Dora d’Istria

Dora d’Istria (pseudonimul literar al Elenei Ghica) (3 februarie 1828, Bucureşti - 17 noiembrie 1888, Florenţa, Italia) - memorialistă şi publicistă. Este fiica Catincăi (născută Facca) şi a banului Mihalache Ghica. Se află până în anul 1842 în Ţara Românească, unde învaţă carte cu grecul Papadopolo, care va deveni profesor la Universitatea din Atena.

Locuieşte o vreme cu familia la Viena, Dresda, Berlin şi Veneţia (1842-1849). Revine pentru puţin timp în ţară (1846), după care se căsătoreşte cu un principe rus şi îl urmează în Rusia, unde rămâne mai bine de 5 ani. Pleacă apoi în Elveţia, dar se va stabili în final în Italia. Locuieşte la Torino, Riviera di Ponente, Genova, Pegli, iar din 1872, la Florenţa. Colaborează la „International Review” (New York), „Nuova Antologia”, „Omiros” (Smirna), „Pandora” (Atena), „Revue des deux mondes” (Paris), „Revue politique et litteraire”, „Revue suisse” etc.

Face parte dintre scriitorii care au militat, în presa străină, pentru recunoaşterea drepturilor românilor. Numeroase pagini despre Ţările Române din Les Femmes en Orient (I-II, 1859-1860), considerată „una dintre cărţile cele mai mult citite şi mai renumite în cercurile literare din Franţa” (Frederika Bremer) au, dincolo de preocupările feministe, o importanţă mai largă, în primul rând prin polemica angajată cu opiniile deformante privitoare la români. Şi despre ei, ca şi despre alte popoare din Europa orientală, se spunea că sunt condamnaţi la stagnare. Or, scriitoarea călătoreşte şi observă realităţile pentru a putea „mai uşor în urmă a dovedi europenilor că le judecă cu prea mare asprime când presupun că ele nu posedă toate elementele unei complete regenerări”.

Fermenţii dezvoltării şi elementele dinamizatoare nu trebuie căutate altundeva decât în tradiţiile şi specificul poporului: „Eu am convingerea că noi trebuie să conservăm caracterul original şi tendinţele esenţiale ale unei civilizaţiuni conforme cu organizaţiunea noastră morală. Una în principiile sale fundamentale, civilizaţiunea, cată să-şi modifice formele ca să se îmbine cu succes trebuinţe ale popoarelor.” Observaţiile autoarei se cristalizează în urma unor stăruitoare călătorii.

Transilvania nu este un tărâm exotic, locuit de barbari, îi spune ea apăsat partenerei de corespondenţă, ci un străvechi pământ românesc, locuit de români, care au „premers” pe saşi şi maghiari şi care stăpânesc un spaţiu mai întins şi sunt mai numeroşi decât celelalte naţionalităţi. „Călătoria ce am făcut-o la Cluj, până la fruntariile Transilvaniei - mărturiseşte scriitoarea - a fost pentru mine o încântare necurmată. Lăsând la o parte Alpii şi Pirineii, eu n-am văzut nimic mai frumos decât această ţară.”

O încântă deopotrivă frumuseţea oamenilor, distincţia moravurilor, arta lor originală, forţa de rezistenţă în faţa vitregiilor istoriei. Nu face o călătorie de agrement şi nu rămâne neutră la ceea ce vede şi aude. Dimpotrivă, la Cluj („localitate cu totul latină”, precizează ea), participă la unele discuţii, dă replici fără menajamente unor „nedreptăţi revoltătoare” produse de maghiarii şi austriecii cu care stă de vorbă.

Costumul, ţinuta femeilor îi reţin atenţia, eleganţa fiind tot o marcă a romanităţii: „Româncele, ca toate femeile latine, au un simţ înnăscut de eleganţă şi se înveşmântează în genere cu o cochetărie ingenioasă.” Alte note caracteristice ale românilor: ospitalitatea, omenia, plăcerea conversaţiei, curiozitatea, care „nu ascunde nici o iscodire răuvoitoare”, politeţea. Scriitoarea este preocupată deopotrivă să cunoască lumea satelor şi a oraşelor, inclusiv a capitalei ţării.

Cu privire la Bucureşti, are prilejul să polemizeze cu acei autori de memoriale de călătorie, care „numai au trecut prin ţară” şi s-au crezut îndreptăţiţi să-şi spună părerea, asemenea turcofilului D. Jouve (1855). Subscrie însă observaţiilor lui A. Demidoff şi Adolf Billecocq. Bucureştiul şi locuitorii lui îi lasă scriitoarei o bună impresie, oraşul fiind, după ea, unul dintre cele proeminente ale Europei: „Locuitorii din Bucureşti îmi par aşa de inteligenţi, încât toate progresele mi se par realizabile în acest principat. Într-adevăr, dacă ai putea, cu ajutorul covorului de care vorbesc poveştile arabe, să te transporţi într-un salon al boierimii române, n-ai crede că ai ieşit din Paris.”

Apelul la istorie, la faptele strălucite ale românilor este constant. Scriitoarea întocmeşte chiar o serie de portrete ale unor voievozi români, ca Radu Negru, Ioan I Basarab, Mircea cel Bătrân, Ioan Corvin de Hunedoara şi Ştefan cel Mare, îi evocă pe Horea şi Avram Iancu. Paginile despre istoria românilor se bizuie pe o bogată bibliografie, românească şi străină. Dintre români, îi citează pe Gheorghe Şincai, Petru Maior, A.T. Laurian, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac etc.

Cu deosebire, nutreşte faţă de Şincai o mare admiraţie, paginile scrise despre el fiind unele dintre cele mai calde ce au fost dedicate autorului Cronicii românilor. A fost atrasă şi de etno-psihologia popoarelor din sud-estul Europei. Studiile ei din acest domeniu sunt mai puţin cercetate astăzi, deşi N. Iorga îndemna încă din anul 1932: „Dora d’Istria nu trebuie uitată, cum a făcut atâta vreme incapacitatea mai multor generaţii de a ceti, a înţelege şi a respecta o inteligenţă multilaterală, îndreptată către toate marile întrebări ale timpului.” Acea „excepţională femeie”, cum o numea marele istoric, comparată de alţii cu Madame de Stael, a scris pagini vibrante despre cântecele şi obiceiurile românilor.

În studiul La Nationalite roumaine d’apres les chants populaires („Revue des deux mondes”, 1859), comentează cele două volume de cântece bătrâneşti publicate de Vasile Alecsandri la Iaşi (1852-1853) şi apărute în traducere franceză, la Paris, peste câţiva ani (1855). Baladele culese de poetul de la Mirceşti îi oferă prilejul să vorbească, în anii Unirii Principatelor Române, despre latinitatea poporului român, despre originea glorioasă, despre istoria sa eroică. Autoarea cultivă un istorism moderat, ştiind că producţiile populare nu rivalizează cu cronicile, cu toate că poezia populară dezvăluie „un admirabil sentiment al realităţii”.

Aprecierile sale asupra eposului versificat au contribuit la cunoaşterea acestui compartiment, studiul circulând în publicaţiile vremii. Astfel, după părerea sa Mioriţa este o creaţie profundă, „o capodoperă”, o mărturie a unei sensibilităţi profunde, iar în balade descoperă ardoarea, impetuozitatea sentimentelor, a pasiunii chiar. Descrierea pe care o face nunţii pe care a văzut-o la Branul de Sus (Braşov) este de o remarcabilă minuţie şi culoare, dovedind o acurateţe a observaţiei apropiată de cea a specialistului. Autoarea semnalează paralele sârbeşti şi neogreceşti ale baladei despre jertfa zidirii şi paralele sud-slave ale unor obiceiuri şi credinţe (Paparudele, Lăzărelul).

Opera literară

  • La Vie monastique dans l’Eglise orientale, Paris-Geneva, 1855;
  • La Suisse Allemande et l’ascension du Moench, I-IV, Geneva, 1856;
  • Les Femmes en Orient, I-II, Zurich, 1859-1860;
  • La Suisse Francaise, I-IV, Paris, 1860;
  • Au Bord des lacs helvetiques, Geneva, 1861;
  • Excursions en Roumelie et en Moree, I-II, Zurich, 1863;
  • Des femmes par une femme, I-II, Paris, 1865;
  • Gli albanesi in Rumania, Florenţa, 1873;
  • Operile doamnei Dora d’Istria, I-II, traducere de Gregorie G. Peretz, Bucureşti, 1876;
  • La Poesie des Ottomans, ediţia II, Paris, 1877;
  • Gli eroi delia Rumania, prefaţă de Paolo Mantegazza, Florenţa, 1887.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …