Două loturi, de I.L. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Nuvelele lui I.L. Caragiale se situează între tragic şi grotesc, între comic şi macabru, construind un impresionant spectacol al lumii prin creaţii realiste, psihologice sau fantastice. Nuvelele realiste ilustrează eroi ce se află la limita dintre comic şi tragic, aşa cum sunt cei din Două loturi, Inspecţiune şi Cănuţă, om sucit.

În proza psihologică şi realistă, Caragiale este un creator de stări sufleteşti, iar în comedii este un necruţător critic de moravuri sociale şi defecte caracteriale. Garabet Ibrăileanu afirma: „ca satiric, Caragiale e un pictor de moravuri; ca tragic, un pictor de stări sufleteşti, cu alte cuvinte, satira lui este socială, tragedia lui epsihologică”.

Nuvela Două loturi, de I.L. Caragiale, a fost publicată mai întâi în „Gazeta săteanului”, apoi inclusă în volumul Momente şi schiţe, apărut în 1901.

Tema

Tema nuvelei realist-psihologice Două loturi o constituie drama omului obişnuit, al cărui destin este situat la limita dintre comic şi tragic. Locul central în nuvelă îl ocupă stările sufleteşti ale eroului, aflat într-un moment esenţial al vieţii, când şansa i-ar putea schimba anonimatul în care se zbate. În această nuvelă, Caragiale pune accent pe tragedia psihologică a personajului, reieşită din îmbinarea dintre vis şi realitate, zbuciumul lăuntric al eroului fiind construit cu o lucidă ironie.

Titlul

Titlul nuvelei Două loturi semnifică - simbolic - şansa pe care omul obişnuit o poate avea la un moment dat în viaţa lui. Speranţa că soarta s-ar putea schimba printr-un noroc pe care-l ignorase până atunci este concretizată prin două bilete de loterie ce ar fi putut fi câştigătoare, dacă legile firii n-ar hotărî implacabil (neabătut, neîndurător) destinul fiecărui om.

Construcţia şi momentele subiectului

Construcţie epică riguroasă, nuvela Două loturi are un singur plan narativ, care se referă la analiza psihologică a personajului principal, care suferă o prăbuşire interioară rapidă, de la extaz la nebunie. Nuvela ilustrează, aşadar, un conflict consolidat în plan psihologic şi o intrigă bine evidenţiată conturată de prăbuşirea psihică a eroului.

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient, de focalizarea zero şi de naraţiunea la persoana a III-a, care ilustrează zbuciumul interior al protagonistului. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului obiectiv, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.

Perspectiva temporală

Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă atât un spaţiu real, al Bucureştiului, cât şi unul imaginar închis, al obsesiei ce chinuieşte conştiinţa şi sufletul protagonistului.

Incipitul

Incipitul reflectă starea de nervozitate a soţilor Popescu, iar nuvela începe, în mod cu totul surprinzător, cu intriga. Personajul principal, Lefter Popescu, este agitat şi transpirat de enervare pentru că nu găseşte două bilete de loterie, pe care le credea câştigătoare. Autorul, care este şi naratorul acestui moment, explică în expoziţiune, prin retrospectivă, împrejurările cumpărării acestor bilete.

I.L. Caragiale

El se adresează direct cititorului, povestind la persoana a III-a faptul că biletele fuseseră cumpărate de d. Lefter la berărie, cu bani împrumutaţi de la căpitanul Pandele, respectând superstiţia că se poate câştiga numai dacă banii plătiţi pe bilete sunt ai altcuiva decât ai jucătorului. În cazul în care biletele vor fi câştigătoare, Lefter se angajase că va plăti căpitanului zece la sută din sumă, dar râsese pesimist, deoarece nu se ştia deloc un om norocos. Căpitanul, mai încrezător în noroc, şi-a notat numerele biletelor de loterie pe care le cumpărase Lefter.

A doua zi după extragere, spre seară, d. căpitan Pandele, agitat, vorbind din ce în ce mai tare, „ca şi cum d. Lefter ar fi surd”, îi dă vestea că au câştigat „loturile mari! ale mari de tot!”. Verificând listele oficiale cu numerele notate în carnetul căpitanului, ei constată că au ieşit câştigătoare ambele bilete, de la loteriile: „076.384 Universitate-Constanţa, 109.520 Bucureşti-Astronomie”.

Se fixează astfel locul desfăşurării acţiunii, în Bucureşti, şi timpul, într-o toamnă, de la începutul secolului al XX-lea. Agitaţia soţilor Popescu este - aşadar - firească, deoarece Lefter rătăcise biletele şi acum ei le căutau disperaţi, întorseseră casa pe dos, dar în zadar. Lefter căzuse „sfărâmat de oboseală” pe o canapea, madam Popescu „nu mai putea de picioare şi de mijloc”, amândoi erau storşi „de atâta alergătură şi de-atâtea ridicături”.

El aţipeşte puţin şi se scoală brusc, „cu faţa luminată de raza adevărului”, aducându-şi aminte că biletele erau în buzunarul de la piept al unei jachete cenuşii, în care fusese îmbrăcat în ziua cumpărării biletelor. Dar consoarta se face galbenă la faţă şi mărturiseşte că dăduse jacheta unei ţigănci pe zece farfurii. Deşi femeia spune că a căutat prin buzunare înainte s-o dea, d. Lefter se enervează, cere să vadă farfuriile şi „pac! trânteşte una jos... ţăndări! şi pe urmă, paf! alta asemenea [...] până la a din urmă”.

După ce termină de spart toate farfuriile, d. Popescu începe s-o interogheze pe soţie cu tonul sever dar calm al unui judecător care cercetează o crimă. Află, astfel, că pe chivuţa (ţiganca) respectivă o cheamă Ţâca şi că stă în mahalaua Farfurigiilor. Introspecţia psihologică a naratorului omniscient scoate în evidenţă starea de agitaţie, nervozitatea şi panica de care sunt cuprinse personajele, disperate că rătăciseră biletele câştigătoare şi ar putea pierde astfel o sumă substanţială.

Desfăşurarea acţiunii

Peste o oră, d. Lefter, împreună cu doi sergenţi, comisarul secţiei şi d. căpitan Pandele opresc birja pe strada Emancipării, din mahalaua Farfurigiilor, în dreptul unei „cocioabe de pământ”, unde locuia Ţâca. Comisarul Turtureanu fusese şi el cointeresat cu cinci la sută din sumă, dacă îi ajuta să găsească biletele. Le deschide o copilă „zdrenţuită”, iar în casă miroase „a carne cu prune”, mâncarea pentru cină pe care tocmai o pregătea „o ţigancă bătrână”.

Ţâca nu era acasă şi cei trei se aşează s-o aştepte, deoarece este acuzată de furt, că „lipseşte ceva dintr-o casă”, ştie ea ce, accentuează d. Lefter cu subînţeles. Bătrâna este gata să pună mâna în foc pentru cinstea fiică-si, însă d. Popescu se repede la un morman de vechituri şi începe să scotocească după jacheta cenuşie, dar degeaba. Când, în sfârşit, vine Ţâca, toţi se reped la ea şi îi cer, răcnind, biletele. Fata este năucită de atac şi întreabă nedumerită: „Care belete, boiarule?”.

Atunci d. Lefter îi explică apăsat că madam Popescu, „o damă-naltă, subţirică, faimoasă, oacheşă”, care avea „o aluniţă cu păr d-asupra sprâncenii din stânga” şi care locuia în strada Pacienţii, la numărul 13, îi dăduse o jachetă cenuşie în schimbul a zece farfurii. Ţâca era îmbrăcată, pe dedesubt, chiar cu jacheta căutată, nu ca să o ascundă, ci din cauza frigului. Lefter se repede şi caută în toate buzunarele, îi descoase cu briceagul căptuşeala, dar nici urmă de bilete. Surescitat, o acuză de furt şi, turbat de furie, d. Lefter îi trage „o palmă, s-o năucească”, după care sunt chemaţi sergenţii şi duc chivuţele la secţie.

Cu tot zelul său, comisarul Turtureanu nu reuşeşte să le facă pe ţigănci să mărturisească unde sunt biletele. Mai târziu, pe când se aflau cu toţii la berărie, d. căpitan le citeşte o ştire publicată în gazetă, conform căreia, dacă în şase luni câştigătorii nu depun biletele de loterie, sumele vor trece „la fondurile societăţilor respective”. Lefter se plânge din nou de lipsa lui de noroc, glumind amar, „cu un râs vânăt”, că vor găsi biletele a doua zi după termenul final.

D. căpitan Pandele, care până atunci fusese calm, a izbucnit furios „cu imputări amare de neglijenţă” pentru iresponsabilitatea de care dăduse dovadă Lefter, pe care-l face „zevzec” şi cap sec. Ca şi când n-ar fi fost destul, şeful lui Lefter Popescu vine la berărie şi se uită cu o privire încărcată de reproş spre subalternul său, care făcuse cerere de concediu, motivând că e bolnav. Şeful se enervează că-l vede pe Lefter la berărie şi-i cere să trimită măcar cheia de la sertar, pentru că sunt acolo „acte publice în întârziere”, apoi pleacă iritat, fără să salute.

Ghinioanele se ţin lanţ de d. Lefter, care mărise procentul comisarului Turtureanu de la cinci la zece la sută. Ducându-se la secţie, află că inspectorul le eliberase pe chivuţe, „îmbunându-le cu vorbe blânde”. Isterizat la culme, protagonistul revarsă „un torent de invective (cuvinte jignitoare) la adresa autorităţii”, strigând că se duce să reclame la Parchet (procuratură).

Supărat şi deprimat, Lefter se duce în aceeaşi noapte la cocioaba chivuţelor, îşi pregăteşte în gând un discurs „bine simţit” pentru a le îndupleca să-i dea biletele. Femeile „dormeau duse”, fiind zdrobite de împrejurările prin care trecuseră. Când dau cu ochii de el, chivuţele se sperie şi încep să ţipe („Haoleu, mamă! săriţi! c-a venit hăla iar!”), îi aruncă în faţă „o strachină cu prune sleite!”, apoi încep să-l bată cu pumnii şi cu palmele, aruncându-l în noroi.

Ajuns acasă, pe la şapte şi jumătate dimineaţa, îşi găseşte consoarta foarte îngrijorată că el nu venise peste noapte. Primise şi o scrisoare de la un prieten din minister, prin care îi comunica faptul că d. Georgescu, şeful, a zis că, dacă a doua zi nu se duce la serviciu, îl va destitui din postul de „impiegat”. Ca urmare, pe la opt şi cinci d. Lefter ajunge la minister, rabdă umil ameninţările şi răcnetele şefului (pe care-l poreclise „turbatu”), apoi se duce în biroul său ca să aducă dosarul afacerii Goldstein, pentru care ieşise scandal în Camera Deputaţilor.

Punctul culminant

Punctul culminant îl constituie găsirea biletelor într-un mod cu totul neaşteptat. Când apucă nervos vraful de dosare, scapă jos „o hârtiuţă mică îndoită” şi, ţipând de bucurie, crede că „Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el”. Biletele fuseseră tot timpul în sertarul de la birou şi d. Lefter simte o linişte interioară ca aceea a mării după un uragan năprasnic. Calm, pune biletele în sân şi scrie o demisie laconică, în care strecoară şi o ironie subtilă.

Deznodământul

Deznodământul este la fel de surprinzător, extazul găsirii biletelor se transformă rapid într-o tragedie sfâşietoare. Lefter Popescu, eliberat de „jugul nesuferitei robii”, merge cu biletele la bancă şi le dă la verificat, conform listelor oficiale. Dar ghinionul care l-a urmărit totdeauna face ca numerele câştigătoare să fie exact invers: biletul de la agenţia Universitate-Constanţa avea numărul câştigător de la agenţia Bucureşti-Astronomie şi „vice-versa”.

Când aude cuvântul „vice-versa”, d. Lefter „se face vânăt ca ficatul”, devine ameninţător, rosteşte invective şi acuzaţii, după care începe să plângă, „să se bată cu palmele peste ochi şi cu pumnii în cap şi să tropăie din picioare”. Bancherul cere ajutorul forţei publice, întrucât d. Lefter Popescu făcuse o criză de isterie, alunecând în demenţă.

Finalul nuvelei

Finalul nuvelei este tipic pentru ironia atât de specifică lui Caragiale. El propune un final melodramatic, făcând aluzie la „acei autori care se respectă şi sunt foarte respectaţi”, în sensul sentimentalismului ieftin, cu care aceştia ar fi sfârşit o poveste lacrimogenă. Astfel, Caragiale imaginează o vizită la mănăstirea Ţigăneşti, după mulţi ani de la întâmplarea relatată. Aici se poate întâlni „o mică bătrână oacheşă, înaltă şi uscată ca o sfântă, cu o aluniţă mare păroasă d-asupra sprâncenei din stânga şi cu privirea extatică”.

Cititorul o poate recunoaşte după această descriere pe doamna Lefter Popescu, mai ales că femeia avea şi „apucătura” de a culege toată ziulica „cioburi de străchini”. Pe străzile Bucureştiului putea fi văzut „un moşneag micuţ” şi „scofâlcit” care se plimba liniştit, „cu acea linişte a mării” care se odihnea după un „năprasnic uragan”. El şoptea întruna acelaşi cuvânt, „vice-versa”, descriere sugestivă pentru ceea ce ar fi devenit d. Lefter Popescu în urma eşecului suferit. Caragiale recunoaşte, cu sarcasm, că nu face parte dintre autorii de poveşti lacrimogene şi mărturiseşte, cu nonşalanţă fermecătoare, că nu ştie ce s-a mai întâmplat cu eroul său şi cu madam Popescu.

Limbajul artistic

Stilul

Stilul lui Caragiale este şi în această nuvelă inconfundabil şi ilustrat cu măiestria inegalabilă din schiţele, comediile şi tragediile sale. Nuvela Două loturi combină elementele comice cu cele tragice, din care reiese, de altfel, şi drama psihologică a personajului.

Reacţiile şi comportamentul personajelor

Reacţiile şi comportamentul personajelor sunt atent observate de Caragiale, printr-o introspecţie psihologică ce dovedeşte o profundă cunoaştere a firii umane. Stările lui Lefter Popescu pendulează între speranţă şi deznădejde, de la „sfărâmat de oboseală”, la „faţa luminată de raza adevărului”, de la „gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap” la liniştea interioară deplină, apoi, în final, „se face vânăt ca ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă”.

Doamna Popescu este înspăimântată de eventuala reacţie a soţului şi această stare este descrisă sugestiv: „se turbura, se roşea, se-ngălbenea...”. Comicul este ilustrat mai ales prin numele străzilor şi al personajelor, precum şi prin limbajul acestora, sugestiv pentru comicul de caracter.

Comicul de nume

Comicul de nume se reflectă în denumirea străzii pe care locuia familia Popescu, „strada Pacienţii” sugerând ideea că personajele erau împăcate cu soarta, iar numărul casei, „numărul 13”, trimite la ghinionul locatarilor. Strada pe care stau chivuţele se cheamă, sarcastic, „strada Emancipării”, într-un total dezacord cu primitivismul vieţii celor care locuiau aici. „Mahalaua Farfurigiilor” ilustrează ocupaţia ţiganilor, care dădeau farfurii în schimbul hainelor vechi.

Numele personajului principal, Popescu, sugerează condiţia omului simplu, oarecare, slujbaşul mărunt, fără aspiraţii şi speranţe deosebite, deprins cu o viaţă ternă şi banală. Prenumele de „Lefter” este sugestiv pentru soarta personajului, simbolizând destinul său de om fără noroc la bani, fiind condamnat la lipsuri financiare, neputincios să-şi schimbe în vreun fel soarta umilă.

Comicul de limbaj

Comicul de limbaj este prezent mai ales în vorbirea chivuţelor, care deformează cuvintele, în pronunţie tipic ţigănească: „belete”, „boiarule”, „sa hie al dracului”, „hauleu!”. Atunci când vorbeşte cu ele, d. comisar Turtureanu foloseşte un limbaj adaptat chivuţelor: „Unde-i mă-ta, fa?”.

Nuvela Două loturi are valenţe cinematografice, de altfel, a şi fost ecranizată. Această particularitate a prozei lui Caragiale demonstrează talentul său de dramaturg, de creator de viaţă şi de oameni, pătrunzând în sufletul personajelor şi în conştiinţa acestora.

Check Also

Bucea şi căpăţână, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bucea şi căpăţână, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie a …

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic …

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …