Douăzeci de ani de dominaţie a Coroanei în România

Noul guvern, pregătind alegerile, înăbuşi, în primăvară, acea serioasă mişcare ţărănească, pe baza formulei de iuncăr prusian a lui Carp: „represiunea şi pe urmă vom aviza”, înainte de a purcede la o soluţie de moment a chestiei rurale care fu împroprietărirea „însurăţeilor”. Carp însuşi lua în vară interimatul Agriculturii, pe care socotise ca-l poate purta până atunci Maiorescu. De 10 mai, regele credea că se poate sprijini pe o adevărată uniune naţională, şi el întreprinse, într-un moment încă aşa de puţin sigur supt toate raporturile, o nouă călătorie în Apus, pentru scopuri de sănătate, în iulie. La întoarcere, în septembrie, se dizolvă Parlamentul.

Şi la deschiderea noilor Camere, de o compunere care nu putea să dea o bază unui guvern atât de slab, Carol I avea iluzia că poate domina interesele şi patimile. De aceia mesagiul începea cu lăudarea „patriotismului luminat” care „a insuflat tuturor partidelor” o „prudentă” politică externă, în care se ascunde legătura cu ce era acum o Triplă Alianţă, şi cu Italia, vorbindu-se numai de „puterile cele mari” şi de „amiciţia sinceră a vecinilor noştri din Peninsula Balcanică”, nu fără a face aluzie la problema dunăreană prin menţiunea unor rosturi „pierdute”. Alături, în locul marelui program care se putea aştepta de la reformatorii junimişti erau numai, în chestia ţărănească şi la finanţe, mai ales măsuri de cea mai strictă şi strâmtă oportunitate.

Pe baza aceloraşi silinţe de grupare a forţelor se realiză, nu fără trudă, supt acelaşi blajin şi mult promiţător preşedinte de Consiliu, un nou Cabinet , cuprinzând pe Vernescu, care se intitulase, de câtva timp, „liberal conservator”, pe generalul Manu, amic personal al regelui, şi pe singurul atras din lagărul, adânc nemulţămit, al conservatorilor, Alexandru Lahovari (la Domenii). În răspunsul la adresa Senatului, Carol I vorbea de „terenul uman de înţelegere” pe care trebuie să se întâlnească oamenii politici şi de „lăţirea spiritului de concordie, atât de dorită pentru o lucrare roditoare”. Îi trebuia, cum spunea deputaţilor acela care încerca să adune acuma, peste amintirea, plină totuşi de mustrare, a lui Ion Brătianu, toate frânele în mâna sa, o „Românie unită şi liniştită înlăuntru”.

Dar Lascăr Catargiu, ales preşedinte al Camerei, şi vicepreşedintele, Blaremberg, demisionează încă din ianuarie 1889, şi cererea de a se da în judecată Cabinetul Brătianu, trebuia să verse untdelemn peste pasiunile acum aprinse, din cauza greşelilor lui Vernescu, care totuşi rămase. Intervenţia suveranului pentru a împiedeca acest urât act de răzbunare fu primită cu satisfacţie şi la Viena. Dar o a doua propunere fu votată în care era vorba numai de cercetarea înaintea unei comisiuni alese de Cameră a actelor ilegale săvârşite de regimul căzut.

Aşa se ajunse, în martie 1889, la Cabinetul Catargiu fără junimişti, înlocuiţi prin neînsemnaţii C. Boerescu şi Gherassi, prin Grigore Peucescu, tânăr boier amestecat în viaţa literară. Printr-o scrisoare către noul preşedinte de Consiliu, regele cerea hotărât aducerea la îndeplinire a împroprietăririi votate, lui Vernescu i se impuse etalonul de aur, dar el, care ţinea la legătura cu Triplicea, a carii existenţă o ignoraseră până în ultimul moment membrii partidelor, nu putu schimba declaraţia lui Catargiu, iniţiat în fond, dar care era socotit că stă supt influenţa imperiosului nou ministru rus, Hitrovo, şi se va împiedeca amestecul regelui în politica externă, că politica externă a Cabinetului e de neutralitate. Aceasta cu toate explicaţiile date imediat la Viena.

Se vorbea şi de măsurile ce se vor lua pentru ca pe teritoriul românesc să nu se lucreze contra statelor vecine, Lascăr Catargiu amintind ajutorul mai vechi dat de monarhie şi prin convenţia de comerţ supt prezidenţia lui. Şi Kalnoky spunea deschis că trebuie dovezi de menţinere a aceleiaşi politice, dat fiind că noii adepţi ai lui Catargiu Sunt cunoscuţi ca aderenţi ai altei orientări: ministrul austro-ungar la Bucureşti, contele Goluchowski, atrăsese atenţia asupra acestei osebiri. „Dar încrederea nu se comandă, ea se câştigă prin acte.” Sfatul dat de Văcărescu lui Lahovari de a face drumul la Viena şi Berlin fu urmat. În Delegaţii Kalnoky, nu fără aluzii la Rusia, se declară asigurat.

O a treia formă a guvernului , înainte de deschiderea Parlamentului relua, supt conducerea omului sigur care era Mânu, pe Teodor Rosetti (la Justiţie şi interim la Culte), pe Marghiloman şi pe Lahovari la Externe. Lascăr Catargiu ceruse dizolvarea Camerei, care nu fusese recomandată de majoritatea colegilor săi, pentru care se hotărâse regele. Ministeriul cel nou, care aduse respingerea dării în judecată a liberalilor, se găsi înaintea schimbării produse în Europa de conflictul între noul împărat german şi Bismarck, care părăsi cancelariatul. Wilhelm al II-lea asigură pe Francisc Iosif printr-un trimes special că vechile legături se vor menţinea, dar desigur un punct de siguranţă absolută în politica generală dispărea cu creatorul Reichului german.

Lahovari fiind la Externe, raporturile cu monarhia vecină rămaseră foarte bune, rezistenţa ungurească la încheierea necontenit zăbovitului tratat de comerţ dispărând pe încetul. Ministrul de Externe al României, neinformat, crezuse că poate să răspundă la o interpelare cu privire la convenţia militară cu Triplicea, ce s-ar fi încheiat cu prilejul noii vizite a regelui la Ischl, că un asemenea act nu există, dar că, apreciind acţiunea pentru pace a alianţei Centralilor, România nu poate privi decât cu simpatie existenţa acestei garanţii contra oricărei schimbări a ordinii de lucruri existente. Şi el credea că trebuie să adauge că, dacă s-ar ajunge la o alianţă cu Austro-Ungaria, ea n-ar putea fi determinată decât de singurele interese româneşti. Se impusese punctul de vedere al regelui, atacat făţiş de cei care credeau în posibilitatea altei orientări (decembrie 1890).

Însuşi Manu, ca reprezentant al unui guvern bănuit de rusofilie ascunsă, nu pregetă să discute cu Kalnoky, în ianuarie 1891, asupra situaţiei românilor ardeleni, şi el căpătase acest răspuns: „guvernul ungar nu face nicio deosebire în felul de a trata pe deosebiţii săi supuşi şi presa amânduror ţărilor a exagerat; e drept însă că ungurii vreau să facă pe supuşii lor români a le învăţa limba”.

În aprilie, Hitrovo era rechemat de la Bucureşti şi exilat la Lisabona, fiind înlocuit cu nu mai puţin arogantul Fonton, deşi „occidental” de forme, dintr-o familie levantină de dragomani. Dar Lascăr Catargiu, sprijinit de Vernescu şi de generalul Florescu, nu-şi încetase lupta pentru putere. Se formă deci în februarie un nou guvern , supt prezidenţia bătrânului general, cu Catargiu la Interne şi Vernescu la Finanţe, care-şi aducea trei partizani: unul, cercetătorul literar Gh. Dem. Teodorescu, vechi pamfletist contra suveranului în foaia sa, „Ghimpele”, la Culte, diplomatul de carieră Esarcu primind Externele, iar fratele lui Al. Lahovari, Iacob, Războiul.

Luptând cu junimiştii, alcătuiţi în „club constituţional”, şi favorizând pe liberali, care-şi pierduseră în câteva luni şefii: pe Ion Brătianu şi pe Kogălniceanu (mai-iunie), acesta mort la Paris, se alcătui un nou Parlament, cu care această formaţiune de guvern, nesigură şi slabă (se adăugi profesorul ieşean, vechi junimist, Petru Poni şi Blaremberg, cu înlăturarea elementelor vernescane), trăi până în noiembrie, când un nou Cabinet Catargiu, cu Al. Lahovari la Externe, duse la împăcarea cu prietenii lui Carp (decembrie) şi la dizolvarea unui Parlament de atât de scurtă durată. Concentrarea conservatoare se îndeplinise cu Carp la Domenii şi Ghermani la Finanţe. Se adăuga ca nou recrut isteţul tânăr avocat Take Ionescu, fost rosettist, la Culte.

Kalnoky însuşi, dar cu atât mai mult Germania lui Caprivi, ştia însă că şi după căderea lui Tisza situaţia românilor din Ardeal nu mai putea fi menţinută . De la lupta între studenţii români şi studenţii maghiari în 1892, după „Replica” din acelaşi an, pentru care ar fi făcut patru ani de temniţă, dacă nu trecea graniţa, tânărul scriitor bănăţean Aurel C. Popovici, trebui să se ajungă la manifestarea făţişă, din acelaşi an, a Comitetului Naţional, prin Memorandul, primit de conferinţa din Sibiu, pe care-l redacta, cu acelaşi Aurel Popovici, tineretul, compus din Eugen Brote, Septimiu Albini, avocatul Iuliu Coroianu şi elocventul predicator naţional, format la Roma, preotul din Şişeşti Vasile Lucaciu.

Aducând chestia naţională înaintea suveranului ca împărat, în mai delegaţia, cu Ioan Raţiu în frunte, foarte bine primită la Viena, se expunea ca regele să retrimită actul, nedeschis, guvernului său ungar. Aceasta nu împiedecă însă iscălirea de Al. Lahovari, în iulie 1892, a prelungirii, într-o formă mai accentuată, a legăturii încheiate de Ion Brătianu în 1863.

În acest timp relaţiile cu Austro-Ungaria se menţineau deci statornice, şi Kalnoky putea vorbi în delegaţii de „garanţia preţioasă” pe care o reprezintă voinţa statornică a regelui Carol. În Parlamentul din 1892, o puternică minoritate a liberalilor, care, după moartea lui Dimitrie Brătianu, înlocuitorul pe câteva luni al fratelui său, îşi aleseseră ca şef pe D.A. Sturdza, om de bună şi strictă rânduială, de o imensă putere de lucru, de o îndărătnică alipire la formule de mult învechite şi cu totul lipsit de orizont, începu să reclame, violent, puterea. Pentru a-şi îndreptăţi nerăbdarea, ei înfăţişau regelui şi ţării un întins program, pe alocuri destul de vag, care fusese proclamat la Iaşi, căutându-se a trece peste ofertele junimiştilor, din a căror ideologie „de stat” se hrănea guvernul concentraţiei conservatoare.

Se ajunse, a doua zi după căsătoria moştenitorului, principele Ferdinand, (născut 1865), fiul lui Leopold, fratele lui Carol I, şi al principesei portugheze Antonia, cu principesa Maria de Anglia (născut 1875) şi entuziasta primire la Bucureşti a frumoasei perechi, la tulburările sângeroase din aprilie 1893, mulţimea fiind aţâţată prin zvonul că legea care fixa suma până la care poate să se ridice contribuţia pentru comună introduce un impozit nou şi greu, datorit unui închipuit „Maxim”, autorul legii „maximului”.

Peste câteva luni se întrebuinţa demisia în bloc a 127 de ofiţeri de cavalerie, jigniţi prin măsurile luate pentru refacerea acestei arme, spre un nou asalt, în Parlament, contra guvernului, februarie 1894): de pe banca ministerială Carp protestă împotriva sistemului de pronunciament, ca în America meridională, care tindea să se încetăţenească în România. Şi legea salarizării clerului, introdusă de Take Ionescu, fu exploatată, pentru a provoca mişcări în sate. Întrunirile dominate de vocea lui Fleva tulburau liniştea Capitalei.

Sturdza căuta să-şi îndreptăţească alegerea ca şef luând loc în primele rânduri ale batalioanelor de asalt, şi adversarul, care-i era şi cumnat, putea să-i amintească principiile Germaniei studiilor comune unde nu se schimbă guverne „pentru câteva sute de desculţi”. Arătându-l împins de elementele mai puţin culte ale partidului, Carp trecea peste obişnuitele „zeflemele” pentru a spune pasionatului om de partid: „Eşti mai bun decât dânşii; de aceia cată să-i înalţi pe ei la d-ta, nu să te cobori d-ta la dânşii”.

În sfârşit o campanie, mai îndreptăţită prin temerea unui amestec hotărâtor al capitalului străin, cu tot ce trebuie să cuprindă şi ca influenţă, se porni împotriva acelei legi a minelor care, stabilind drepturile proprietarului suprafeţei, ale statului şi ale întreprinzătorului, făcea parte din seria de măsuri prin care Carp, ajutat de specialişti ca Poni şi Gr. Antipa, căuta să trezească şi să reglementeze activitatea economică a naţiei în domeniile încă neatinse ori rău exploatate.

Se întrebuinţa contra ministeriului conservator şi mai ales contra aceluia care, în deplinătatea mijloacelor sale intelectuale, desigur superioare nivelului general al vremii, era adevăratul şef al concentrării conservatoare, acel puternic sentiment naţional a cărui origine se va cerceta odată cu stabilirea crezului unei noi generaţii, tot aşa de deosebită de ideologia, desigur veştejită, a anului 1848, ca şi de doctrinele de stat culese de generaţia lui Carp din Germania bismarckiană.

La 1890 încă, tineretul din Bucureşti, urmând exemplul celui din Ardeal, care căuta să dea o direcţie mai vioaie mişcării naţionale, vechii şefi, ca Mocioneştii, Bariţ, care-şi isprăvea zilele, şi Babeş, erau acum cu totul rămaşi în urmă, se organiza în comitet de propagandă pentru un naţionalism panromânesc care nu era în legătură cu activitatea superficial romantică, dar desigur călduros sinceră, a lui V.A. Urechiă.

Unul dintre Brătieni care nu se împărtăşiră în marile rosturi ale fiilor lui Dincă Brătianu, Grigore (născut în 1849), fost student la Viena, la Berlin şi la Paris, apoi magistrat, deputat încă din 1886, nobilă şi simpatică personalitate, luă în curând conducerea unei „Ligi pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, care putea să urmărească, într-un viitor fireşte, foarte îndepărtat, unitatea politică a neamului, dar nu înţelegea să se folosească de mijloacele complotiste sau revoluţionare ale altor „iredente”.

Un şir de întruniri, la care luară parte şi oameni din generaţia matură, popularizară o cauză, la care se gândea şi regele, care nu odată interveni cu sfaturile sale la Viena, câştigându-se şi sprijinul permanent al oamenilor de conducere din Germania de după Bismarck - ministru german la Bucureşti era Von Bulow, care, pe urmă, va fi cancelarul, de un foarte mare prestigiu, al Germaniei -, pentru a încerca înfrânarea acelui avânt de maghiarizare care întrecea metodele unui Tisza.

Nu se poate zice că însuşi Carp, mult mai mult decât fiul de ardelean, dar fără legături în Ardeal, Maiorescu, ar fi fost nesimţitor pentru această mare problemă, care, pentru dânsul, preocupat de organizarea vieţii economice a ţării, nu se punea însă pe primul plan; adversar al metodei de petiţionare la Viena şi de proteste în străinătate, el spunea cândva lui Nicolae Iorga, mult timp după acest moment de criză, că punctul său de vedere faţă de insistenţa ardeleană e acesta: „Daţi-mi sânge şi voi interveni”.

Prin orbirea cercurilor conducătoare ale Ungariei, în care acum răsărise o nouă generaţie, agresivă, momită de ideea că s-ar putea crea prin deznaţionalizarea silită, pentru cealaltă deznaţionalizare lipsindu-li ungurilor mijloacele de atracţie, o mare naţie maghiară, care ar da un caracter pur naţional statului alcătuit, prin influenţa lui Deak, din mai multe popoare ajunse acum la deplina conştiinţă a rostului şi chemării lor se merse până la măsuri extreme. De aici ideea de a fi judecată pe aceia care iscăliseră memorandul din 1892.

O astfel de atitudine nu era, de altfel, un lucru nou. Cu un regim de presă special pentru Transilvania, cu nişte curţi cu juraţi stabilite, prin mutarea celei din Sibiu, în centrele maghiare, bântuite de cel mai crud şovinism, Cluj şi Târgu Mureş, condamnările la închisoare cădeau asupra luptătorilor prin presă ai poporului românesc. Până şi un viteaz militar, ca generalul Traian Doda (decedat în 1895), care refuzase în 1887 un mandat la dietă fiindcă era singurul care fusese îngăduit naţiei sale, fusese osândit la doi ani de închisoare, sentinţa trebuind să fie anulată de împăratul-rege, recunoscător vechiului luptător supt steagurile sale. Credinţa faţă de suveran era considerată ca neîndestulătoare, ba chiar ca un păcat politic şi, în schimb, nu se îngăduia nicio critică faţă de zeul revoluţionar al maghiarismului, republicanul Kossuth”.

Încă înainte de această măsură nechibzuită, menită să aducă fireasca exaltare a unui spirit naţional care de ani de zile se hrănea din înverşunarea prigonirilor, chestia românească fusese adusă făţiş în Parlamentul din Bucureşti. D.A. Sturdza, însufleţit fără îndoială de cele mai frumoase sentimente faţă de neamul său. pe care, în domeniul cultural, le-a dovedit activ prin consolidarea şi îmbogăţirea Academiei Române, al carii secretar pe mulţi ani a fost, nu făcea fără îndoială numai operă de opozant când arăta, în şedinţa Senatului de la 27 noiembrie, ce primejdie ar fi pentru România dacă s-ar slăbi cercul de prezervare pe care-l reprezintă pentru însăşi fiinţa ei existenţa celor aproape 5.000.000 de români aflători de jur împrejur supt stăpânire străină.

Lepădându-se de ideea că s-ar urmări imposibila luare a Ardealului, ceea ce ar aduce slăbirea unei monarhii de necesitate europeană, el cerea amestecul discret al guvernului român ca amical intermediar pentru a se acorda românilor de peste munţi legitimele lor reclamaţii. Desigur una din cele mai frumoase cuvântări, dar, după obiceiul lui, revăzută şi prefăcută, ale unui om care, lipsit de darul cuvântului şi de farmecul unei personalităţi simpatice, aducea în discuţia oricărei chestiuni, şi prin preţioşii auxiliari ce avea, o formidabilă informaţie, de care nimeni altul nu putea să dispună în aceiaşi măsură.

Lascăr Catargiu arătă însă că nu se poate amesteca în afacerile interne ale altui stat. O revenire a lui Sturdza în decembrie nu putu să capete alt răspuns. Dacă, după simpla neizbândă a acţiunii de la Viena şi după cele dintâi măsuri de răzbunare ale lumii, oficiale şi neoficiale, a maghiarilor, se putuse ajunge la asemenea manifestaţii în Parlamentul român şi în adunările publice, e uşor de închipuit ce s-a putut întâmpla la vestea că autorii Memorandului, act atât de bine întemeiat, de moderat în ton şi de adânc respectuos faţă de un suveran care uita că supt sceptrul său, cu Bucovina cu tot, trăiesc aproape patru milioane de români, Sunt chemaţi înaintea juraţilor din Cluj, a căror misiune era totdeauna aceia de a condamna, fie şi fără cel mai slab temei.

Când, din ordinul şvabului maghiarizat Wekerle, urmaşul, cu provizoratul unui Szapary la mijloc, maghiarului calvin de pură rasă Tisza (mort în 1902), începură făţiş, a doua zi după ridicarea, de către Parlamentul de fapt antidinastie, la Panteonul gloriei naţionale maghiare a lui Kossuth, mort la Turin -, şi contra împăratului care, în 1893, osândise, în convorbirea de la Boroş-Sebeş, cu şefii bisericilor româneşti, „frazele goale ale unui şovinism exagerat şi condamnabilele demonstraţii de stradă”, dezbaterile procesului Memorandului în mijlocul fierberii unei populaţii anume aţâţate pentru aceasta, lumea putu să vadă liniştea desăvârşită, perfecta ţinută, înalta demnitate umană şi naţională a acelora care nu făcuseră decât să prezinte fapte perfect autentice şi sprijinite pe o dovedire fără greş înaintea domnului ţării lor.

Explicaţiile lui Ioan Raţiu erau astfel încât să nu poată întâmpina nicio împotrivire şi să nu provoace nicio continuare a unei urmări absurde. EI refuză cu îndărătnicie orice explicaţii cu privire la învinuiri care sunt deopotrivă cu dreptul de existenţă al poporului românesc. Un singur lucru e de făcut: să se arate lumii întregi situaţia în care se află o naţie cu greutate numerică şi un lung trecut istoric.

Reprezentanţi ai poporului românesc, cei 15 acuzaţi, se aduseseră: Patrichie Barbu, Rubin Patiţa, Mihai Veliciu, Teodor Mihali, Gherasim Domide, Dimitrie Comşa, Vasile Raţiu, Nicolae Cristea, Aurel Suciu şi D.P. Barcianu, mai mult avocaţi din noua generaţie, au dreptul să se transpună ei în acuzatori. Tribunalul lumii civilizate, acela va judeca, şi nu un juriu compus numai din unguri şi menţinut de o întreagă plebe, sistematic educată pentru injurii şi ameninţări. În fraze de o largă amploare de amvon şi de romană sonoritate, preotul Lucaciu uimi pe aceia care-i invidiau elocvenţa într-o limbă care nu era a lui.

Condamnările cerute de procurorul Ieszensky, alt renegat, fură grele, mergând până la cinci ani de temniţă de stat la Vacz şi la Seghedin. Osândiţii care nu trecuseră graniţa, ca Brote şi Albini, fură trimeşi la celulele lor, dar guvernul românesc şi înţelegerea politică a suveranului austro-ungar trebuiră să ajungă îndată la măsura unei graţieri, care nu însemna însă şi satisfacţia morală la care o naţie întreagă avea dreptul. Alte procese se făcură acelora care felicitaseră pe cei daţi în judecată şi osândiţi.

Dimpotrivă, în iunie „aşa-numitul Partid Naţional Român” era dizolvat, prevăzându-se pedepse grele pentru cine ar încerca să-l învie. În schimb, câteva săptămâni mai târziu, ministrul de Interne, Carol Hieronymi, vorbind în Ardeal alegătorilor săi, făgăduia o îmbunătăţire a administraţiei şi desfiinţarea atât de nedreptei legi electorale pentru această ţară. De altminterea, din rezolvarea paşnică a chestiei româneşti acest om onest îşi făcuse un articol de crez. Ministrul de Justiţie Szilagyi va căuta să-şi impună un ton şi mai blând.

Dar, cu zelul său de neofit, preşedintele de Consiliu ungar, vorbind la Baia Mare, în august, făcea o vădită aluzie la România, pomenind de sprijinul unei anumite agitaţii din străinătate, şi apăsând asupra faptului că, dacă lumea oficială e departe de acest amestec, Sunt „societăţi particulare”, e vorba de Liga Culturală, care-l practică. El protesta că nu se exercită nicio tiranie pentru maghiarizare, cerea să i se arate un singur român maghiarizat!, ci se urmăreşte numai ca limba statului să fie cunoscută de orice cetăţean. Şi, vorbind de măsurile judecătoreşti contra „terorismului”, el lua asupră-şi odiosul proces de la Cluj: ar fi fost o datorie de menţinere a „ordinii publice”.

Nu se va mai îngădui şi nemaghiarilor dreptul de creare de partide şi se va tăia orice putinţă a unui sprijin din străinătate. Mergea aşa de departe, încât credea că trebuie să apere „integritatea”, ameninţată, a statului ungar, precizând că nu se poate admite vreo împărţire după naţionalităţi. Doar oferea egalitatea tratamentului legal pentru membrii oricărei naţiuni. Aşa vorbea în septembrie la Oradea Mare şi Tisza, reprobând doar, în cuvinte acoperite, sălbătăciile săvârşite la Turda contra familiei fără apărare a lui Ioan Raţiu. Şi el se declara contra curentului care căuta să slăbească legăturile poporului unguresc cu Coroana.

Din partea sa, în Delegaţii, Kalnoky apăsa, în aceiaşi lună, asupra amicalei atitudini a guvernului român, cu toate greutăţile ce întâmpină. În faţa lui statură plângerile unui Berzeviczy contra subvenţiilor din România pentru şcoli şi biserici, şi ale unui Apponyi, contra hărţilor Daciei. Ministrul refuză o altă atitudine decât aceia a unei continue presiuni lente. Numele lui Sturdza era rostit, dar fără pasiune. Se strecura însă critica excesivei libertăţi din România, în special faţă de societăţile politice. Ministrul mărturisea că a izbutit să facă a se lua măsuri contra demonstraţiilor publice, dar prin supunerea delictelor de presă la judecata juraţilor se asigura impunitatea lor; el denunţa şi acţiunea profesorilor ardeleni aşezaţi în ţara liberă.

Agitaţia liberală continua însă, şi, într-un discurs de întrunire publică puţin socotită, îi scăpă lui Sturdza, în septembrie, revelaţia, de altfel puţin importantă în sine, că statul român plăteşte renta cuvenită bisericii Sf. Nicolae din Braşov, - ceea ce dădu adversarilor lui motiv să-l arate ca pe un pârâş şi trădător al naţiei lui. Un nou discurs la Senat, în decembrie următor, cerea ca împăcarea între români şi unguri să se facă prin Bucureşti, pe când Carp, cunoscând, totuşi sforţările ce se făceau în adevăr de aici, se declara în aparenţă pentru o acţiune la faţa locului între cele două tabere.

Înainte de sfârşitul Parlamentului conservator, neînţelegerile, tot mai pronunţate, dintre junimişti şi vechii conservatori îndemnară însă pe Carp să recomande preşedintelui Consiliului o retragere care se putea face atunci într-un chip mai onorabil decât în faţa slăbirii bazei politice sau a unui nou asalt desperat al liberalilor lacomi de putere. Nu e de loc exclus, într-o vreme când totul atârna de voinţa, discret, dar statornic manifestată a regelui, căruia nu-i mai stăteau înainte oamenii mari ai generaţiei care-l adusese pe tron, ca un sfat venit de la Carol I însuşi, ale cărui Memorii n-au fost prelucrate şi publicate pentru această vreme, să fi precipitat lucrurile.

Dar, pentru a se ajunge la primirea demisiei prezentate de Lascăr Catargiu la 3 octombrie 1895, trebuia ca succesorul să fi fost întâi legat de aceleaşi necesităţi de politică externă la care suveranul reducea totul. D.A. Sturdza era să fie, după programul stabilit, preşedinte al Consiliului, ca să guste şi el în curând tot ceea ce putea să dea ca amărăciune viaţa nu numai dintre partide, ci şi aceia din propria lui alcătuire, însă retractarea faţă de Austro-Ungaria trebuia s-o primească, şi ea se cerea să fie întreagă şi făţişă. Omul de stat acum îmbătrânit se plecă înaintea acestei fatalităţi pe care n-a putut s-o evite, dar căreia unul mai mândru decât dânsul n-ar fi voit să-i jertfească o demnitate care nu era numai a sa şi a partidului său.

Austro-Ungaria era reprezentată atunci la Bucureşti de Goluchowski, având supt el un diplomat încă tânăr, ale cărui origini erau româneşti din Macedonia. Constantin Dumba, a cărui rudă, Nicolae, juca un mare rol economic, făcea parte din acea lume de negustori care căpătaseră, ca şi familia Sima, o mare influenţă şi în societatea vieneză.

Crescut cu totul nemţeşte, stăpânit de orgoliul averii şi funcţiunii sale, el privea de sus întreaga societate bucureşteană până la regele pe care-l laudă, la regina Elisabeta, revenită după o lungă boală din Apus şi care i se pare neîngăduit de mult şi de bizar legată de visurile ei poetice, miniştrii conservatori singuri fiind cruţaţi, pentru că P.P. Carp vorbea perfect, cu un accent de Nord, limba germană şi pentru că în Ghermani macedoneanul, diplomatul de origine balcanică îşi găsise o rudă. Curtea, care invita la balurile ei tot felul de mici burghezi cărora nu le putea oferi măcar destule scaune, i se pare meschină.

Încântat că a putut colabora a se duce la capăt, deşi nu în condiţiile dorite, înclinarea, atâta timp zăbovită, a tratatului de comerţ, ucenicul lui Goluchowski, care va fi în curând (1896) înlocuitor al lui Kalnoky, se găsi şi el înaintea greutăţilor ridicate de procesul Memorandului. Personal, recunoştea că legea naţionalităţilor nu fusese aplicată onest în Ungaria, că administraţia, fără români, îi trata ca pe un popor de sclavi, că judecata se făcea într-o limbă necunoscută de împricinaţi, iar cine o constata în ziare făcea cunoştinţă cu temniţa, că şcoală mai înaltă era numai a rasei dominante, că prin censul ridicat românii nu puteau să-şi trimită în dietă numărul corespunzător de reprezentanţi, şi din partea ungurească se spunea că alegătorii români preferă; să fie mai bine serviţi de străini, şi el ştia şi aceia că însuşi Kalnoky nu se sfiieşte a spune că de fapt nu s-a cerut din partea celor nedreptăţiţi decât lucruri legale. Dar el credea că Liga Culturală a fost creată cândva, înainte de pocăire, de către Lascăr Catargiu şi Al. Lahovari.

Cum Goluchowski plecase în concediu ca să nu mai revină la Bucureşti, Dumba avu sarcina de a pregăti retractarea vinovatului care era noul preşedinte de Consiliu. El căpătase de la conservatori, dacă nu dizolvarea Ligii Culturale, declaraţia privitoare la asociaţii, la oprirea manifestaţiilor de stradă, ba chiar înăbuşirea sângeroasă a unei manifestaţii de studenţi, în septembrie. Noul ministru la Bucureşti, Welsersheimb, impuse el forma declaraţiei pe care, în decembrie, Sturdza o făcu, fără multă eleganţă şi fără să arate prin nimic la ce aspră necesitate se supune, la laşi chiar, unde, cu câtva timp înainte, se proclamase programul partidului „în chestia naţională”, spunea el cu convingere, „situaţia noastră este clară şi netedă. Avem să ne abţinem de la orice act de agitaţie în afacerile interioare ale regatului ungar”.

În ciuda mişcării din Apus pentru românii prigoniţi, Sturdza porni la lucru supt aceste auspicii, cu un program care nu putea să poarte pecetea unei personalităţi bine definite, cu o tovărăşie în care erau alături demagogul Fleva şi cumintele profesor Poni, câştigat pentru Culte, impopularul Stătescu şi fostul comunist, rămas antidinastic, Cantacuzino de la Râfov, efervescentul avocat bârlădean Paladi şi C. Stoicescu, avocat elegant şi bogat, care nu se manifestase încă prin nimic, regele dându-li ca ministru de Război pe unul dintre răniţii de la Plevna, cu glontele în el încă, generalul Budişteanu.

Alegerile dădură o mare majoritate liberalilor: abia şapte reprezentanţi ai conservatorilor, fără Lascăr Catargiu şi fără Carp, putură să pătrundă în Parlament. Nu era de mirare că oameni cu un astfel de trecut şi cu atâtea merite nu izbutiseră: doar a doua zi după căderea sa, ilustrul şef al partidului liberal, Ion Brătianu, căruia i se datoria atâta recunoştinţă, fusese insultat în chiar Capitala ţării, preferindu-i-se bancherul grec Zerlenti.

Aşteptându-se rezultatul firesc al unor astfel de manevre electorale, noul guvern trebuia sa lucreze însă la altceva decât la acea îndeplinire a unui mare program repede uitat, din care în mesagiul din noiembrie rămăseseră numai indicaţii în ce priveşte „descentralizarea administrativă”, care cerea, nu înmulţirea birourilor hotărâtoare, ci crearea în toate punctele a unor noi izvoare de viaţă.

Se culegeau din concepţiile celor care plecaseră măsurile privitoare la pescuit, măsuri bine intenţionate care trebuiau să se oprească în forme de birou şi în fraudele licitaţiilor, vânzarea către săteni a unui domeniu al statului care nu dăduse ce putea să fie de folos economiei naţionale şi care, în loc să fie fărâmiţat în folosul unei exploatări fără capital, fără credit, fără organizare colectivă, putea să fie însuşi izvorul de iniţiere, cu ajutorul sătenilor locali şi mărginaşi, la o nouă agricultură. O Casă Rurală pentru împroprietăriri noi pe pământurile vândute de marii proprietari în lichidare va fi creată.

Legea minelor va suferi o schimbare potrivit cu angajamentele luate. O moştenire era şi aceia a podului de peste Dunăre, opera inginerului Saligny, şi lucrările care tindeau a crea din Constanţa un mare port european, pentru a cărui dezvoltare se cereau şi alte înnoiri decât ale tehnicei singure: acelea în domeniul manevrării produsului câmpiilor româneşti şi în al legăturii cu schimburile cele mari europene.

Spiritul de organizare al lui Poni, care pregătea cel mai serios program de reorganizare a întregului învăţământ, punea în lista înfăptuirilor proiectata gospodărie de averi de la Casa Şcoalelor. El aducea şi schimbări fundamentale în organizarea învăţământului popular, pe care acest adânc iubitor al ţăranilor îl concepea mai apropiat de nevoile lor. Desfiinţarea taxei pentru preoţi era îndeplinirea unei făgăduieli din opoziţie contra legii lui Take Ionescu.

Ca în toată domnia, de o aşa de nobilă ambiţie şi de o aşa de mare siguranţă de sine a primului rege român, lipsea curajul revizuirilor de bază şi la suveran, care nu afirma făţiş o voinţă creatoare, întru care îl oprea timiditatea fireasca, ascunsă supt îngrijitele forme solemne, şi la oamenii politici, dintre care unul singur din mai noua generaţie de la 1870, Petre Carp, arătase capacitatea de a înjgheba un sistem şi de a se ţinea strâns de dânsul.

Dar şi la acest moldovean de bună rasă răzeşească, fără amestec de sânge străin, prin lipsa de împărtăşire a lor la funcţiile mai înalte ale ţării celei mici, concepţiile se mărgineau la domeniul „omului de stat”, cum îl formase Germania, şi el nu trecea dincolo de acest hotar pentru a pătrunde altfel decât ca un bun îngrijitor al Ţibăneştilor, moşteniţi de la înaintaşi, în adâncul plin de taine şi ascunzător de puteri al realităţilor naţionale, în care era toată cheia viitorului.

În răspunsul dat adresei Camerei, Carol I desemna însă o linie permanentă a politicii sale interioare: „a apăra ţara de zguduiri”, care se pronunţaseră prin răscoalele ţărăneşti recente, şi nu prin încercările socialiste naive care se făcuseră la Iaşi prin fraţii Ioan şi Gheorghe Nădejde, primul un masiv enciclopedist fără originalitate, la care se aduse un simpatic diletant de literatură,, artă şi politică, fiul de boier romaşcan şi mare moşier, Vasile Gh. Morţun, iar, la Bucureşti, câţiva intelectuali, adunaţi la „Drepturile omului”, cu zadarnice silinţe de a grupa o muncitorime inteligentă, dar incultă, şi „a preîntâmpina frământări sterpe”.

Aceste tendinţe energic conservatoare puteau fi servite, de altfel, şi de temperamentul noului preşedinte de Consiliu, un îndărătnic autoritar, cu mintea închisă pentru tot ce întrecea disciplina strictă a studiilor sale, şi de teologie, în Germania înainte chiar de Bismarck, al cărui nume Sturdza îl rostea totdeauna cu un sentiment de pietate religioasă.

Alăturea de dânsul nu putea dăinui neastâmpărul demagogic, magnilocvenţa turbulentă a unui Fleva, de care primul ministru fu, desigur, încântat că se poate desface la începutul chiar al unei guvernări care se dovedi îngrijitor de şovăitoare. Sturdza nu săvârşi marea greşeală de a crede că meticulozitatea măruntelor lui chibzuieli poate înlocui pe „tribunul poporului”, gata să se arunce, a doua zi după această debarcare într-o nouă aventură cu mulţimile iritabile. Astfel, peste câteva săptămâni, sarcina, care se va dovedi aşa de grea, trecea asupra blajinului boierinaş oltean, vechi ostaş al partidului, Anastase Stolojan.

Mândria suveranului, care făcuse, cu regina, o călătorie de sănătate, spre Adriatica, era să fie puternic măgulită, peste câteva luni, prin vizita, de atâta timp dorită, a lui Francisc Iosif, în anul chiar când, prin serbarea mileniului descălecării cetelor lui Arpad, poporul unguresc căuta să afirme o durată şi o ispravă ce întreceau cu atâtea veacuri de luptă şi cucerire adoptarea dinastiei, care, în această perspectivă, partea aşa de recentă, a Habsburgilor.

Legat de politica rusească, din nou activă, urmaşul lui Milan, ruinat prin scandalurile vieţii sale conjugale şi prin dezordinile unei vieţi fără socoteală, tânărul rege Aleksandru, oprise făţiş orice participare a diplomaţiei sârbeşti la această manifestare naţională, zgomotoasă până la trivialitate, la care fusese chemată fără rezultat lumea din străinătate. Prietenia românească apărea, în aceste împrejurări, mai folositoare decât oricând.

Se luă măsura, prudentă, de a delega la încoronarea noului ţar Nicolae al II-lea, fire bună şi sfioasă, care nu aducea cu el statornica duşmănie faţă de regele României a tatălui său, isprăvit, după multe zguduiri morale, de o lungă şi grea boală, duşmănia se arătase brutal şi prin această întrebare făcută public ministrului român la Petersburg: „tot n-a învăţat româneşte regele vostru?”, pe prinţul moştenitor Ferdinand, a cărui soţie, care a descris impresionant în Memoriile ei măreţia spectacolului, era o rudă aşa de apropiată a împăratului.

Dar, până la vizita împărătească, din care putea să tragă profit, peste renegarea umilitoare a politicii de intervenţie în Ardeal, şi acest guvern, care se credea instalat pe lungă vreme, nedibăcia primului-ministru provocă procesul intentat mitropolitului primat Ghenadie şi mai ales grosolana intervenţie poliţienească prin care şeful bisericii naţionale fu smuls din reşedinţa sa şi dus cu sila la mănăstirea Căldăruşani.

La baza acestei urmăriri pătimaşe era dorinţa lui Sturdza de a măguli nemulţămirea regelui cu acest arhiereu, care se înfăţişase nu odată ca deţinătorul unei puteri sufleteşti îndrituită a sta pe acelaşi nivel înaintea unui monarh de autocraţie, prudent mascată. Ieşit din straturile adânci ale naţiei, bogatul mitropolit, care fusese episcop de Argeş şi ajutase, în această calitate, cu banul pe care se pricepuse a-l strânge, marea colecţie adunată de harnicul C. Sturdza Scheianu, pe care o iniţiase acel care era acum preşedintele Consiliului, făcea parte dintre aceia care nu se lasă uşor biruiţi.

Chipeş şi energic, plin de îndreptăţită mândrie a înaltei sale situaţii, el fulgeră, în primul mare conflict între Biserică şi statul partidelor, împotriva profanatorului. Şi, cum întreaga opoziţie a vechilor conservatori, dar nu şi a junimiştilor, „constituţionali” şi legali, îi stătea la îndemână, cum Fleva se grăbi să se amestece, procesiuni meşteşugite ca spre chilia unui sfânt şi mucenic se îndreptară spre adăpostul silit al celui aşa de adânc jignit.

Hotărârea Sinodului contra însuşitorului de averi bisericeşti nu ajunse pentru a se căpăta biruinţa. Abia într-un târziu, după obosirea luptătorilor pentru prestigiul bisericii, prin revenirea asupra sentinţei sinodale şi demisia lui Ghenadie, înlocuit cu paşnicul Iosif Gheorghian, predecesorul retras silnic, un nou ministru liberal la Culte, Spiru C. Haret, va trebui să intervină pentru a face aceluia care nu se mai putea întoarce la Scaunul său un domeniu autonom la Căldăruşanii împărtăşiţi larg de binefacerile aceluia care-şi păstrase titlurile şi nu admisese a fi încadrat într-o ierarhie pe care o despreţuia.

În septembrie 1896 lucrările făcute de guvernul ungar la Porţile de Fier trebuiau inaugurate. Asistenţa regelui României, alături de a altui suveran de la Dunăre, Aleksandru al Serbiei, recâştigat de diplomaţia austro-ungară măcar pentru această demonstraţie solemnă, trebuise să fie răsplătită, după înţelegerea ce se luase, prin vizita imperială la Bucureşti. Se trimeseseră la Gura Văii vasele micii marine fluviale româneşti, trei canoniere şi trei torpiloare. Momentul era însă un triumf al acelei hegemonii dunărene reclamate de Austro-Ungaria şi câştigate măcar prin această mare ispravă a tehnicei sale.

Îndată după această serbătoare, Francisc Iosif, întovărăşit de Goluchowski, acuma cancelar, şi de şeful de stat-major Beck, era întâmpinat la Vârciorova de pocăinţa preşedintelui de Consiliu român, pentru ca la Craiova Carol I să iasă întru întâmpinare. La Bucureşti toastul regelui nu cuprindea, cu toata dorinţa, manifestată la Berlin, de, a se proclama alianţa până atunci secretă, decât menţiunea „bunelor raporturi stabilite între ţările noastre”. Şi împăratul-rege pomenea numai „amiciţia sa sinceră şi inalterabilă”.

La revista următoare i se prezentau 25.000 de oameni şi o sută şase tunuri ale unei oştiri de care suveranul român era aşa de mândru: era ca o indicaţie a valorii ce ar putea să aibă colaborarea acestei forţe militare pe câmpul de luptă, aceasta deşi, pentru moment, de pe urma legăturilor personale între Nicolae al II-lea şi împăratul german, vechile ameninţări pentru pace păreau dispărute. Cu acest prilej se dădu numele de „stânca Francisc Iosif unei înălţimi deasupra Sinaii, unde peste douăzeci de ani era să se tragă de austro-ungari frontiera de răşluire a României învinse. Urmă şi o vizită a tânărului rege sârb, care avea prin mama sa strânse legături cu poporul românesc.

Certele lăuntrice ale unui partid condus de o mână nervoasă aduseră în noiembrie, chiar atunci când mesagiul prezintă un bilanţ de activitate favorabil, insistând asupra bunei stări a finanţelor, care anunţau un excedent, o adâncă transformare în ministeriu. Supt prezidenţia economistului P.S. Aurelian, vioiul şi spiritualul avocat ieşean Gheorghe Mârzescu, fiu de preot şi specialist în canoane, lua locul metodicului Poni, fără a-i putea continua opera bine chibzuită; Stoicescu lua asupră-şi, pe lângă Externe, unde nu aducea nicio pregătire, şi interimatul Războiului, până la numirea generalului Berindei; alt ieşean, profesorul Ştefan Şendrea, premia Justiţia şi Emanuil Porumbaru Lucrările Publice. Păstrându-se acelaşi ministru de Finanţe, Internele erau atribuite avocatului oltean Vasile Lascăr, care-şi propunea o totală prefacere administrativă, din care ieşi mai ales o modernizare a Poliţiei.

Noua formaţiune era susţinută de un număr de intelectuali, încă nesatisfăcuţi, din partid, între alţii profesorul de filosofie C. Demetrescu-Iaşi, care se ridicau contra „ocultei”, de călugărească disciplină, care, supt „degetul magic” al lui Sturdza, rămas şeful partidului, se arăta incapabilă de orice înnoire modernizatoare. Ales preşedinte al Senatului după moartea lui Dimitrie Ghica, Sturdza izbuti, prin demisia celor doi partizani ai săi din guvern, să revină, în martie 1897, la putere. El se simţea dator cu o înnoire pentru a răspunde criticelor ce i se adresaseră şi care vor continua în coloanele noului ziar reformist, „Drapelul”.

Păstrând, pe lângă Berindei la Război, pe Stolojan şi pe Gheorghe Cantacuzino Râfoveanu, dintre cei dintâi miniştri ai săi, el încredinţa Internele mânii energice a lui Mihail Pherekyde şi se adresă tinerilor, instalând la Justiţie pe elocventul Alexandru Djuvara, a cărui eleganţă îi căpătase porecla de „coaforul napoletan”; chemă la Instrucţie pe matematicul Spiru C. Haret, care era să devie în curând reprezentantul tendinţelor spre sate ale noii generaţii, sprijinindu-şi acţiunea de mari şi fericite reforme pe preoţi şi învăţători, şi el oferi Justiţia fiului celui mai mare, format ca inginer la Paris, al lui Ion Brătianu.

Tânărul care aducea cu dânsul deocamdată numai prestigiul unui aşa de mare nume, se vădeşte prin scrisorile sale de familie un observator ascuţit al împrejurărilor, un spirit de tăioasă critică şi un luptător chemat împotriva acelora care pregătiseră un atât de trist sfârşit părintelui său; concepţii superioare, de un nobil idealism, se formaseră încă din anii de studiu în mintea lui Ion I.C. Brătianu, şi ele erau desigur superioare oportunismului dibaci, apoi intransigentului autoritarism pe care le-a manifestat în anii când el avea o mai mare autoritate decât a însuşi acelui părinte din a cărui faptă se inspira.

În mijlocul agitaţiilor provocate de opoziţie pe chestia decoraţiei date lui Ieszensky, fostul procuror la procesul Memorandului, sau în jurul luptei cu organizaţia evreiască de pe urma proiectului generalului Berindei de a scoate pe evrei din armată, guvernul Sturdza, care făcuse să se voteze în cea mai bună atmosferă proiectele lui Haret. Trebuie să se supună hotărârii regelui de a merge însuşi, cu prinţul moştenitor, la Petersburg, unde fu primit foarte călduros de cei care împreună cu dânsul luptaseră, ca generalul Dragomanov, înaintea Plevnei. Simpatiile exclusive faţă de Centrali, sprijinite pe tratatul de alianţă care rămăsese tot secret, păreau a fi în mare scădere, cu atât mai mult, cu cât, dată prietenia personală cu Francisc Iosif rămânea neschimbată, împăratul german nu dovedea o prea mare preţuire depărtatei sale rude din Bucureşti.

De fapt situaţia era aşa cum o caracteriza tocmai atunci Maiorescu, într-o foarte interesantă scrisoare particulară: „Practic vorbind, noi suntem o monarhie despotică, mascată sub o Constituţie liberală. Regele numeşte astăzi pe miniştri cum vrea, iar miniştrii fac majorităţile parlamentare cum vor”. Regimul discretelor îndrumări monarhice urma: se încercase, în două audienţe la Palat, reunirea, într-un singur partid, permiţând alternarea la putere a două formaţiuni solide, ca în Anglia, ceea ce era visul cel mare al Suveranului, a vechilor conservatori cu junimiştii, care întreceau cu mult pe aceia ca pricepere şi cultură. Cum Sturdza, necontenit încolţit de întreaga opoziţie, deşi dezbinată, nu înţelegea să se retragă din nou, regele, care-i acordase o închidere pripită a Parlamentului, ce urma să fie dizolvat, îi impuse, în martie 1899, retragerea.

Lascăr Catargiu era greu bolnav şi, tocmai când era chemat la guvern, el închidea ochii în căsuţa din Bucureşti fără să se fi gândit la succesiunea sa ca şef de grup şi fără să se fi lămurit cu junimiştii, care, neputând căpăta pentru Carp conducerea partidului conservator unit, preferau să se păstreze deosebit. Puterea nu le se oferi, ei având prea puţine legături în ţară, Alexandru Lahovari murise subit încă din 1897, şi astfel suveranul trebui să recurgă la foarte bogatul boier, cu întinse latifundii, bunul bătrân, mândru de numele său, care era Gheorghe Grigore Cantacuzino, solemnă figură cu favoriţi wilhelmieni, care era numai amabilitate faţă de oricine, dar căruia-i lipseau toate calităţile unui şef de guvern. Abia-l aleseseră şef câţiva membri ai partidului, din tagma boierească, veche şi nouă, când regele-l însărcina cu sarcina, grea în sine, cu mult mai grea pentru un temperament ca al lui, de a forma ministeriul .

În noua formaţiune, generalul Manu, hotărât duşman vechi al lui Carp, lua Finanţele, pentru care era prea puţin pregătit; doi Lahovari erau: unul, Iacob, la Război, iar altul, foarte cultul Ioan, care se manifestase prea puţin, cu toate cunoştinţele variate şi uşurinţa-i de vorbă, la Externe. Încolo, tot foşti liberali, ca Take Ionescu şi ca alt neofit, Constantin Disescu, profesor de drept, ca Fleva, care luă Domeniile, şi, în sfârşit, ca inimosul chimist, de preocupaţii enciclopedice, doctorul Istrati, la Lucrări Publice, până ajunse a căpăta, în locul lui Take Ionescu, de care era legat în chipul cel mai strâns şi mai ascultător, Instrucţia.

Gheorghe Panu, din cauza procesului de lez-majestate, va rămânea de o parte, şi nici liberalii, la care va reveni, nu îndrăzniseră să-i prezinte regelui. De fapt, fostul rosettist, dar, cu talentul său peste partide, Take Ionescu domina cu amicii săi. Slabă alcătuire ca să reziste îndoitului asalt: al liberalilor de ambele nuanţe, acum reconciliaţi, şi al junimiştilor!

Parlamentul acestei şubrede formaţiuni, sprijinită pe spiritul dârz al generalului Mânu şi pe dibăcia de avocat a iui Take Ionescu, se alcătui pentru a servi planurile de stăpânire ale acestuia din urmă şi, pentru a părea că se ţine samă de schimbarea de generaţie, era compus în mare parte din tineri, de unde porecla de Kindergarten. Nicio mare valoare nu se desemnă de la început într-însul.

Ascultători neexperimentaţi asistau ca la spectacol manifestării acelora care urmăreau în cele două partide ce se înfruntau, junimiştii ţinându-se în rezervă, silinţele oratorice ale delfinilor Ionel Brătianu şi Nicolae Filipescu. Acesta, format în Elveţia, revenise la tradiţiile ţării sale, căreia-i închina, cu o caldă iubire, focul nestrâns al unui temperament de îndrăzneaţă luptă, neţinând samă de nimeni şi de nimic, pe când celălalt chibzuia cu o cumpănire migăloasă de inginer fiecare pas pe care-l făcea, supt un şef pe care-l despreţuia, socotindu-l şi ca oarecum anormal, cum se va şi dovedi pe urmă, spre ţinta pe care cu o răbdătoare perseverenţă o urmărea.

Tineri amândoi, din aceiaşi generaţie cu versatilul Take Ionescu, al cărui torent sclipitor n-avea nici rezonanţa de generaţie a tânărului Brătianu, nici boiereasca „furie” cavalerească a coborâtorului unui neam deprins cu necontenita luptă, din veac în veac. Dar tinereţea tuturora n-avea a face cu formaţiunea, legată de frământarea în greutăţile vieţii acasă şi cu străbaterea în universităţile româneşti, a acelora care aveau acum profesori îndrumători ca un Xenopol, pe lângă măiestria rece a lui Maiorescu şi eleganţa artificială a lui Demetrescu-Iaşi, a acelora care, peste mai puţin de un deceniu, vor cere altceva în literatură, de pe catedră şi, la nevoie, şi din stradă, însă nu pentru scopuri ca ale studenţilor antisemiţi, mânaţi de interesele cluburilor, pe care-i trata cu despreţul superior al „omului de stat” Carp.

Zguduit şi de scandalul cu fânul cumpărat, pe o vreme de secetă, din Ungaria, de Fleva şi „stornat” cu pagubă pentru că se dovedise muced, şi de „ruşinea Hallier”, în care, pentru a satisface pe antreprenorul francez falit al lucrărilor portului Constanţa, se admise, pe baza unei legi speciale, arbitrajul internaţional, cu şedinţe în care se ajunse şi la demonstraţii contra Franţei înseşi, regimul atât de trecător al lui Cantacuzino trebui să se retragă, spre adânca decepţie a lui Take Ionescu, contra căruia lupta continuu celălalt candidat la şefia partidului, care se născuse în partid şi de care era legat şi prin toate relaţiile şi interesele sale: Nicolae Filipescu. După o înţelegere purtată în taină cu junimiştii, până atunci statornic prigoniţi, bunul boier obosit, cărui lumea, pentru marea lui avere, îi zicea „Nababul”, trecu puterea lui Carp.

Filipescu, mai bucuros să meargă la orgoliosul moldovean, fie şi cu succesorul lui destinat, fiul, crescut franţuzeşte şi deprins cu toate elegantele vremii sale, până la pasiunea alergărilor, de cai, al unui boierinaş buzoian, legat de casa Ştirbei, la care adăugise o căsătorie, Alexandru Marghiloman, decât să accepte ca şef real pe parvenitul burghez bucureştean biruise. De la început, regele, care conducea şi mai departe, mai ales pentru a se păstra şi întări politica sa externă, toate aceste schimbări, care în ele însele plecau numai din aspiraţii sau din jigniri personale, faţă de care ţara, de fapt dezgustată de o astfel de politică, nu putea să manifeste niciun interes real, voise de la început pe acela a cărui atitudine faţă de pactul de alianţă, ţinut în acelaşi secret, rămăsese, şi din ură faţă de Rusia, pe dreptate bănuită, fără nicio şovăire.

Carp, care-şi avea credincioşii, admiratorii şi devotaţii, dar nu ştiuse, nu voise a-şi crea, în trufia sa de iuncăr, un mai larg cerc de simpatii, se găsi deci în faţa, nu numai a subminării de către liberali, pe care nu-i mai conducea numai ciudoşenia lui Sturdza, ci manevra dibace a tânărului Brătianu, tot mai stăpân în partidul căruia-i dovedise şi voinţă şi un talent de mare prestanţă solemnă, dar fără căldură şi fără poezie, ci şi înaintea adâncii jigniri a lui Take Ionescu, care refuzase cu despreţ intrarea într-o formaţiune la a carii alcătuire nu lucrase el însuşi, deşi socotit mai dibaci decât oricine în manevrarea acestei vieţi politice de simplă suprafaţă supt formele unui fals parlamentarism.

Cum ştia încă de atunci că suveranul, crezându-l util într-o anume situaţie şi până la un grad anumit, nu-l consideră însă ca un sprijin solid, cu garanţie de fidelitate pentru politica sa hotărât personală, el nu va înţelege să asculte nici de obişnuitele uşoarei indicaţii de sus în campania ce era să pornească, în ciuda primelor declaraţii de acceptare a situaţiei; stârni deci tot ce putea să fie ambiţie şi dorinţă de a ajunge repede în restrânsă lume orăşenească, formată, nu dintr-o burghezie numeroasă, bogată şi activă, ci din prisosul de intelectuali fără multă seriozitate, pe care preia uşor îl dădea învăţământul superior de pură teorie. Începea astfel politica „revărsării Nilului”, a „takismului” generos, care pornea şi din marea bunătate sufletească, prietenoasă cu oricine, capabilă de toate uitările şi iertările, a acestui şef născut de clan mai mult decât de adevărat partid cu origini adânci şi scopuri ideologice.

Din nou apărea, în guvernul care trebuia să se aştepte la cea mai aprigă din lupte, Maiorescu. Era acum foarte îmbătrânit, puţin dispus, şi din cauza infirmităţii sale de auz, la luptele parlamentare, care erau să fie pătimaşe, şi, pe lângă aceasta, părea deconcertat, numai cu amintirea reformelor proprii, acuma perimate, înaintea situaţiei pe care o crease învăţământului realismul popular al lui Poni şi matematicele îmbinări de forme ale lui Haret.

Mulţumindu-se cu puţin importantul minister al Justiţiei, el lăsa Instrucţia în seama foarte superficialului avocat, de o elocvenţă înflorită şi surâzătoare, C.C. Arion. Un singur Lahovari intrase în formaţiunea ministerială: generalul, la Război fratele lui Ioan având o atitudine de nemulţămire faţă de supremaţia junimistă. Lui Filipescu i se făcuse, desigur, prea puţin loc, la Domenii, dar îl mulţumea izbânda acţiunii sale în partidul pe care şi-l credea acum asigurat. Harnicul, dar puţin înzestratul Ioan Grădişteanu căpăta Lucrările Publice.

Ca recunoştinţă pentru rolul pe care-l jucase în opera de împăcare conservatoare, Constantin Olănescu, fost ministru în străinătate şi traducător al lui Horaţiu, lua Internele fără să aibă însuşirile trebuitoare ca să reziste campaniilor de răsturnare ce se anunţau. Regele voise ca politica externă să fie încredinţata lui Marghiloman, care, cu toate legăturile sale cu Parisul, era socotit ca sigur în ce priveşte servirea scopurilor urmărite împreună cu Centralii: în această distincţie el putea să vadă o asigurare a drumului său spre şefia pe care, împreună cu Filipescu, cea mai mare parte dintre conservatori, care aveau doar cu dânşii pe un general Manu, nu ar fi primit-o niciodată şi în niciun fel de împrejurări.

Situaţia financiară era desperată. Pentru cheltuieli de 238 de milioane se puteau strânge la venituri numai 220. Economiile lui Sturdza nu păreau să poată ajunge. Soluţiile aventuroase ale lui Take Ionescu se sprijineau pe o lichidare generală a averilor statului: păduri, serviciu maritim, petrolul, a cărui exploatare începea, acţiuni ale statului la Banca Naţională; se adăuga puţinul ce putea produce monopolul hârtiei de ţigară. Resursele bogate ale muncii naţionale nu puteau fi întrebuinţate fără o politică de lungă trezire şi organizare, în legătură cu însuşi acel suflet al naţiei la care nimeni nu se gândise a face apel.

Frământarea între partide, şi în ele, viermuirea ambiţiilor, pasiunilor şi intereselor personale mâncaseră, ani de zile, toată viaţa politică, fără ca suveranul, care, în acest domeniu, cu pregătirea formalistă din vechea patrie, avea vederea foarte scurtă, să-şi dea samă de ameninţătorul dezastru. Un mare împrumut în străinătate fu socotit că ar aduce cu el o prea strânsă legătură de politică externă; totuşi Carp făcu pentru aceasta o călătorie în Germania şi la Viena. Cum se vorbea de creşterea impozitului pe fabricarea ţuicii, se găsiră agitatori fără conştiinţă care chemară la răscoală pe ţăranii din regiunea de podgorii. O creştere de impozite şi taxe nu putea contribui la popularitatea unui regim încă de la început aşa de primejduit.

Regele încercă să păstreze un guvern care demisionase încă de la începutul anului 1901. Dar el ştia că la Berlin Carp îl prezentase ca pe un adversar, din timiditate, al îndrăzneţelor sale proiecte de refacere financiară. Urmă o furioasă campanie contra proiectelor financiare, Take Ionescu aruncându-se asupra aceluia în care vedea marea piedecă pentru propriile sale planuri de viitor, şi el putea să se sprijine, dacă nu pe conservatorii din minister, care rămăseseră loaiali, pe duşmănia, de la început declarată contra junimismului, adecă, de fapt, contra şefului lui, socotit ca uzurpator, a generalului Manu.

„Arta oratorică”, striga şeful unui guvern continuu hărţuit, „nu e întotdeauna în stare a acoperi adevărul.” Pus în faţa unui vot de neîncredere pentru simple amănunte fiscale, guvernul demisiona, în februarie. Carp califica pe răsturnători de „minţi uşurele şi mâni cutezătoare”, Take Ionescu fiind, într-o formulă ulterioară, „un om îndrăzneţ în capul unei coaliţii de cârcotaşi şi de avocaţi”.

Atunci, regele nu încercă nicio altă formaţie conservatoare, ci chemă pe D.A. Sturdza. Acesta arătă în formarea ministeriului din 1901 tot atâta nedibăcie, fiind, de altfel, şi încurcat de conflictele ce perseverau în partid, ca şi în prima încercare ministerială. Rezervându-şi Externele şi interimatul la Război, redând Instrucţia lui Haret, el admitea la Interne pe vechiul Aurelian, ţinea la Lucrările Publice ambiţia nerăbdătoare a lui I. Brătianu, care, urmărind o politică proprie, încercase o fuziune a întregului partid cu junimiştii, pe care înţelegea să şi-i aservească. Cu Stoicescu la Justiţie şi un nou ministru la Domenii, avocatul Vasile Misir, se aşeza la Finanţe total incompetentul avocat, pe care presa de opoziţie-l ridiculizase pentru vehemenţa discursurilor sale, Gheorghe Palade.

Totuşi, alegerile, condamnând sfâşierile dintre conservatori - care continuară în opoziţie, o parte din cei vechi rămâind lângă Carp, proclamat, contra lui Cantacuzino, care era, stăpânit de Take Ionescu, şef al partidului fură foarte favorabile guvernului, în care deocamdată nu se produseră fricţiuni. Sturdza impuse asprul său sistem de economii, pe care Carp le socotise imposibile. Lui Haret i se dădu sarcina de a opera o ştiinţifică, matematică operare a salariilor, aşa-numita „curbă a lui Haret”, care fu acceptată cu destulă resemnare. Şi Banca Naţională veni cu o ofertă de împrumut, de altfel modestă, în schimbul unei prelungiri de privilegii.

Dar ce-i cerea lui Sturdza regele care „guverna” era întărirea alianţei cu centralii. În iunie 1901, feldmareşalul Beck reapăru în România, pentru a încheia convenţia militară, care se şi publică, prin care, în cazul unui atac care nu putea veni decât din partea Rusiei, 250.000 de ostaşi români vor colabora cu trupele cezaro-crăieşti. Iniţiat acuma în marea taină regală, I. Brătianu luă Externele în ianuarie 1902, când locul de la Finanţe, părăsit de Palade, fu ocupat de însuşi Sturdza.

În minister schimbări, provocate de intrigi, se mai produseră. Palade fiind aşezat la Interne, iar Finanţele fiind date priceputului cunoscător adânc al ţării, fără formule abstracte care să-l împiedece, acum bătrânul Emil Costinescu, fostul devotat rosettist, pe care dinastia ministerială a Brătienilor, la care se alipise vechiul prieten al lui Rosetti, Eugeniu Carada, acuma un om de sigure concepţii financiare, stăpân la Banca Naţională şi la aşezămintele de credit, îl priveau oarecum ca un rival. Prin numirea, în locul lui Palade, a lui Vasile Lascăr se începea opera de reorganizare administrativă care va rămânea legată de numele lui.

Acesta, ca şi Stătescu, erau, deopotrivă cu Costinescu, adversarii contra cărora trebuia să lucreze, sprijinită pe nerăbdarea tinerilor reformişti din jurul fraţilor Brătieni: Ioan, socotitul Vintilă şi Constantin, reţinut mai mult la întreprinderi, ca fabrica de hârtie, cu larg monopol, de la Letea, aşa-numita „ocultă”, înviată din nou pentru ca să aşeze pe primul moştenitor al marelui Brătianu în scaunul de părintească moştenire.

Pe rând căzură prin intrigă Stătescu şi Lascăr, contra căruia se întrebuinţa şi conducătorul elementelor socialiste ieşene, în fruntea cărora, după totala demonetizare a greoiului Ion Nădejde, se aşezase un basarabean, refugiat după ani de blândă Siberie de pe urma unor tinereşti agitaţii de şcolari şi adăpostit întâi în casa fracţionistului A.D. Holban, ca să se distingă apoi, după o răsunătoare teză de licenţă, prin dovezi de talent literar: Constantin Stere.

Şi Pherekyde, care-şi câştigase prin inteligenţă şi voinţă o mare situaţie în partid, era ameninţat de cei ce voiau cu orice preţ să schimbe partidul liberal-naţional, care-şi avea mulţi vechi părinţi revoluţionari şi se îmbogăţise apoi cu oameni veniţi din multe părţi, într-o îngustă şi perfect unitară cetăţuie a brătieniştilor. Sturdza însuşi, a cărui stare sufletească provoca de mult îngrijorări, trebuia înlăturat fără compătimire pentru boala care-l va duce la un sanatoriu lângă Paris, de unde nu se va mai întoarce ca factor politic.

Demisiile, din ambele tabere, se îngrămădiră: alături cu a lui Costinescu, care nu consimţi niciodată să între în noua disciplină, aceia a lui Stoicescu şi a lui I. Brătianu însuşi. Prin abţinerea de la şedinţe a deputaţilor se căută a se determina demisia pe care bătrânul prim-ministru se îndărătnicia să n-o prezinte. Atunci, din nou, regele interveni, şi Sturdza, zdrobit pentru totdeauna, la capătul unei vieţi de supraumană muncă şi îndeplinire a datoriei, fu înlăturat la semnul, obişnuit acuma, al mânii auguste (decembrie 1904).

Gheorghe Cantacuzino fu chemat ca urmaş. Aceasta cu toate că, în cursul anilor de opoziţie, el nu dovedise nici capacitate, nici autoritate. Carp, dimpotrivă, se ridicase în ultimele sale cuvântări la cel mai înalt nivel al unei lungi cariere de completă dezinteresare şi de iubire a binelui public. Apelurile lui la conştiinţă, indicarea unei noi ţinte, de moralitate şi de sacrificiu, contra calculelor de club, ca şi contra obiceiurilor îndătinate de intrigă, demagogie şi corupţie, contribuiră şi ele la răsărirea unui alt standard de cerinţe sufleteşti pentru exerciţiul activităţii politice.

El fu primit de rege, câteva ceasuri după alegerea făcută în persoana celuilalt şef al partidului conservator, şi principalul lui acolit, Marghiloman, asigură că bătrânul a rostit cuvinte de amărăciune prin care anunţa Suveranului, faţă de care fusese totdeauna sincer, dar până la o brutalitate ce trebuia să jignească adânc, că nu va mai putea stăpâni de acuma pe aderenţii săi, care-şi dau samă că pentru a ajunge la putere se cer alte căi decât ale perfectei legalităţi.

Noul minister era al lui Take Ionescu, revenit la Finanţe, şi el îşi alipi pe marele elector ieşean, Al. Bădărău, fost socialist şi radical de-ai lui Panu, masivă figură de răzeş moldovean, lucrând practic şi cu păcatele româneşti, şi pe alt fost radical, profesorul de ştiinţei naturale Mihail Vlădescu, dar şi al generalului Mânu, al ambilor fraţi Lahovari, care aduceau cu ei şi pe Ioan Grădişteanu, plecat de lângă junimiştii învinşi. Dar Parlamentul nu fu fabricat de bătrânul preşedinte de Consiliu, care luase, de formă, Internele, ci de Take Ionescu singur, ajuns acuma în adevăr, în faţa lui Filipescu învins, în culmea puterii de care râvnise.

El luă Finanţele, făcând să se voteze o serie e măsuri de oportunitate financiară, ieşite din spiritul său bogat în resurse pentru a trece asupra oricăror necesităţi ale momentului. Se lovi însă de o împotrivire a tuturor cercurilor politice, dar şi a întregii opinii publice, când se hotărî să se aleagă pentru concesionarea de terenuri petrolifere între Deutsche Bank din Berlin şi marea asociaţie americană Standard Oil.

Dar nu prin atmosfera rea care se crease în jurul acestui proiect, nici prin imoralitatea politică notorie a multora dintre aceia, de origini deosebite, care fuseseră câştigaţi de farmecul personal, dar şi de largile oferte ale şefului real al guvernului, era să cadă în scurtă vreme şi această formaţiune conservatoare, ci prin acele răscoale ţărăneşti care, expresie a unor adânci nevoi economice, însemnau şi ieşirea la iveală, cu neputinţă de împiedecat, a unei alte generaţii, cu alt crez.

Check Also

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …

Rolul bisericii în societatea feudală. Organizarea bisericească pe teritoriul României

Biserica a jucat un rol însemnat în formarea culturii feudale. Ceea ce afirma Friedrich Engels …