pseudonimul Elena Făgărăşeanu. Cu toate că unele încercări literare se cunosc încă de la 12 ani, prima poezie o publică Gândul trudiţilor în aprilie 1902.

În anul 1906, publică primul volum de poezii, intitulat Versuri, despre care Nicolae Iorga spunea: „Demult nu scrie la noi o femeie cu idei, cu ştiinţă de vers, de iubire pentru arta sa”. Ion Gorun, vorbind despre apariţia aceluiaşi volum, mărturiseşte: „În volumul Versuri găsim cu adevărat acel farmec, acea desăvârşire a formei, pe care nu le-am întâlnit până acum în aşa măsură la niciuna dintre poetele noastre şi la puţini chiar dintre poeţii noştri. Ne găsim în lumea simţurilor intime, contemplărilor cu totul subiective. Întregul ne prezintă o lucrare nespus de fin, nespus de măiestrit ţesută şi aceasta chiar şi atunci când artista ia drept urzeală forma populară”.

Volumul denotă o lirică delicată, întruchipând admirabil conceptul de feminitate cu sonorităţi abia şoptite, cu discreţie şi emotivitate a sentimentelor, într-un eros marcat de tensiuni şi aşteptări, de o sinceritate caldă, nedisimulată.

Autodidactă, traduce din scriitori francezi, clasici şi moderni (Villon, Marot, Malherbe, Corneille, Prudhome, H. de Regnier etc.), ia contact cu poezia simbolistă, cu capodoperele literaturii universale; citeşte reviste franceze, îi apreciază pe Regnier, Mallarme, Verhaeren, Nietzsche, Ibsen. Cu fiecare lectură i se lărgeşte orizontul literar. Urmează o serie de colaborări la marile ziare şi reviste ale vremii, precum: „Adevărul”, „Zeflemeaua”, „Epoca”, „Generaţia nouă”, „Flacăra”, „Luceafărul”, „Făt Frumos” şi „Semănătorul”.

Elena Farago

Vine la Craiova, unde găseşte un mediu spiritual prielnic, mai ales că revista „Ramuri” abia luase fiinţă, dar reuşise să polarizeze în jurul ei întreaga viaţă culturală a Craiovei. Aici se întruneau ,arii scriitori ai vremii, printre care N. Milcu, C.Ş. Făgeţel, D. Tomescu, N. Vulovici, Tiberiu Constantinescu, Emil Gârleanu, Liviu Rebreanu, Cincinat Pavelescu, Lucian Blaga, Victor Eftimiu, Mihail Cruceanu, Ion Minulescu etc.

Consacră un ciclu întreg de poezii revoltelor ţărăneşti din 1907 Martie-Decembrie 1907. Misiunea poetei devine, în această perioadă, nu numai artistică, ci şi socială. Trece de la simpla poezie intimă şi vaporoasă care răstălmăcea sufletul ei delicat şi ales la poezia socială pentru a îmbrăţişa cu căldură suferinţele celor învinşi, îmbărbătându-i. Chemarea de mamă avea să ducă la minunata literatură pentru copii, căreia îi va consacra o bună parte a vieţii sale. Acum scrie minunatul ciclu Din preajma leagănului, pe care îl publică mult mai târziu.

În 1908 publică volumul de versuri Şoapte din umbră, la Craiova (Ramuri), volum premiat de Academia Română.

Volumele succesive, Pentru copii şi Copiilor (1913), sunt dedicate copiilor, universul şi întreaga ei fericire. Colaborează la „Sburătorul” şi continuă corespondenţa şi prietenia cu criticul Eugen Lovinescu. Publică apoi Şoaptele amurgului şi cartea pentru copii Din traista lui Moş Crăciun (1920) care cuprinde poveşti şi istorioare în versuri pentru copii - volume premiate de Academia Română.

În 1921 apar Bobocica şi Să nu plângem, Dar din dar, Traduceri libere, Reminiscenţe, Să fim buni (proză, 1922), Ziarul unui motan (1924), Într-un cuib de rândunică (proză, 1925), Nu mi-am plecat genunchii (1926).

Volumul Şoapte din umbră îmbină elementele sociale cu poezia naturii şi a erosului. Este un volum al senzaţiilor, al trăirilor, în care descoperim copilăria zbuciumată de tristeţi şi nostalgii, de suferinţe resemnate şi tăceri interiorizate.

Volumul Nu mi-am plecat genunchii anunţa o conştiinţă artistică în care nu încap compromisuri, o puritate sufletească şi o ţinută valorică a ideilor, un orgoliu temperat, pentru a exprima un triumf al speranţei.

Recunoscută drept o remarcabilă poetă a dragostei pudice care a păstrat sinceritatea şi gingăşia feminină, Elena Farago a trecut de la poezia de iubire la meditaţia punctată de filosofie, pentru a deschide un zâmbet în literatura pentru copii, rămânând „femeia cu artă duioasă, stăpânită de bucurie şi cu suferinţa acoperită până peste ochi de văl”. C.D. Papastate observă că poezia Elenei Farago „e într-adevăr desăvârşită, (...) nu în înţelesul termenului pe care îl dau cernerea vremii sau siguranţa decretistă a unei critici verbale, ci în acela mai larg şi mai omenesc al personalităţii întregi”.

S-a spus de Lamartine că e poezia însăşi. Formula se aplică şi Elenei Farago. Eugen Lovinescu subliniază, în această judecată, elementul dominant al liricii Elenei Farago: viaţa intimă prezentă în opera poetică. C.D. Papastate observă că poezia intimistă nu este totuşi deprimantă, ci plină de duioşie, profund umană, învăluită în emoţie, trădând astfel o subtilă sensibilitate feminină, cu noi rezonanţe poetice.

Simbolismul poetei constă tocmai în muzicalitatea interioară, în ermetismul său, într-o reţinere a confesiunii - datorită pudicităţii - specific feminină. Lirica intimistă se datorează sensibilităţii sale delicate, discrete, feminine. Iubirea cântată de Elena Farago este asemenea iubirii trubadurilor, un ideal, o iubire neîmplinită, resemnată. Nu este o iubire pătimaşă, nici strigăt de fericire, de exaltare, ci una plină de demnitate, aceasta devine aproape stoică, este spiritualizată, şi se nuanţează etic. Considerată „cea mai patetică şi mai personală poetă a generaţiei literare”, Elena Farago completează poezia intimistă, sentimentală, cu poezia naturii - „la nature etat d’ame”.

Începută sub semnul iubirii discrete, nuanţată cu elemente filosofice şi sociale, poezia Elenei Farago avea să facă un lung şi prelungit popas în lumea copiilor - cărora le dedica cele mai frumoase pagini.

Copiilor le adresează, prin versuri de mare candoare, delicateţe şi gingăşie, mesaje educative, le împărtăşeşte experienţe de viaţă. Poemele pentru copii, comprehensive şi integrative, relevă funcţia etică a artei, puterea ei de modelare morală, fiind şi ele scrise cu o tristeţe melancolică, cu largheţe şi generozitate sufletească. Înzestrate cu întreg universul afectiv, sentimental, caracterial omenesc, animalele (cu precădere căţei, pisici, şoareci, pui şi gâze) mimează „viaţa cea mare”.

Căţeluşul şchiop se numără printre capodoperele literaturii noastre pentru copii, alături de Puiul, adresându-se fondului copilăresc se sentimente, emoţionând şi făcând apel la înţelegere şi generozitate în faţa suferinţei.

În 1927 i se acordă premiul Neuschotz pentru volumul Ziarul unui motan. Este o recunoaştere a bogatei sale activităţi literare pentru copii, continuată cu volumele A ciocnit un ou de lemn, într-o noapte de Crăciun (1943), Pluguşorul jucăriilor (1944), 4 gâze năzdrăvane (1944), Pluguşorul jucăriilor (1944) şi Să nu minţi, să nu furi (1944). În perioada martie 1943 - ianuarie 1946, poeta înfiinţează la Craiova revista „Prietenul copiilor”, cu subtitlul „revistă educativă pentru copii şi tineret”.

C.D. Papastate remarcă în literatura pentru copii a Elenei Farago nota a două motive din care a izvorât şi s-a cristalizat: întâi, dragostea pentru copiii ei, şi, în al doilea rând, dragostea pentru copiii tuturor, pe care i-a iubit cu aceeaşi căldură ca pe ai săi. Poeziile din ciclul în preajma leagănului sunt adevărate giuvaeruri ale genului. Copilul devine un ideal, iar dorinţa, strădania poetei mame este de a-l feri de rele, de a-l vedea crescând voinic şi cuminte, înţelept şi bun - întrupare ideală a tuturor copiilor.

Ciclul În preajma leagănului reprezintă o etapă, un capitol al creaţiei, în care copilul devine un ideal, iar scenele intime de viaţă vin să-i contureze profilul. Poezia apare ca un tablou, o schiţă în care poeta strecoară fiorul discret al maternităţii, al dragostei materne. George Călinescu observă originalitatea poeziilor acestui ciclu, în care poeta cântă maternitatea şi în care în ritmul tărăgănat al cântecului de leagăn, mama se roagă cu sincer egoism ca din toate rugile să ajungă la cer numai a ei, ori se mulţumeşte modestă cu existenţa copilului, indiferent de însuşirile lui: „Dacă-mi plec smerit genunchii, / Şi mâinile mi le-mpreun / Nu mă gândesc să fie, Doamne, / Nici cel mai drept, nici cel mai bun... // Şi nu te rog să-i dai nici haruri, / Nici cuminte cine ştie cât... / Mi-ar fi destul să-l văd că-mi creşte / Nici prea frumos nici prea urât; // Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte, / Şi nici din cale-afar-nebun; / Nici prea de tot supus s-asculte, / Dar nici să râdă de ce-i spun. // Şi mai ales aş vrea să simtă / În orice păs din trai, mereu, / Că cel mai credincios prieten / I-oi fi de-a-pururi numai eu...”

Când pentru întâia oară, fetiţa ei, Coca, încearcă o mare suferinţă, Elena Farago se apleacă matern asupra ei, îi mângâie fruntea şi-i şterge lacrimile, încurajând-o: „Sunt şi-n văzduh răspântii grele / Şi duhuri vitrege ... şi sunt, / Ca şi pe drumuri de pământ, / Îndemnuri care pot să-nşele”.

Din cealaltă categorie, se desprinde dragostea pentru copii prin grija cu care le transmite învăţături şi exemple pentru viaţă. Plecând de la simpla observare a cotidianului, poeta creează mici poezii sau povestiri captivante prin muzicalitatea lor, dar mai ales prin puterea lor de adaptare la înţelegerea copiilor.

Elena Farago introduce, în poezia pentru copii, o notă de sensibilitate feminină, maternă. Poeziile universului infantil se adresează fondului copilăresc de sentimente, abordează probleme variate, specifice vârstei infantile. Cu emoţie, face apel la înţelegere şi generozitate în faţa suferinţei, urmăreşte formarea unor caractere pozitive, ia atitudine împotriva diferitelor obiceiuri şi deprinderi negative, pe care le condamnă.

Poeta nu spune niciodată „Fiţi buni!, Fiţi miloşi!” ci, punând în prim plan o fiinţă necuvântătoare, ea o lasă să grăiască.

Prin numeroase poezii, autoarea urmăreşte să formeze caractere pozitive. Ia atitudine împotriva diferitelor obiceiuri şi deprinderi urâte, pe care le condamnă. Pentru ca exemplul să fie cât mai convingător, Elena Farago foloseşte adesea contrastul. Unii copii sunt răi, nemiloşi, schingiuiesc animalele, neţinând seama că şi ele sunt fiinţe, care simt şi suferă, asemenea oamenilor.

În poezia Căţeluşul şchiop poeta ia atitudine împotriva acelor copii care chinuiesc micile animale, care au obiceiul de a le lovi fără motive. Este descrisă toată amărăciunea micului animal, şchiopat de un copil rău, pune în final răutatea copilului în contrast cu bunătatea fiinţei necuvântătoare.

Morala reiese natural, neforţat, cu atât mai mult cu cât poeta nu intervine direct, ci lasă numai pe cei doi eroi: copilul şi căţelul, să acţioneze. Prăpastia între răutatea copilului şi bunătatea căţelului este atât de mare, încât morala se imprimă adânc şi firesc în mintea şi sufletul copiilor.

Din această poezie, (ca şi din celelalte poezii, precum Licuriciul, Rândunica, Vrăbiile, Bobocica, Un porumbel - din volumul Din traista lui Moş Crăciun), se desprinde o duioşie discretă, izvorâtă din tema dezvoltată şi din muzicalitatea versului. Poeziile sunt frumoase, se citesc cu plăcere, se pot memora uşor. Ele au un puternic caracter educativ. Autoarea urmăreşte nu numai să-i amuze pe copii, să-i educe, să le formeze deprinderi bune de comportare şi trăsături frumoase de caracter. De asemenea urmăreşte să îndrepte, să corecteze unele deprinderi urate, unele defecte.

Astfel, în poezia O fetiţă cuminte, prezintă un model de fetiţă, cuminte, educată, respectuoasă, pentru a orienta, a forma comportamente, atitudini, îi îndeamnă pe toţi copiii să fie cuminţi, să nu-i supere pe ceilalţi şi să nu mintă: „Când un copil mic ca mine / Vorbeşte cum nu se cuvine, / Ori ţipă, zgârie şi minte / Ca un copil ce nu-i cuminte. // Şi seara la culcat nu spune / Măcar o mică rugăciune / Şi bagă degetele-n gură / Şi zahăr din cutie fură // Şi stă cu mâinile murdare, / Eu mă gândesc că sunt mai mare, / Şi-l iau frumos de lângă mine, / Şi îl învăţ cat pot de bine, / Să fie bun, cinstit, curat. / Cum mama mea m-a învăţat”.

Temă asemănătoare are şi poezia Doi fraţi cuminţi. Prin sfaturile şi învăţăturile pe care le dă, mama este modelul lor, prezentă mereu cu ei, le citeşte basme, învăţându-i cum să se poarte, cum să vorbească, să fie buni, înţelegători şi milostivi cu cei sărmani.

În alte poezii condamnă lenea şi pe cei leneşi, autoarea îndemnând la hărnicie.

Poezia Bondarul leneş este un exemplu în acest sens. Este vorba despre o furnică mititică ce duce pe spate greutăţi mult mai mari decât trupşorul ei. Pe o cărare întâlneşte un bondar plângând de foame. Furnica îi propune s-o ajute la cărat povară şi-l va plăti bondarului. Dar bondarul refuză jurându-se că nu poate munci. Atunci furnica, ce avusese milă la început de bondar, procedează foarte corect şi nu poate avea milă de un leneş: „Vai de tine! Ce ruşine / Leneşule cerşetor / Nici de milă, nici de silă / Nu ţi-aş da un ajutor”.

În poezia Doi prieteni, doi copii îşi povestesc întâmplări, unul dintre ei ascunde diferite fapte rele, nu le recunoaşte, iar celălalt ii spune că orice s-ar întâmpla, nu poate să-i ascundă mamei nimic: „Ba eu spun orice greşeală / Ei îi spun orice greşeală / Căci copilul care înşală / E urât şi prost / Şi de-ar fi chiar să mă bată / Pentru vina mea / N-aş minţi-o niciodată / Pe mămica mea”.

În Ziarul unui motan, poeta pune problema părinţilor adoptivi, a căror dragoste curată poate înlocui cu prisosinţă adevărata dragoste părintească, sau alte probleme, mai subtile, realizate prin trecerea motanului prin diferite stări sufleteşti omeneşti. Astfel, judecându-se singur, fără să fie văzut de cineva, motanul scrie în ziarul său: „Duduei i-e frică de şoareci. Mie nu. Şi totuşi adineauri, când mi s-a făcut rău, de la şoareci am pornit. Mi s-a părut că aud în gând ceva care-mi semăna cu un chiţăit din acelea pe care le scot ei, atunci când văd că s-a isprăvit cu orice nădejde de scăpare. Şi, fără să-mi dau seama, poate, mi-a fost milă. Ciudat, foarte ciudat. Am scris, mai ieri, că niciodată un şoarece nu va roade din trupul unui motan. Dar dacă mila de şoarecii pe care i-am omorât eu a început să mă roadă în suflet, nu-i şi mai rău? Suflet! Da, acesta-i cuvântul. Adineauri nu l-am găsit Asta voiam să o spun. Parcă am început să mă gândesc şi cu sufletul, nu numai cu capul”.

Nu mai puţin interesante sunt problemele pe care le ridică în volumul de povestiri Într-un cuib de rândunică. Povestirile au teme asemănătoare. Prin diferite exemple, autoarea urmăreşte să dea exemple bune de urmat copiilor, să-i educe, să contribuie la formarea unor trăsături frumoase de caracter. Este foarte sugestivă în acest sens povestirea Să nu minţi, să nu furi.

Fetiţa bucătăresei, Ioana a intrat pe furiş in odaia fetiţelor stăpânilor. Ioana era iubită de fetiţe, de multe ori o chemau în odaia lor. Când voia să ia dulceaţă dintr-un vas de pe masă, aude un strigăt aspru: „Să nu furi, să nu furi...”. Ioana s-a speriat foarte tare, a scăpat lingura şi a fugit. Papagalul Coco striga. El ştia doar propoziţii: „Să nu furi şi să nu minţi...”.

Ioana este foarte speriată şi nu-şi găseşte liniştea decât după ce mărturiseşte mamei, care o îndeamnă să nu mai facă aşa ceva: „Bine a făcut Dumnezeu că a pus / Frica aceasta în sufletul oamenilor... / Linişteşte-te şi făgăduieşte că / N-ai să mai faci ce ştii că e oprit”.

Prin mijloace simple, dar atrăgătoare, Elena Farago ilustrează ideea de bunătate, de umanitate, de bun-simţ, de ajutor, clădind un sistem de gândire, care culminează cu viziunea societăţii viitoare, bazată pe muncă, cinste şi respect al valorilor.

În opinia lui C.D. Papastate, elementul dominant al literaturii pentru copii, ca, de altfel, al întregii opere literare a Elenei Farago, este lirismul, servit de feminitate, de naivitatea şi simplitatea jocului. Poeta s-a apropiat cu multă înţelegere de sufletul infantil, iar opera poetică este rezultatul unei chemări lăuntrice, de dragoste şi sensibilitate artistică.

Volumele Elenei Farago au ecourile copilăriei zbuciumate de tristeţi şi nostalgii, de suferinţe resemnate şi tăceri interiorizate, care capătă astfel profunzime, gravitate şi tragism. Anunţă o conştiinţă artistică în care nu încap compromisuri, o puritate sufletească şi o constantă ţinută valorică a ideilor. Relevă un orgoliu temperat al celei care a căutat frumuseţea şi a preaslăvit adevărul printr-o poezie umanistă, iar poemele pentru copii, puterea ei de modelare morală.

Întreaga operă literară a Elenei Farago este un exemplu de sensibilitate artistică. Ea s-a apropiat cu multă înţelegere de sufletul celor mici, şi frumoasele ei creaţii a încântat copiii de-a lungul timpului, a ştiut să aducă bucurie în sufletul copiilor şi să-i facă mai buni şi mai sensibili.